ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2010

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2008, reclamantul S.R., a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (pe viitor, A.N.R.P.) București cerând să fie obligată să soluționeze cu celeritate cererea sa de acordare de despăgubiri în valoare de 2.800.000 lei (800.000 Euro), în conformitate cu dispozițiile legale în materie, invocând drept temei juridic dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În motivarea cererii reclamantul a susținut că prin hotărârile nr. 77/1996 și nr. 570/1999 ale Comisiei Județului Mehedinți de aplicare a Legii nr. 112/1995 i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Drobeta Turnu Severin.

Întrucât despăgubirile acordate în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 le-a considerat insuficiente, reclamantul a arătat că a urmat și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, obținând o nouă hotărârea de despăgubire care a fost înregistrată la pârâta A.N.R.P. București sub nr. 15550/CC din aprilie 2006. Cum hotărârea de despăgubire emisă în procedura acestei din urmă legi de reparație nu a fost încă executată, pârâta invocând că prioritatea în executarea unor astfel de hotărâri se stabilește în mod aleatoriu, cu ajutorul unui soft de calculator, reclamantul, apreciind că este vătămat de această autoritate administrativă într-un drept al său fundamental, a solicitat admiterea cererii deduse judecății.

Prin încheierea din 5 februarie 2008, Tribunalul București secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, apreciind că procesul se încadrează în categoria celor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 26 din lege, și-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea secției civile a aceluiași tribunal. La data de 11 aprilie 2002, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că înțelege să cheme în judecată pe pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (pe viitor C.C.S.D.) București, A.N.R.P.

București, Primăria Drobeta Turnu Severin și Ministerul Economiei și Finanțelor (pe viitor, M.E.F.) București solicitând să fie obligați la plata unei despăgubiri bănești în valoare de 2.960.000 lei (800.000 Euro), sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere de la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii și până la plata efectivă a debitului, invocând drept temei juridic dispozițiile art. 1, art. 2 și urm., art. 19, art. 25, art. 26 și urm. din Legea nr. 10/2001 și art. 1073 – 1079 C. civ. În motivarea pretenției de despăgubire reclamantul a prezentat demersurile pe care le-a efectuat în procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a susținut, totodată, că demersul său judiciar este justificat de faptul că, în opinia sa, nu s-a finalizat procedura administrativă propriu-zisă prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost stabilit cuantumului final al despăgubirii la care este îndreptățit pentru imobilul preluat de stat și care nu i-a putut fi restituit în natură, imobil pentru care, prin dispoziția nr. 318 din 3 martie 2006, Primarul municipiului Drobeta Turnu Severin a propus să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fapt care nu echivalează cu o ofertă reală de despăgubire. Prin sentința civilă nr. 1561 din 17 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea și a obligat pe pârâții A.N.R.P.

București, C.C.S.D. București, Primăria Drobeta Turnu Severin și M.E.F. București să acorde reclamantului măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești în sumă de 2.221.496 lei pentru imobilul în litigiu, cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirilor încasate în baza hotărârii de despăgubire emisă în procedura Legii nr. 112/1995, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la rămânerea irevocabilă a sentinței și până la plata debitului. Prin aceeași sentință au fost respinse excepțiile necompetenței materiale a tribunalului, a prematurității și a inadmisibilității acțiunii, precum și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.N.R.P. București și Ministerul Economiei și Finanțelor București.

În justificarea soluției de respingere a excepției necompetenței materiale a secției civile a tribunalului de a soluționa cererea instanța a reținut că „ne aflăm în situația prevăzută de art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul atacării deciziei adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, petitul cererii de chemare fiind acela de a obliga pârâții să se pronunțe și să acorde reclamantului măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul teren și construcții”. Instanța a reținut și că secției de contencios administrativ a Curții de Apel București îi revine competența de a soluționa numai „contestația împotriva deciziei adoptată de Comisia Centrală”.

Pe fondul litigiului, instanța a reținut că se justifică admiterea cererii în despăgubire în temeiul art. 20 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost precizată de reclamant, pârâții având calitate procesuală pasivă în raport de dispozițiile Titlului VII art. 1 pct. 5 din Legea nr. 247/2005 și ale art. 8 din capitolului II din același titlu, potrivit cu care Ministerul Finanțelor asigură fondurile necesare achitării despăgubirilor și reprezintă statul ca acționar în Fondul Proprietatea. Prin decizia civilă nr. 263/A din 27 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârâții M.E.F. București, A.N.R.P.

București și C.C.S.D. București, a anulat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare secției contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. În motivarea deciziei instanța a reținut că la data de 25 iulie 2005 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 245/2005, care sunt de imediată aplicare, act normativ prin care s-a reglementat cadrul legal în care urmează să fie acordate de stat despăgubirile pentru imobilele care cad în sfera de aplicare a legilor de reparație, inclusiv procedura legală în care se stabilește și se verifică cuantumul final al despăgubirii, respectiv, se emite decizia de despăgubire de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, decizie care este supusă controlului judiciar, potrivit art. 19 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Titlul VII al legii, la instanța de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel instanța a statuat că prin cererea dedusă judecății reclamantul nu a contestat, în condițiile impuse de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziția prin care i-a fost soluționată notificarea și prin care s-a statuat cu privire la imposibilitatea restituirii imobilului în natură, s-a stabilit calitatea sa de persoană îndreptățită și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, ci a solicitat determinarea cuantumului măsurilor reparatorii și acordarea efectivă a despăgubirii, caz în care acțiunea se situează pe tărâmul noii proceduri, prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Instanța de apel a apreciat, totodată, că instanței de contencios administrativ îi revine competența de a soluționa atât contestațiile formulate de persoanele interesate împotriva deciziilor de stabilire a cuantumului despăgubirii cât și eventualele cereri de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri formulate în justiție în cazul în care pârâta C.C.S.D.

București refuză ori tergiversează emiterea titlului de despăgubire, în raport de competențele stabilite în sarcina sa prin dispozițiile legale menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.R., invocând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamantul prezintă principalele momente ale procedurii judiciare desfășurată în fața instanțelor de fond și susține că soluția instanței de apel este nelegală întrucât, în prealabil, nu s-a supus cercetării judecătorești natura juridică a cauzei, anume temeiul de drept al cererii dedusă judecății, petitul cererii și, respectiv, finalitatea acesteia. În dezvoltarea criticii de nelegalitate reclamantul susține că prin dispozițiile art. 19-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, competența instanței de contencios administrativ este limitată doar la judecarea contestațiilor formulate de persoanele interesate împotriva deciziilor adoptate de pârâta C.C.S.D.

București, caz în care a legitima raționamentul instanței de apel, potrivit cu care acestei instanțe i-ar reveni competența de a verifica și motivele neemiterii ori tergiversării emiterii deciziei de către pârâta C.C.S.D. București ar „echivala cu o interpretare extensivă și fără temei a înțelesului și aplicabilității textului legii speciale și s-ar concretiza într-o denaturare forțată a voinței și finalității urmărite de legiuitor”. Totodată, reclamantul susține că procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor de către pârâta A.N.R.P. București este o „continuare firească a procedurii administrative propriu zise (de restituire/acordare de despăgubiri) guvernată de Legea nr. 10/2001, situație ce duce la concluzia că între Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001 există o strânsă înrâurire ci mai ales că Legea nr. 10/2001 constituie însăși izvorul de aplicabilitate, metodologie și fundamentare al Legii nr. 247/2005”.

În continuare, reclamantul prezintă demersurile pe care le-a efectuat în procedurile reglementate prin Legile nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005, critică inconsecvența legislativă sub aspectul reglementării de către stat a procedurilor de despăgubire a persoanelor deposedate de imobile de stat în mod abuziv și afirmă că, în raport cu cele expuse, concluzia instanței de apel, potrivit cu care demersul său la nivelul tribunalului nu este admisibil cât timp invocă nerespectarea procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu este fundamentată.

În fine, reclamantul susține că instanța de apel a ignorat efectele încheierii de ședință din datat de 4 februarie 2008 prin care secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București și-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea secției civile a tribunalului și care are autoritate de lucru judecat, caz în care, instanța civilă „a purces în mod nelegal la o a doua judecată atunci când a stabilit competența materială și funcțională a unei alte instanțe. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărârii care este „lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Când hotărârea atacată cu recurs a statuat cu privire la competența materială se soluționare a unei pricini, critica de nelegalitate trebuie să se circumscrie normelor de competență materială care ar fi fost incidente raportului juridic dedus judecății și care ar fi fost încălcate de către instanța de fond când s-a declarat necompetentă să soluționeze litigiul. Aceasta întrucât normele de competență materială au, ca regulă, caracter absolut și, pe cale de consecință, nici părțile și nici instanțele judecătorești nu pot deroga de la aplicarea lor. Or, verificând cuprinsul cererii de recurs se constată că reclamantul nu arată care este textul de lege prin care se instituie în favoarea secției civile a tribunalului competența materială de a soluționa, în primă instanță, cererea dedusă judecății, text care ar fi fost încălcat de către instanța de apel.

Verificând lucrările dosarului, se constată că reclamantul a învestit instanțele cu judecata unei acțiuni în despăgubire îndreptată împotriva Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor București și Autorității Naționale de Restituire a Proprietăților București, pe motiv că au tergiversat stabilirea cuantumului despăgubirii, emiterea titlului de despăgubire și plata despăgubirii, precum și împotriva Ministerul Economiei și Finanțelor București, justificat de faptul că este acționar în numele statului la Fondul Proprietatea, și a Primăriei Drobeta Turnu Severin, justificat de faptul că nu ar fi finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără însă a indica care anume ar fi obligațiile legale în legătură cu pretenția dedusă judecății care ar incumba și care au fost încălcate de ultimii doi pârâți.

În fundamentarea pretenției de despăgubire îndreptată împotriva pârâților reclamantul a invocat dispozițiile art. 1 (prin care se definește domeniul de aplicare al legii și, cu caracter de principiu, formele de reparație) art. 2 (prin care se definește sintagma „imobile preluate în mod abuziv”), art. 19 (prin care se reglementează situația imobilelor –construcții), art. 25 (prin care se reglementează obligația de soluționare a notificărilor de entitățile deținătoare) și art. 26 (prin care se prevede care este obligația entității deținătoare în caz de imposibilitate de restituire în natură a imobilului și posibilitate atacării în justiție a unei astfel de constatări) din Legea nr. 10/2001.

Or, nici prin dispozițiile legale menționate și nici printr-o altă normă de drept din Legea nr. 10/2001 nu se reglementează exercițiul unei acțiuni în justiție în despăgubire care să poată fi îndreptată de persoanele îndreptățite împotriva entităților deținătoare ale imobilelor imposibil de restituit în natură ori împotriva entităților în sarcina cărora legiuitorul a statuat obligațiile de emitere a titlurilor de despăgubire, respectiv, al unei acțiuni în constatarea nulității dispozițiilor care au fost emise de entitățile deținătoare cu privire la notificările ce le-au fost adresate pentru un astfel de motiv, de tergiversare a emiterii dispoziției ce constituie titlul de despăgubire.

În consecință, cât timp prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu este reglementat exercițiului unor astfel de acțiuni, pe cale de consecință, nu este instituită nici o competență specială, derogatorie de la dreptul comun, de primă instanță în favoarea secțiilor civile a tribunalelor, astfel cum eronat invocă reclamantul. În atare situație, indicarea de către reclamant a dispozițiilor legale mai sus arătate, cât timp prin acestea nu se reglementează exercițiul unei acțiuni în despăgubire și o competență specială în favoarea tribunalului ca primă instanță, se dovedește a fi formală și nu poate fundamenta critica de nelegalitate susținută prin recurs.

În consecință, constatând că reclamantul se prevalează în justificarea cererii de despăgubire de mențiunile dispoziției nr. 318 din 3 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Drobeta Turnu Severin (prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului și s-a recunoscut în favoarea sa dreptul la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005) și că acesta, prin cererea dedusă judecății, urmărește cuantificarea cuantumului măsurilor reparatorii și plata efectivă a unei despăgubiri, chestiuni care fac obiectul reglementării instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în mod corect instanța de apel a statuat că suntem în prezența unei acțiuni ce se situează pe tărâmul acestui din urmă act normativ, sens în care și-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea secției contencios administrativ a curții de apel.

Soluția de declinare a fost fundamentată pe prevederile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al legii nr. 247/2005, potrivit cu care “Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.” Instanța a avut în vedere la adoptarea soluției de declinare faptul că reclamantul, în mod constant, prin precizările aduse cererii de chemare în judecată, a arătat că înțelege să se judece în procedurile instituite prin legile de reparație și nu pe calea dreptului comun.

Totodată, instanța a apreciat în mod corect că soluția se impune justificat de faptul că refuzul și tergiversarea emiterii de către pârâta C.C.S.D. București a titlului de despăgubire nu pot rămâne necenzurate, deoarece nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră astfel vătămat de a se adresa în justiție instanței competente, în speță, celei competente să analizeze valabilitatea unei astfel de decizii - titlu de despăgubire, raționament valorificat și prin decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J. dată asupra recursului în interesul legii promovat în legătură cu aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În fine, soluția instanței este în concordanță cu prevederile art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit cu nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Așa fiind, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica de nelegalitate invocată de reclamant cu privire la dezlegarea dată cu privire la competența materială de soluționare a litigiului prin decizia recurată. Totodată, Înalta Curte reține că, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi nici schimbat nici depășit, temeiul juridic al acțiunii invocate de reclamant nu leagă instanța, aceasta fiind în drept, în baza rolului ei activ să dea acțiunii calificarea juridică exactă.

În speța supusă analizei, problema calificării acțiunii deduse de reclamant judecății se observă că a făcut obiect al preocupării instanțelor de fond și a fost pusă în discuția părților imediat după momentul înregistrării cererii, constituind și motiv de apel, problema fiind necesar a fi lămurită în scopul determinării instanței competente material să soluționeze cererea, caz în care critica de nelegalitate formulată de reclamant sub acest aspect se dovedește a fi străină conținutului lucrărilor dosarului. De asemenea, Înalta Curte reține și faptul că încheierile prin care secțiile unei instanțe se desisează și, respectiv, se învestesc cu judecata unui litigiu, nu au autoritate de lucru judecat în fața instanței de recurs care, în baza art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., are a verifica, din oficiu, dacă hotărârea atacată s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Așa fiind, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.R. împotriva deciziei nr. 263 A din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.