ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

11 ianuarie 2008, reclamantul S.R., a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților (pe viitor, A.N.R.P.) București

cerând să fie obligată să soluționeze cu celeritate cererea sa de acordare de

despăgubiri în valoare de 2.800.000 lei (800.000 Euro), în conformitate cu

dispozițiile legale în materie, invocând drept temei juridic dispozițiile Legii

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În motivarea cererii reclamantul a

susținut că prin hotărârile nr. 77/1996 și nr. 570/1999 ale Comisiei Județului

Mehedinți de aplicare a Legii nr. 112/1995 i s-au acordat despăgubiri pentru

imobilul situat în municipiul Drobeta Turnu Severin.

Întrucât despăgubirile acordate în

procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 le-a considerat insuficiente, reclamantul

a arătat că a urmat și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, obținând o

nouă hotărârea de despăgubire care a fost înregistrată la pârâta A.N.R.P.

București sub nr. 15550/CC din aprilie 2006.

Cum hotărârea de despăgubire emisă

în procedura acestei din urmă legi de reparație nu a fost încă executată,

pârâta invocând că prioritatea în executarea unor astfel de hotărâri se stabilește

în mod aleatoriu, cu ajutorul unui soft de calculator, reclamantul, apreciind

că este vătămat de această autoritate administrativă într-un drept al său

fundamental, a solicitat admiterea cererii deduse judecății.

Prin încheierea din 5 februarie

2008, Tribunalul București secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

apreciind că procesul se încadrează în categoria celor prevăzute de Legea nr.

10/2001, în raport de prevederile art. 26 din lege, și-a declinat competența de

soluționare a litigiului în favoarea secției civile a aceluiași tribunal.

La data de 11 aprilie 2002,

reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că înțelege

să cheme în judecată pe pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor (pe viitor C.C.S.D.) București, A.N.R.P. București, Primăria

Drobeta Turnu Severin și Ministerul Economiei și Finanțelor (pe viitor, M.E.F.)

București solicitând să fie obligați la plata unei despăgubiri bănești în

valoare de 2.960.000 lei (800.000 Euro), sub sancțiunea plății de daune

cominatorii de 100 RON/zi de întârziere de la momentul rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii și până la plata efectivă a debitului, invocând drept

temei juridic dispozițiile art. 1, art. 2 și urm., art. 19, art. 25, art. 26 și

urm. din Legea nr. 10/2001 și art. 1073 – 1079 C. civ.

În motivarea pretenției de

despăgubire reclamantul a prezentat demersurile pe care le-a efectuat în

procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a susținut, totodată, că

demersul său judiciar este justificat de faptul că, în opinia sa, nu s-a

finalizat procedura administrativă propriu-zisă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

întrucât nu a fost stabilit cuantumului final al despăgubirii la care este

îndreptățit pentru imobilul preluat de stat și care nu i-a putut fi restituit

în natură, imobil pentru care, prin dispoziția nr. 318 din 3 martie 2006, Primarul

municipiului Drobeta Turnu Severin a propus să i se acorde măsuri reparatorii

prin echivalent în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fapt

care nu echivalează cu o ofertă reală de despăgubire.

Prin sentința civilă nr. 1561 din 17

octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea și

a obligat pe pârâții A.N.R.P. București, C.C.S.D. București, Primăria Drobeta

Turnu Severin și M.E.F. București să acorde reclamantului măsuri reparatorii

constând în despăgubiri bănești în sumă de 2.221.496 lei pentru imobilul în

litigiu, cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirilor încasate în

baza hotărârii de despăgubire emisă în procedura Legii nr. 112/1995, sub

sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la

rămânerea irevocabilă a sentinței și până la plata debitului.

Prin aceeași sentință au fost

respinse excepțiile necompetenței materiale a tribunalului, a prematurității și

a inadmisibilității acțiunii, precum și a lipsei calității procesuale pasive a

pârâților A.N.R.P. București și Ministerul Economiei și Finanțelor București.

În justificarea soluției de

respingere a excepției necompetenței materiale a secției civile a tribunalului

de a soluționa cererea instanța a reținut că „ne aflăm în situația prevăzută de

art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul atacării deciziei

adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, petitul cererii

de chemare fiind acela de a obliga pârâții să se pronunțe și să acorde

reclamantului măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru

imobilul teren și construcții”.

Instanța a reținut și că secției de

contencios administrativ a Curții de Apel București îi revine competența de a

soluționa numai „contestația împotriva deciziei adoptată de Comisia Centrală”.

Pe fondul litigiului, instanța a

reținut că se justifică admiterea cererii în despăgubire în temeiul art. 20

pct. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost precizată de reclamant, pârâții

având calitate procesuală pasivă în raport de dispozițiile Titlului VII art. 1

pct. 5 din Legea nr. 247/2005 și ale art. 8 din capitolului II din același

titlu, potrivit cu care Ministerul Finanțelor asigură fondurile necesare

achitării despăgubirilor și reprezintă statul ca acționar în Fondul Proprietatea.

Prin decizia civilă nr. 263/A din 27

aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârâții M.E.F.

București, A.N.R.P. București și C.C.S.D. București, a anulat sentința și a

trimis cauza spre competentă soluționare secției contencios administrativ și

fiscal a Curții de Apel București.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că la data de 25 iulie 2005 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr.

245/2005, care sunt de imediată aplicare, act normativ prin care s-a reglementat

cadrul legal în care urmează să fie acordate de stat despăgubirile pentru

imobilele care cad în sfera de aplicare a legilor de reparație, inclusiv procedura

legală în care se stabilește și se verifică cuantumul final al despăgubirii,

respectiv, se emite decizia de despăgubire de către Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor, decizie care este supusă controlului judiciar,

potrivit art. 19 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Titlul VII al legii, la

instanța de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel instanța a

statuat că prin cererea dedusă judecății reclamantul nu a contestat, în

condițiile impuse de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziția prin

care i-a fost soluționată notificarea și prin care s-a statuat cu privire la imposibilitatea

restituirii imobilului în natură, s-a stabilit calitatea sa de persoană îndreptățită

și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, ci a solicitat determinarea cuantumului

măsurilor reparatorii și acordarea efectivă a despăgubirii, caz în care acțiunea

se situează pe tărâmul noii proceduri, prevăzută de Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Instanța de apel a apreciat,

totodată, că instanței de contencios administrativ îi revine competența de a

soluționa atât contestațiile formulate de persoanele interesate împotriva

deciziilor de stabilire a cuantumului despăgubirii cât și eventualele cereri de

stabilire a cuantumului acestor despăgubiri formulate în justiție în cazul în

care pârâta C.C.S.D. București refuză ori tergiversează emiterea titlului de

despăgubire, în raport de competențele stabilite în sarcina sa prin

dispozițiile legale menționate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul S.R., invocând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamantul

prezintă principalele momente ale procedurii judiciare desfășurată în fața

instanțelor de fond și susține că soluția instanței de apel este nelegală

întrucât, în prealabil, nu s-a supus cercetării judecătorești natura juridică a

cauzei, anume temeiul de drept al cererii dedusă judecății, petitul cererii și,

respectiv, finalitatea acesteia.

În dezvoltarea criticii de

nelegalitate reclamantul susține că prin dispozițiile art. 19-20 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, competența instanței de contencios administrativ este

limitată doar la judecarea contestațiilor formulate de persoanele interesate împotriva

deciziilor adoptate de pârâta C.C.S.D. București, caz în care a legitima

raționamentul instanței de apel, potrivit cu care acestei instanțe i-ar reveni

competența de a verifica și motivele neemiterii ori tergiversării emiterii deciziei

de către pârâta C.C.S.D. București ar „echivala cu o interpretare extensivă și

fără temei a înțelesului și aplicabilității textului legii speciale și s-ar

concretiza într-o denaturare forțată a voinței și finalității urmărite de

legiuitor”.

Totodată, reclamantul susține că

procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor de către pârâta A.N.R.P.

București este o „continuare firească a procedurii administrative propriu zise

(de restituire/acordare de despăgubiri) guvernată de Legea nr. 10/2001,

situație ce duce la concluzia că între Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001

există o strânsă înrâurire ci mai ales că Legea nr. 10/2001 constituie însăși

izvorul de aplicabilitate, metodologie și fundamentare al Legii nr. 247/2005”.

În continuare, reclamantul prezintă

demersurile pe care le-a efectuat în procedurile reglementate prin Legile nr.

112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005, critică inconsecvența legislativă sub

aspectul reglementării de către stat a procedurilor de despăgubire a

persoanelor deposedate de imobile de stat în mod abuziv și afirmă că, în raport

cu cele expuse, concluzia instanței de apel, potrivit cu care demersul său la

nivelul tribunalului nu este admisibil cât timp invocă nerespectarea procedurii

prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu este fundamentată.

În fine, reclamantul susține că

instanța de apel a ignorat efectele încheierii de ședință din datat de 4

februarie 2008 prin care secția de contencios administrativ și fiscal a

Tribunalului București și-a declinat competența de soluționare a litigiului în

favoarea secției civile a tribunalului și care are autoritate de lucru judecat,

caz în care, instanța civilă „a purces în mod nelegal la o a doua judecată

atunci când a stabilit competența materială și funcțională a unei alte

instanțe.

Analizând recursul, Înalta Curte constată

că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărârii care este „lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Când hotărârea atacată cu recurs a

statuat cu privire la competența materială se soluționare a unei pricini,

critica de nelegalitate trebuie să se circumscrie normelor de competență

materială care ar fi fost incidente raportului juridic dedus judecății și care

ar fi fost încălcate de către instanța de fond când s-a declarat necompetentă

să soluționeze litigiul.

Aceasta întrucât normele de

competență materială au, ca regulă, caracter absolut și, pe cale de consecință,

nici părțile și nici instanțele judecătorești nu pot deroga de la aplicarea

lor.

Or, verificând cuprinsul cererii de

recurs se constată că reclamantul nu arată care este textul de lege prin care

se instituie în favoarea secției civile a tribunalului competența materială de

a soluționa, în primă instanță, cererea dedusă judecății, text care ar fi fost

încălcat de către instanța de apel.

Verificând lucrările dosarului, se

constată că reclamantul a învestit instanțele cu judecata unei acțiuni în

despăgubire îndreptată împotriva Comisiei Centrale de Stabilire a

Despăgubirilor București și Autorității Naționale de Restituire a

Proprietăților București, pe motiv că au tergiversat stabilirea cuantumului

despăgubirii, emiterea titlului de despăgubire și plata despăgubirii, precum și

împotriva

Ministerul Economiei și Finanțelor București, justificat de faptul că este acționar

în numele statului la Fondul Proprietatea, și a Primăriei Drobeta Turnu Severin,

justificat de faptul că nu ar fi finalizat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001, fără însă a indica care anume ar fi obligațiile legale în legătură cu

pretenția dedusă judecății care ar incumba și care au fost încălcate de ultimii

doi pârâți.

În fundamentarea pretenției de

despăgubire îndreptată împotriva pârâților reclamantul a invocat dispozițiile

art. 1 (prin care se definește domeniul de aplicare al legii și, cu caracter de

principiu, formele de reparație) art. 2 (prin care se definește sintagma

„imobile preluate în mod abuziv”), art. 19 (prin care se reglementează situația

imobilelor –construcții), art. 25 (prin care se reglementează obligația de

soluționare a notificărilor de entitățile deținătoare) și art. 26 (prin care se

prevede care este obligația entității deținătoare în caz de imposibilitate de

restituire în natură a imobilului și posibilitate atacării în justiție a unei

astfel de constatări) din Legea nr. 10/2001.

Or, nici prin dispozițiile legale

menționate și nici printr-o altă normă de drept din Legea nr. 10/2001 nu se

reglementează exercițiul unei acțiuni în justiție în despăgubire care să poată

fi îndreptată de persoanele îndreptățite împotriva entităților deținătoare ale

imobilelor imposibil de restituit în natură ori împotriva entităților în

sarcina cărora legiuitorul a statuat obligațiile de emitere a titlurilor de

despăgubire, respectiv, al unei acțiuni în constatarea nulității dispozițiilor care

au fost emise de entitățile deținătoare cu privire la notificările ce le-au

fost adresate pentru un astfel de motiv, de tergiversare a emiterii dispoziției

ce constituie titlul de despăgubire.

În consecință, cât timp prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu este reglementat exercițiului unor astfel de acțiuni, pe

cale de consecință, nu este instituită nici o competență specială, derogatorie

de la dreptul comun, de primă instanță în favoarea secțiilor civile a

tribunalelor, astfel cum eronat invocă reclamantul.

În atare situație, indicarea de

către reclamant a dispozițiilor legale mai sus arătate, cât timp prin acestea

nu se reglementează exercițiul unei acțiuni în despăgubire și o competență

specială în favoarea tribunalului ca primă instanță, se dovedește a fi formală

și nu poate fundamenta critica de nelegalitate susținută prin recurs.

În consecință, constatând că reclamantul

se prevalează în justificarea cererii de despăgubire de mențiunile dispoziției

nr. 318 din 3 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Drobeta Turnu Severin

(prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului și s-a recunoscut

în favoarea sa dreptul la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005) și că acesta, prin cererea dedusă judecății,

urmărește cuantificarea cuantumului măsurilor reparatorii și plata efectivă a unei

despăgubiri, chestiuni care fac obiectul reglementării instituite prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, în mod corect instanța de apel a statuat că suntem

în prezența unei acțiuni ce se situează pe tărâmul acestui din urmă act

normativ, sens în care și-a declinat competența de soluționare a cererii în

favoarea secției contencios administrativ a curții de apel.

Soluția de

declinare a fost fundamentată pe prevederile art. 19 alin. (1) din Titlul VII

al legii nr. 247/2005, potrivit cu care “Deciziile adoptate de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.”

Instanța a avut în vedere la

adoptarea soluției de declinare faptul că reclamantul, în mod constant, prin

precizările aduse cererii de chemare în judecată, a arătat că înțelege să se

judece în procedurile instituite prin legile de reparație și nu pe calea

dreptului comun.

Totodată, instanța a apreciat în mod

corect că soluția se impune justificat de faptul că refuzul și

tergiversarea

emiterii de către pârâta C.C.S.D. București a titlului de despăgubire nu pot

rămâne necenzurate, deoarece nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

care se consideră astfel vătămat de a se adresa în justiție instanței

competente, în speță, celei competente să analizeze valabilitatea unei astfel

de decizii - titlu de despăgubire, raționament valorificat și prin decizia nr.

XX/2007 a Î.C.C.J. dată asupra recursului în interesul legii promovat în

legătură cu aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În fine, soluția instanței

este în concordanță cu prevederile art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit

cu nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că nu poate fi primită critica de nelegalitate invocată de reclamant

cu privire la dezlegarea dată cu privire la competența materială de soluționare

a litigiului prin decizia recurată.

Totodată,

Înalta Curte reține că, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi

nici schimbat nici depășit, temeiul juridic al acțiunii invocate de reclamant

nu leagă instanța, aceasta fiind în drept, în baza rolului ei activ să dea

acțiunii calificarea juridică exactă.

În

speța supusă analizei, problema calificării acțiunii deduse de reclamant

judecății se observă că a făcut obiect al preocupării instanțelor de fond și a

fost pusă în discuția părților imediat după momentul înregistrării cererii,

constituind și motiv de apel, problema fiind necesar a fi lămurită în scopul

determinării instanței competente material să soluționeze cererea, caz în care critica

de nelegalitate formulată de reclamant sub acest aspect se dovedește a fi

străină conținutului lucrărilor dosarului.

De

asemenea, Înalta Curte reține și faptul că încheierile prin care secțiile unei

instanțe se desisează și, respectiv, se învestesc cu judecata unui litigiu, nu

au autoritate de lucru judecat în fața instanței de recurs care, în baza art.

304 pct. 3 C. proc. civ., are a verifica, din oficiu, dacă

hotărârea atacată s-a dat cu

încălcarea competenței altei instanțe.

Așa fiind, în raport de

limitele învestirii, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul S.R. împotriva deciziei nr. 263 A din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

martie 2010.