ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3329/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 9

februarie 2001, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București prin Primar general, D.G. și D.C., solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină

proprietate și posesie apartamentul din sector 1 București și terenul de 30,74 mp

situat sub construcție.

Prin sentința civilă nr. 1730 din 14

noiembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat ca

netimbrată acțiunea cu următoarea motivare:

Reclamantei i s-a pus în vedere să

timbreze acțiunea la valoare cu suma de 12.215.000lei, dar aceasta a arătat că

nu înțelege să achite taxa de timbru, deoarece este scutită potrivit Legii nr. 146/1997.

În atare situație, sunt aplicabile

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 coroborate cu cele ale art. 9 din

O.G. nr .32/1995.

Prin decizia civilă nr. 87A din 19

februarie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut că mijlocul procedural prevăzut de Legea nr. 146/1997

la care trebuia să apeleze reclamanta în cazul în care nu era de acord cu

obligația de timbrare pusă în vedere de instanță era acea al formulării unei

contestații și nu de a critica în apel pentru nelegalitate hotărârea

pronunțată.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În dezvoltarea motivului de recurs invocat

recurenta a arătat că hotărârea este nelegală, deoarece contrazice flagrant

practica judiciară și doctrina care susțin că, în cauzele în care partea este

nemulțumită de timbrajul în sine al unei acțiuni, aceasta poate urma calea

apelului.

Instanța de apel a interpretat

greșit dispozițiile art. 29 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 146/1997, întrucât, contestația reglementată în articolul

menționat se poate face numai „împotriva modului de stabilire a taxei”.

În opinia recurentei, textul

menționat se referă indubitabil la modul de calcul al taxei de timbru, or, în

speță, se contestă timbrajul în sine.

Recurenta mai susține că nu datora

plata taxei judiciare de timbru, deoarece prezenta cerere este accesorie în

raport cu cea soluționată anterior, printr-o altă hotărâre judecătorească, prin

care s-a stabilit nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în

litigiu.

În atare situație, sunt aplicabile

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Intimații D.G. și D.C. nu au depus

la dosar întâmpinare, dar au formulat concluzii scrise, prin care au solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

La data de 6 decembrie 2002, Înalta

Curte a dispus, la cererea reclamantei, suspendarea judecării recursului în baza

art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea notificării

formulate de ea, în temeiul legii speciale de reparație.

Ulterior, a decedat recurenta D.M.,

iar recursul a fost continuat de moștenitorii D.G. și D.V.

La data de 24 martie 2010 aceștia au

solicitat repunerea cauzei pe rol, cu toate că notificarea nu a fost încă

soluționată.

Dat fiind că autoarea recurenților a

solicitat suspendarea cauzei, înțelegând să se prevaleze de prevederile art. 47

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că recurenții înșiși sunt beneficiarii

măsurii dispuse de instanță, Înalta Curte a încuviințat repunerea pe rol a

cauzei și judecata recursului.

Analizând decizia curții de apel

prin prisma criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că aceasta este legală, pentru următoarele considerente:

La data pronunțării sentinței

tribunalului erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 146/1997.

Art. 18 alin. (2), în redactarea de

la acea dată, prevedea expres că:

„Împotriva modului de stabilire a

taxei judiciare de timbru se poate face contestație potrivit dispozițiilor

aplicabile în materie fiscală”.

Art. 29 alin. (3) din Normele

metodologice pentru aplicarea legii, aprobate prin Ordinul ministrului

justiției nr. 760/C/1999, invocat de recurenți – avea un conținut identic.

Actualmente, art. 18 alin. (2) din

lege prevede împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru calea

de atac a reexaminării, care se judecă potrivit alin. (3) de către un alt

complet al aceleiași instanțe, printr-o încheiere irevocabilă.

Textul - nici în redactarea

inițială, ce va fi avută în vedere în prezenta cauză și nici în cea actuală -

nu face distincție după cum partea înțelege să conteste cuantumul taxei

judiciare de timbru sau obligația de plată a taxei judiciare de timbru in sine,

ci folosește generic sintagma „modul de stabilire a taxei”.

În lipsa unei atare distincții, nu

poate fi primit punctul de vedere exprimat de recurenți, conform căruia numai

în cazul în care nemulțumirea părții vizează modul de calcul al cuantumului

datorat legea prevedea calea contestației, iar în cazul în care se contesta

însăși obligația de plată a taxei de timbru se putea exercita apelul ori, după

caz, recursul.

Mai mult, art. 34 din Norme prevedea

că:

„Încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru

de către instanțele judecătorești constituie o sarcină administrativă stabilită

de lege a acestor organe, în calitatea lor de prestatoare de servicii taxabile,

și nu constituie obiect al activității lor de judecată”.

Față de acest text și în lipsa indicării

unor hotărâri judecătorești, nici susținerea recurenților în sensul că problema

timbrajului făcea obiect de analiză în apel, iar sentința dată prezenta cauză

contravine jurisprudenței constante nu are suport.

Cum autoarea recurenților nu a

înțeles să formuleze contestație împotriva modului de stabilire a taxei

judiciare de timbru și nici să achite taxa, în mod legal tribunalul a anulat

acțiunea ca netimbrată, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, iar

curtea de apel a menținut, pentru aceleași considerente, sentința.

În baza art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va menține, la rândul său, decizia și va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.M. și continuat de D.G., D.V.S. împotriva deciziei nr.

87/A din 19 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

mai 2010.