ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9456/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 octombrie 2007 la Tribunalul Gorj reclamanții G.I.C. și Ș.(fostă G.)P.S. au formulat plângere împotriva dispoziției nr. 6492 din 7 septembrie 2007 emisă de Primarul municipiului Târgu Jiu, solicitând emiterea unei dispoziții de restituire în natură a terenului expropriat prin Decretul nr. 180 din 30 mai 1986, iar pentru diferența de suprafață ce nu poate fi restituită fizic să se acorde despăgubiri, ca de asemenea și pentru construcțiile expropriate. Prin sentința civilă nr. 119 din 8 iulie 2008 a Tribunalului Gorj s-a admis plângerea reclamanților, s-a anulat dispoziția nr. 6492 din 7 septembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Târgu Jiu și s-a dispus emiterea unei noi dispoziții prin care se acordă reclamanților despăgubiri, pentru suprafața totală de 285 mp teren.

Au fost obligați pârâții la 200 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2130 din 9 octombrie 1967, numiții G.M. și G.T. au înstrăinat reclamanților – cumpărători G.I.C. și G.P.S. un teren pentru construcții în suprafață de 92,15 mp împreună cu construcțiile de pe acesta, respectiv o casă din cărămidă acoperită cu țiglă, compusă din două camere, antreu și o sală cu geamlâc, construcțiile fiind situate în Târgu Jiu. În baza Decretului de expropriere nr. 180/1986 s-a expropriat suprafața de 26655,20 mp teren printre care și imobilele reclamanților și ale autorilor lor.

La apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții au adresat Primăriei Târgu Jiu notificările nr. 3876 din 10 august 2001 și 5050 din 10 august 2001, iar Primarul municipiului Târgu Jiu, prin dispoziția nr. 6492 din 7 septembrie 2007 a propus acordarea de despăgubiri reclamanților, pentru terenul de 92,15 mp și pentru construcțiile în suprafața de 90,70 mp în condițiile Legii nr. 247/2005. Instanța a apreciat că au fost expropriate suprafața de 92 mp de la G.C. și S.P. și 154 mp de la G.I. și G.R., dar din actele prezentate de părți a rezultat că suprafața reală expropriată și ocupată este de 285 mp astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză. Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanții cât și pârâții.

Reclamanții nu au motivat apelul, iar ulterior, la data de 12 noiembrie 2008 au formulat cerere scrisă prin care au solicitat a se lua act că renunță la judecarea apelului. Pârâții au invocat în susținerea apelului lipsa calității procesuale pasive a Consiliului local al municipiului Târgu Jiu și s-a susținut că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 123 mp, astfel că în mod greșit s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 285 mp teren. Prin decizia civilă nr. 375 din 25 noiembrie 2008 Curtea de Apel Craiova a luat act că apelanții – reclamanți G.I.C. și Ș. (fostă G.) I.P. au renunțat la judecarea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 119 din 8 iulie 2008 a Tribunalului Gorj.

A fost admis apelul declarat de pârâții Primarul Municipiului Târgu Jiu, Consiliul local Târgu Jiu și Municipiul Târgu Jiu împotriva sentinței civile nr. 119 din 8 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Gorj. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 119 din 8 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă, în sensul că se va constata că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 123 mp teren. A fost respinsă acțiunea față de pârâtul Consiliul local Târgu Jiu. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a considerat că mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 presupune parcurgerea etapei administrative prealabile, finalizată prin emiterea dispoziției sau deciziei și etapa procedurii judiciare, folosită de persoanele nemulțumite de modul de soluționare a notificărilor.

Potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 contestația se îndreaptă împotriva unității emitente a dispoziției. Pentru situația în care dispoziția este emisă de primar, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, anterior modificării sale prin Legea nr. 247/2005, conferea calitatea de entitate obligată la restituire primăriei. Deși art. 77 din Legea nr. 215/2001 stabilește că primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică, dispozițiile cu caracter special ale legii reparatorii impuneau chemarea sa în judecată. După modificarea Legii nr. 10/2001, art. 21 alin. (4) a dispus ca entitatea obligată la restituire să fie unitatea administrativ teritorială, care stă în judecată prin primar, acesta justificând în contestația de față calitate procesuală pasivă.

În nici unul dintre textele sale, Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții referitoare la obligații ale consiliului local în procedurile de restituire. În temeiul art. 21 din Legea nr. 215/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 286/2006, consiliile locale sunt autorități administrative deliberative prin care se realizează autonomia locală și ele îndeplinesc atribuțiile stabilite la art. 38 din lege. Nici în legea administrației publice locale nu se conferă consiliilor locale rolul de a sta în judecată în litigii derivând din aplicarea Legii nr. 10/2001. Ca urmare, se constată că în mod greșit reclamanții au chemat în judecată Consiliul local Târgu Jiu, care nu are calitate procesuală pasivă.

Tribunalul Gorj a admis greșit acțiunea față de acest pârât, ignorând prevederile legale arătate, astfel încât în apel s-a schimbat sentința în parte, și s-a respins acțiunea față de Consiliul Local. Un alt motiv care a condus la schimbarea în parte a sentinței este modul în care tribunalul a aplicat în speță principiul disponibilității. Potrivit art. 1, art. 2 și cu raportare la art. 11 din Legea nr. 10/2001 cad sub incidența legii reparatorii imobilele preluate de stat în perioada 1945 – 1989, inclusiv cele preluate prin expropriere. Procedura de restituire debutează, printr-o procedură necontencioasă, persoana care se consideră îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul art. 3 și 4 din lege, având obligația de a adresa o notificare unității deținătoare a imobilului, în termenul de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu denumirea și adresa persoanei notificare, elementele de identificare ale persoanei îndreptățite și ale bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimativă a acestuia. Lipsa indicării elementelor necesare identificării bunului obiect al cererii de restituire atrage respingerea notificării. Legea acordă notificării o importanță deosebită pentru că modul în care aceasta este formulată stabilește cadrul în care se identifică imobilul și se analizează titlul unității deținătoare asupra imobilului, titlul fostului deținător, ocupațiunea și destinația actuală, tipul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate.

În faza judiciară a procedurii de restituire, principiul disponibilității care guvernează orice proces civil este analizat din perspectiva conținutului contestației, dar și a notificării. Astfel, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere calitatea procesuală activă a reclamantului, titular al contestației, calitatea procesuală pasivă a persoanelor chemate în judecată, obiectul cererii atât sub aspectul identificării imobilului pentru care se cer măsurile reparatorii, cât și al tipului acestor măsuri. Investirea instanței de judecată se face direct prin contestație, ca orice cerere de chemare în judecată, însă în mod indirect instanța este ținută și de cele solicitate prin notificare. Aceasta este firesc cât timp procedura administrativă, care debutează prin înaintarea notificării, este una obligatorie, astfel că în lipsa notificării instanța nu poate analiza pe fond cererea de chemare în judecată (contestația).

Contestația și notificarea au un conținut identic în ceea ce privește identificarea imobilului, elementele de identificare ale celui ce adresează notificarea și, de cele mai multe ori, și ale unității deținătoare. Este posibil ca sub aspectul identificării imobilului să apară diferențe între notificarea inițială și contestație, dar numai în ipoteza în care fie pe parcursul perioadei de 12 luni stabilită de art. 22, fie pe parcursul derulării etapei administrative, persoana îndreptățită a adus alte elemente suplimentare de identificare a imobilului, atunci când inițial nu s-a precizat suficient compunerea acestuia. Este evident, însă, că persoana îndreptățită nu poate solicita instanței acordarea de măsuri reparatorii pentru părți din imobil care nu au fost precizate în notificare, dacă notificarea a fost suficient de clară, iar cercetarea administrativă a privit imobilul așa cum a fost identificat inițial.

În speță, reclamanții au adresat două notificări, sub nr. 3876 din 10 august 2001 și 5050 din 10 august 2001 și în ambele notificări s-au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul compus din 123 mp teren și construcții demolate. Nu este întemeiată susținerea reclamanților din întâmpinarea formulată în apel în sensul că în una dintre notificări s-a solicitat imobilul în ansamblul său, pentru că așa cum rezultă din actele (notificările) depuse la filele 26 și 28 apel, reclamanții au făcut referire expresă la suprafața de 123 mp. Dispoziția a fost emisă cu privire la acest imobil. În fața instanței de judecată, reclamanții au făcut referire la o suprafață de teren mai mare de 285 mp, pârâta înțelegând să critice acordarea de măsuri reparatorii pentru o suprafață de teren mai mare decât s-a solicitat.

Chiar dacă expertul a identificat această ultimă suprafață de teren, instanța nu este îndreptățită să acorde măsuri reparatorii pentru suprafețe de teren ce nu au fost solicitate prin notificare. Conținutul notificărilor a fost clar și precis, reclamanții s-au aflat în posesia tuturor actelor de proprietate despre care fac vorbire în contestație inclusiv la data când au adresat notificările, astfel că nimic nu justifică depășirea limitelor în care aceștia au înțeles să declanșeze procedura administrativă de restituire și acordarea de despăgubiri pentru o suprafață de teren ce nu a fost inițial solicitată. Constatând că în mod greșit tribunalul a aplicat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și principiul disponibilității, fără a ține seama de investirea sa implicită prin notificare, s-a admis apelul.

Potrivit art. 926 Cod procedură civilă s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 123 mp solicitată prin notificare. S-a respins acțiunea față de Consiliul Local, așa cum s-a arătat, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței privitoare la admiterea acțiunii față de ceilalți pârâți și la obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanții G.C. și Ș.(fostă G.)P., cât și pârâții Primarul Municipiului Târgu Jiu și Municipiul Târgu Jiu. Recurenții-reclamanți au învederat următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate: decizia instanței de apel este greșită, deoarece au fost formulate două cereri de restituire în natură pentru două imobile diferite, așa cum corect a considerat instanța de fond.

Se susține că din probele administrate în fața instanței de fond, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 2130 din 9 ianuarie 1967 și două testamente (6335/1970 și 6537/1970) a rezultat că au fost expropriate în baza Decretului nr. 180/1986, două suprafețe de 92 mp și 154 mp, iar din raportul de expertiză tehnică a rezultat că suprafața expropriată efectiv a fost de 285 mp. Se mai invocă contradicția existentă cu privire la imobilul pentru care sunt îndreptățiți la restituirea lor în echivalent. Recurenții-pârâți au susținut că în mod greșit instanța de apel a schimbat sentința nr. 119/2008 în parte și a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 123 mp teren expropriat, deoarece pentru terenul revendicat a fost depus un act doveditor de proprietate încheiat la 9 octombrie 1967 ce viza o suprafață de 92,15 mp.

Se consideră că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; soluția instanței de apel vine în contradicție cu menținerea dispoziției din sentința apelată, în sensul obligării la cheltuielile de judecată, nemaifiind incidente dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă. Se invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed. Recurenții-reclamanți au criticat decizia Curții de Apel, decizie prin care s-a luat act de renunțarea la apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 119 din 8 iulie 2008 a Tribunalului Gorj.

Reclamanții nu au motivat apelul împotriva sentinței civile a Tribunalului Gorj, iar ulterior au declarat că renunță la judecarea acestei căi de atac. Considerentele de drept și de fapt, în raport de care prima instanță a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri, pentru suprafața de 285 mp teren, nu au fost contestate, criticate prin motivele de apel (la care reclamanții au renunțat de altfel), astfel încât motivele de recurs invocate pe calea recursului fiind inadmisibil ( omisso medio ) invocate, direct în prezenta fază procesuală, nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar. Astfel, recursul declarat de reclamanți va fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.

Și recursul declarat de pârâți este nefondat pentru considerentele ce succed: Instanța de apel a interpretat și apreciat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 10 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 conform cărora atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea de compensare cu alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Susținerile recurenților-pârâți privind „greșita admitere de către instanța de apel a acțiunii și constatarea că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 123 mp teren, deoarece s-ar fi produs dovezi doar pentru suprafața de 92,15 mp, nu pot atrage nelegalitatea deciziei atacate – prin prisma dispoziției art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Această critică privind îndreptățirea reclamanților la despăgubiri pentru suprafața de 92,15 mp este formulată pentru prima dată în recurs, în apel aceiași pârâți considerând că acțiunea trebuia admisă pentru suprafața de 123 mp, așa cum de altfel a admis și instanța de apel. Conform dispozițiilor art. 299 alin (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului fiind o cale de atac „subsecventă”, în sensul că nu poate fi exercitat „ omisso medio ”. Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat „ omisso medio ” se aplică numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel ci și în cazul în care sentința a fost apelată, însă numai parțial, pentru alte motive decât cele invocate în recurs.

În prezenta cauză, se constată că motivul invocat privind suprafața de 92,15 mp nu a constituit motiv de apel neformând obiectul criticilor formulate prin motivele de apel. Celelalte motive de recurs relativ structurate și argumentate pe greșita aplicare a prevederilor H.G. nr. 250 din 7 iulie 2007 și a art. 274 C. proc. civ. nu pot fi primite. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenții criticând în fapt întinderea suprafeței de teren la care reclamanții ar fi îndreptățiți la restituire în echivalent. Aceeași instanță în mod corect a menținut dispoziția instanței de fond prin care pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 C. proc.

civ., fiind întrunite condițiile prevăzute de aceste dispoziții deoarece pârâții se află în culpă procesuală, urmare a admiterii, chiar în parte, a acțiunii reclamanților. Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat și recursul declarat de recurenții-pârâți, cu consecința menținerii deciziei Curții de Apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.I.C. și Ș.(fostă G.)P.S. și pârâtul Primarul municipiului Târgu Jiu împotriva deciziei civile nr. 375 din 25 noiembrie 2008 al Curții de Apel Craiova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2009 .