ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1371/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, reclamanta SC C.A.P. SRL București a chemat în

judecată pe pârâtul Consiliul Local Al Municipiului București,

Administrația Fondului Imobiliar, solicitând să se constate

existența dreptului locativ al societății reclamante în imobilul

situat în București, sectorul 3, în temeiul tacitei relocațiuni

intervenite între părți, conform art. 1437 C. civ.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în anul 1990 a încheiat cu pârâta un contract de

închiriere, având ca obiect imobilul sus menționat, iar în anul 2001

pârâtul a formulat o acțiune prin care a solicitat obligarea reclamantei

la plata chiriei restantă și încetarea contractului de închiriere.

Acțiunea a fost admisă, iar prin decizia nr. 4436/2005 Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția comercială, a admis

acțiunea în parte, a obligat pârâta la plata chiriei și a reziliat

contractul de închiriere și totodată a dispus evacuarea reclamantei

din imobil. De la data pronunțării deciziei sus menționată,

respectiv 4 octombrie 2005, pârâtul nu a solicitat reclamantei să evacueze

imobilul și nici nu a pus în executare acest titlu executoriu, mai mult

decât atât a încasat și încasează chiria în continuare.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 1437 C. civ.

Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința comercială nr. 1437 din data de 26

ianuarie 2009 a respins cererea formulată de reclamantă ca

inadmisibilă.

Tribunalul a analizat cu prioritate

excepția invocată și a constatat că având în vedere faptul

că pârâtul a formulat acțiune în justiție, prin care s-a dispus

rezilierea contractului și evacuarea reclamantei, refuzul locatorului

împiedicând relocațiunea tacită. Locatarul, în calitate de detentor

precar nu se poate prevala de disp. art. 1437 C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței în

sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 222 din 7 mai 2009, a

respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a dispune astfel, Curtea a

reținut că față de împrejurarea că ulterior

pronunțării deciziei prin care a fost reziliat contractul de

închiriere, reclamanta a continuat să rămână în imobil nu are

semnificația juridică a tacitei relocațiuni, dată fiind

notificarea concediului ce a avut loc prin promovarea acțiunii în reziliere,

fiind incidente dispozițiile art. 1438 C. civ.

Împotriva acestei decizii de declarat recurs

reclamanta, în temeiul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin

care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în

sensul admiterii acțiunii.

În susținerea recursului întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat

că de la data pronunțării deciziei nr. 4436 din 4 octombrie

2005, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus

rezilierea contractului de închiriere și evacuarea reclamantei, pârâtul nu

a solicitat reclamantei să evacueze imobilul de bună voie și

nici nu a pus în executare titlul executoriu. Mai mult, pârâtul a continuat

să încaseze chiria lunară stabilită prin contractul de

închiriere.

În raport de această situație de

fapt, reclamanta susține aplicabilitatea dispozițiilor art. 1437 C.

civ. privind tacita relocațiune, dovadă fiind și

înștiințarea pârâtului privind majorarea chiriei .

O altă critică este

reprezentată de faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor cererilor reclamantei, respectiv a omis să se pronunțe

cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată

prin prisma controlului de legalitate, în raport de motivul privind

greșita interpretare a dispozițiilor art. 1437 C. civ., constată

criticile neîntemeiate pentru următoarele argumente:

Conform art. 1439 alin. (2) C. civ.,

neexecutarea obligațiilor de către una din părți dă

dreptul celeilalte părți de a cere rezilierea contractului. În

considerarea acestor dispoziții, pârâtul Consiliul General al municipiului

București a chemat în judecată pe reclamantă iar prin decizia nr.

4436/2005 pronunțată în dosarul nr. 9467/2001 de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a

fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată reclamanta la

plata chiriei neachitate, fiind reziliat contractul de închiriere din 1990 încheiat

între părți, fiind dispusă și evacuarea reclamantei din

imobil.

În aceste condiții, reclamanta de la

data pronunțării deciziei irevocabile sus menționate, respectiv

4 octombrie 2005, a pierdut calitatea de locatar, deținând calitatea de

detentor precar al imobilului în litigiu.

Intervenirea tacitei relocațiuni – de

care se prevalează reclamanta – nu poate opera având în vedere anunțarea

concediului, care în acest caz nu înseamnă denunțare ci manifestarea

de voință de a nu reînnoi contractul desfăcut. Dacă s-a

anunțat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocațiune chiar

dacă a continuat să folosească spațiul închiriat (art. 1438

C. civ. ).

În speța de față,

anunțarea concediului o reprezintă însăși manifestarea de

voință a pârâtului, în sensul introducerii unei acțiuni

împotriva reclamantei în vederea rezilierii contractului și evacuării

acesteia, situație cunoscută de către reclamantă.

Invocarea în sprijinul

aplicabilității dispozițiilor art. 1437 C. civ., a faptului

că pârâtul a încasat chiria în continuare de la reclamant, și mai

mult decât atât a majorat cuantumul acesteia este lipsit de relevanță

juridică, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 3711

C. proc. civ., obligațiile stabilite prin hotărârea unei

instanțe sau printr-un alt titlu se aduc la îndeplinire de bunăvoie.

Posibilitatea creditorului, în speță pârâtul, de a pune sau nu în

executare silită o hotărâre, nu lipsește hotărârea

pronunțată de puterea lucrului judecat și nici nu conferă

debitorului, în speță reclamanta, un titlu locativ pentru

deținerea spațiului.

În ceea ce privește nepronunțarea

instanței de apel asupra cererii reclamantei privind acordarea

cheltuielilor de judecată solicitate în fața primei instanțe,

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. „Partea care cade în pretențiuni, va fi obligată la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată” Acordarea de

cheltuieli de judecată se bazează pe ideea de culpă

procesuală, cu alte cuvinte partea care se face vinovată de

declanșarea activității judiciare poate fi obligată la

cerere, la cheltuieli de judecată. Or, în condițiile în care prima

instanță a respins cererea de chemare în judecată, iar

instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă,

însăși reclamanta este partea care poate fi obligată la

cheltuieli de judecată, fiind în culpă procesuală.

În raport de aceste considerente, Curtea de

Apel a pronunțat o decizie legală cu interpretarea corectă a

dispozițiilor art. 1437 C. civ., astfel încât Înalta Curte urmează a

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta SC C.A.P. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 222

din 7 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.