ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1371/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC C.A.P. SRL București a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, solicitând să se constate existența dreptului locativ al societății reclamante în imobilul situat în București, sectorul 3, în temeiul tacitei relocațiuni intervenite între părți, conform art. 1437 C. civ. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în anul 1990 a încheiat cu pârâta un contract de închiriere, având ca obiect imobilul sus menționat, iar în anul 2001 pârâtul a formulat o acțiune prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata chiriei restantă și încetarea contractului de închiriere.

Acțiunea a fost admisă, iar prin decizia nr. 4436/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis acțiunea în parte, a obligat pârâta la plata chiriei și a reziliat contractul de închiriere și totodată a dispus evacuarea reclamantei din imobil. De la data pronunțării deciziei sus menționată, respectiv 4 octombrie 2005, pârâtul nu a solicitat reclamantei să evacueze imobilul și nici nu a pus în executare acest titlu executoriu, mai mult decât atât a încasat și încasează chiria în continuare. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 1437 C. civ. Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 1437 din data de 26 ianuarie 2009 a respins cererea formulată de reclamantă ca inadmisibilă.

Tribunalul a analizat cu prioritate excepția invocată și a constatat că având în vedere faptul că pârâtul a formulat acțiune în justiție, prin care s-a dispus rezilierea contractului și evacuarea reclamantei, refuzul locatorului împiedicând relocațiunea tacită. Locatarul, în calitate de detentor precar nu se poate prevala de disp. art. 1437 C. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 222 din 7 mai 2009, a respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că față de împrejurarea că ulterior pronunțării deciziei prin care a fost reziliat contractul de închiriere, reclamanta a continuat să rămână în imobil nu are semnificația juridică a tacitei relocațiuni, dată fiind notificarea concediului ce a avut loc prin promovarea acțiunii în reziliere, fiind incidente dispozițiile art. 1438 C. civ. Împotriva acestei decizii de declarat recurs reclamanta, în temeiul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii acțiunii. În susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanta a arătat că de la data pronunțării deciziei nr. 4436 din 4 octombrie 2005, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus rezilierea contractului de închiriere și evacuarea reclamantei, pârâtul nu a solicitat reclamantei să evacueze imobilul de bună voie și nici nu a pus în executare titlul executoriu. Mai mult, pârâtul a continuat să încaseze chiria lunară stabilită prin contractul de închiriere. În raport de această situație de fapt, reclamanta susține aplicabilitatea dispozițiilor art. 1437 C. civ. privind tacita relocațiune, dovadă fiind și înștiințarea pârâtului privind majorarea chiriei . O altă critică este reprezentată de faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor reclamantei, respectiv a omis să se pronunțe cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma controlului de legalitate, în raport de motivul privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 1437 C. civ., constată criticile neîntemeiate pentru următoarele argumente: Conform art. 1439 alin. (2) C. civ., neexecutarea obligațiilor de către una din părți dă dreptul celeilalte părți de a cere rezilierea contractului. În considerarea acestor dispoziții, pârâtul Consiliul General al municipiului București a chemat în judecată pe reclamantă iar prin decizia nr. 4436/2005 pronunțată în dosarul nr. 9467/2001 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată reclamanta la plata chiriei neachitate, fiind reziliat contractul de închiriere din 1990 încheiat între părți, fiind dispusă și evacuarea reclamantei din imobil.

În aceste condiții, reclamanta de la data pronunțării deciziei irevocabile sus menționate, respectiv 4 octombrie 2005, a pierdut calitatea de locatar, deținând calitatea de detentor precar al imobilului în litigiu. Intervenirea tacitei relocațiuni – de care se prevalează reclamanta – nu poate opera având în vedere anunțarea concediului, care în acest caz nu înseamnă denunțare ci manifestarea de voință de a nu reînnoi contractul desfăcut. Dacă s-a anunțat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocațiune chiar dacă a continuat să folosească spațiul închiriat (art. 1438 C. civ. ). În speța de față, anunțarea concediului o reprezintă însăși manifestarea de voință a pârâtului, în sensul introducerii unei acțiuni împotriva reclamantei în vederea rezilierii contractului și evacuării acesteia, situație cunoscută de către reclamantă.

Invocarea în sprijinul aplicabilității dispozițiilor art. 1437 C. civ., a faptului că pârâtul a încasat chiria în continuare de la reclamant, și mai mult decât atât a majorat cuantumul acesteia este lipsit de relevanță juridică, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 3711 C. proc. civ., obligațiile stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduc la îndeplinire de bunăvoie. Posibilitatea creditorului, în speță pârâtul, de a pune sau nu în executare silită o hotărâre, nu lipsește hotărârea pronunțată de puterea lucrului judecat și nici nu conferă debitorului, în speță reclamanta, un titlu locativ pentru deținerea spațiului. În ceea ce privește nepronunțarea instanței de apel asupra cererii reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în fața primei instanțe, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. „Partea care cade în pretențiuni, va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată” Acordarea de cheltuieli de judecată se bazează pe ideea de culpă procesuală, cu alte cuvinte partea care se face vinovată de declanșarea activității judiciare poate fi obligată la cerere, la cheltuieli de judecată. Or, în condițiile în care prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, însăși reclamanta este partea care poate fi obligată la cheltuieli de judecată, fiind în culpă procesuală. În raport de aceste considerente, Curtea de Apel a pronunțat o decizie legală cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1437 C. civ., astfel încât Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.A.P. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 222 din 7 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.