ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3058/2010

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 6 ianuarie 2009, reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA a chemat în judecată pe pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA, solicitând instanței, ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 194.577,75 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății, efective. Prin sentința nr. 620 din 22 mai 2009, Tribunalul Dolj, secția comercială, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat cu SC B.T.

SRL două contracte de prestări servicii auto, având ca obiect transportul de călători de la stația Rădăcineni - Câineni până la stația Podu Olt și retur, și respectiv transbordarea călătorilor din trenul de călători, pe aceeași rută, datorită unei calamități naturale, alunecare de teren, pe ruta Rădăcineni - Câineni – gara Podu Olt, conform notei de constatare încheiată la 29 decembrie 2005. Tribunalul a mai reținut că reclamanta a solicitat pârâtei plata sumei de 194.577,75 lei rezultată din contractele de transport încheiate cu SC B.T. SRL, privind organizarea transportului pe ruta afectată, invocând dispozițiile art. 1533 C. civ. și art. 10.8 din O.G. nr. 7/2005 privind Regulamentul de Transport pe calea ferată.

Cu privire la art. 1533 C. civ., instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada existența unui mandat tacit din partea pârâtei, care să facă incidentă această dispoziție legală, iar în ceea ce privește art. 10.8 din O.G. nr. 7/2005 coroborat cu art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584 din 10 septembrie 1998 privind înființarea S.N.T.F.C. C.F.R. SA, reiese că, în cazul existenței unei calamități naturale, cazul în speță, obligația de asigurare a transportului de călători cu alte mijloace de transport pe ruta afectată, revine reclamantei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 234 din 4 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a respins apelul declarat ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut că potrivit art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998 coroborat cu art. 10 pct. 10.8 din O.G. nr. 7/2005, reclamantei îi revine obligația suportării transportului de călători cu alte mijloace de transport pe ruta afectată de calamități naturale, astfel cum a reținut instanța de fond. În plus, a reținut Curtea de apel, reclamanta a efectuat transbordarea călătorilor contra cost, prin vânzarea de tichete de călătorie, iar în speță se solicită tocmai plata contravalorii facturii fiscale a transportului auto al călătorilor. Cu privire la incidenta art. 1533 C. civ., instanța de apel a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui mandat tacit din partea pârâtei, nici în fond, nici în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta - reclamantă, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta - reclamantă a arătat că instanța de fond nu a analizat precizările recurentei cu privire la partea căreia îi revine obligația asigurării transportului auto în cazul întreruperii circulației pe calea ferată, conform art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998, în sensul că trebuie observată întinderea în timp a acestei obligații. Sub acest aspect, recurenta a arătat că aceasta are obligația luării măsurii imediate, vizând situația călătorilor surprinși în trenul afectat de calamitate, însă pe durata reparației liniei ferate, care este ulterioară și mult mai mare, această obligație revine intimatei.

Recurenta a arătat că intimata este administrator al căii ferate, și, deci îi revine această obligație conform art. 10 pct. 10.8 din O.G. nr. 7/2005, obligație recunoscută de aceasta conform răspunsului la interogatoriu. În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii de fond, recurenta a arătat că a asigurat transportul auto al călătorilor în locul intimatei, diminuându-și patrimoniul, în timp ce intimata, care trebuia să asigure acel transport, nu și-a diminuat patrimoniu, astfel încât pretențiile reclamantei sunt legitime. Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998, în cazul producerii de calamități naturale, dezastre sau alte evenimente de cale ferată, reclamantei îi revine obligația transportului călătorilor cu alte mijloace de transport, iar conform art. 10.8 din O.G. nr. 7/2005, în situația în care circulația feroviară se întrerupe ca urmare a stării necorespunzătoare a infrastructurii feroviare, pârâta, în calitate de administrator de infrastructură, are obligația de a asigura transportul călătorilor cu alte mijloace de transport.

Ca atare, se reține că dispozițiile legale menționate reglementează ipoteze legale diferite, întrucât prima are în vedere întreruperea circulației feroviare datorată calamităților naturale, cazul în speță, iar cea de-a doua vizează întreruperea circulației pe calea ferată datorită stării necorespunzătoare a infrastructurii feroviare, se subînțelege, determinată de alte cauze decât cele enumerate în art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998. O atare interpretare este impusă de modul în care sunt concepute cele două texte normative, în sensul că art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998 face referire la evenimente de cale ferată, între care sunt enumerate calamitățile naturale și dezastrele, fiind vorba despre o dispoziție expresă și specială pentru anumite cazuri în care infrastructura feroviară este necorespunzătoare transportului feroviar, respectiv numai acele cazuri care sunt provocate de evenimentele de cale ferată, în timp ce dispoziția din art. 10.8 a O.G.

nr. 7/2005 este generală având în vedere orice altă cauză care determină starea necorespunzătoare a infrastructurii feroviare. Prin urmare, nu se poate reține critica de nelegalitate relativă la necercetarea de către instanțele de fond a întinderii în timp a obligației de asigurare a transportului de călători cu alte mijloace de transport, întrucât legea nu face o atare distincție, nefiind vorba, pentru considerentele expuse, de reglementarea în art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998 a unor obligații în sarcina recurentei limitată la măsuri imediate, completate cu obligația ce revine ulterior intimatei, pe durata de reparare a căii ferate conform art. 10.8 din O.G. nr. 7/2005 întrucât cele două texte normative vizează ipoteze diferite și, deci, obligații diferite.

În acest sens este și răspunsul intimatei la întrebările 3 și 4 din interogatoriul administrat de prima instanță, nefiind vorba despre o recunoaștere a propriilor obligații, conform susținerilor recurentei. Întrucât obligația de a asigura transportul călătorilor cu alte mijloace de transport pe perioada calamității naturale revenea recurentei, Înalta Curte va respinge și apărările privind diminuarea patrimoniului recurentei, cu atât mai mult cu cât contravaloarea tichetelor de călătorie auto, conform probelor administrate, a fost încasată de către recurentă. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA – R.T.F. de Călători Craiova împotriva deciziei nr. 234 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.