ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3058/2010

Deliberând asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj, la data de 6 ianuarie 2009, reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA

a chemat în judecată pe pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA, solicitând instanței, ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata

sumei de 194.577,75 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății,

efective.

Prin sentința nr. 620 din 22 mai

2009, Tribunalul Dolj, secția comercială, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat cu SC B.T. SRL două contracte de

prestări servicii auto, având ca obiect transportul de călători de la stația

Rădăcineni - Câineni până la stația Podu Olt și retur, și respectiv

transbordarea călătorilor din trenul de călători, pe aceeași rută, datorită unei

calamități naturale, alunecare de teren, pe ruta Rădăcineni - Câineni – gara

Podu Olt, conform notei de constatare încheiată la 29 decembrie 2005.

Tribunalul a mai reținut că

reclamanta a solicitat pârâtei plata sumei de 194.577,75 lei rezultată din

contractele de transport încheiate cu SC B.T. SRL, privind organizarea

transportului pe ruta afectată, invocând dispozițiile art. 1533 C. civ. și art.

10.8 din O.G. nr. 7/2005 privind Regulamentul de Transport pe calea ferată.

Cu privire la art. 1533 C. civ.,

instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada existența unui mandat tacit

din partea pârâtei, care să facă incidentă această dispoziție legală, iar în

ceea ce privește art. 10.8 din O.G. nr. 7/2005 coroborat cu art. 7 alin. (3)

din H.G. nr. 584 din 10 septembrie 1998 privind înființarea S.N.T.F.C. C.F.R. SA,

reiese că, în cazul existenței unei calamități naturale, cazul în speță,

obligația de asigurare a transportului de călători cu alte mijloace de

transport pe ruta afectată, revine reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, reclamanta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia nr. 234 din 4 noiembrie

2009, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a respins apelul declarat ca

nefondat.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de apel a reținut că potrivit art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998

coroborat cu art. 10 pct. 10.8 din O.G. nr. 7/2005, reclamantei îi revine

obligația suportării transportului de călători cu alte mijloace de transport pe

ruta afectată de calamități naturale, astfel cum a reținut instanța de fond.

În plus, a reținut Curtea de apel,

reclamanta a efectuat transbordarea călătorilor contra cost, prin vânzarea de

tichete de călătorie, iar în speță se solicită tocmai plata contravalorii

facturii fiscale a transportului auto al călătorilor.

Cu privire la incidenta art. 1533 C.

civ., instanța de apel a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenței

unui mandat tacit din partea pârâtei, nici în fond, nici în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, apelanta - reclamantă, criticând decizia atacată pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate formulate, recurenta - reclamantă a arătat că instanța de fond nu

a analizat precizările recurentei cu privire la partea căreia îi revine

obligația asigurării transportului auto în cazul întreruperii circulației pe

calea ferată, conform art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998, în sensul că

trebuie observată întinderea în timp a acestei obligații. Sub acest aspect, recurenta

a arătat că aceasta are obligația luării măsurii imediate, vizând situația

călătorilor surprinși în trenul afectat de calamitate, însă pe durata

reparației liniei ferate, care este ulterioară și mult mai mare, această

obligație revine intimatei.

Recurenta a arătat că intimata este

administrator al căii ferate, și, deci îi revine această obligație conform art.

10 pct. 10.8 din O.G. nr. 7/2005, obligație recunoscută de aceasta conform

răspunsului la interogatoriu.

În ceea ce privește temeiul juridic

al acțiunii de fond, recurenta a arătat că a asigurat transportul auto al

călătorilor în locul intimatei, diminuându-și patrimoniul, în timp ce intimata,

care trebuia să asigure acel transport, nu și-a diminuat patrimoniu, astfel

încât pretențiile reclamantei sunt legitime.

Intimata a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând și dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 7 alin. (3) din H.G. nr.

584/1998, în cazul producerii de calamități naturale, dezastre sau alte

evenimente de cale ferată, reclamantei îi revine obligația transportului

călătorilor cu alte mijloace de transport, iar conform art. 10.8 din O.G. nr. 7/2005,

în situația în care circulația feroviară se întrerupe ca urmare a stării necorespunzătoare

a infrastructurii feroviare, pârâta, în calitate de administrator de

infrastructură, are obligația de a asigura transportul călătorilor cu alte

mijloace de transport.

Ca atare, se reține că dispozițiile

legale menționate reglementează ipoteze legale diferite, întrucât prima are în

vedere întreruperea circulației feroviare datorată calamităților naturale,

cazul în speță, iar cea de-a doua vizează întreruperea circulației pe calea

ferată datorită stării necorespunzătoare a infrastructurii feroviare, se

subînțelege, determinată de alte cauze decât cele enumerate în art. 7 alin. (3)

din H.G. nr. 584/1998.

O atare interpretare este impusă de

modul în care sunt concepute cele două texte normative, în sensul că art. 7 alin.

(3) din H.G. nr. 584/1998 face referire la evenimente de cale ferată, între

care sunt enumerate calamitățile naturale și dezastrele, fiind vorba despre o

dispoziție expresă și specială pentru anumite cazuri în care infrastructura

feroviară este necorespunzătoare transportului feroviar, respectiv numai acele

cazuri care sunt provocate de evenimentele de cale ferată, în timp ce

dispoziția din art. 10.8 a O.G. nr. 7/2005 este generală având în vedere orice

altă cauză care determină starea necorespunzătoare a infrastructurii feroviare.

Prin urmare, nu se poate reține

critica de nelegalitate relativă la necercetarea de către instanțele de fond a

întinderii în timp a obligației de asigurare a transportului de călători cu

alte mijloace de transport, întrucât legea nu face o atare distincție, nefiind

vorba, pentru considerentele expuse, de reglementarea în art. 7 alin. (3) din

H.G. nr. 584/1998 a unor obligații în sarcina recurentei limitată la măsuri

imediate, completate cu obligația ce revine ulterior intimatei, pe durata de

reparare a căii ferate conform art. 10.8 din O.G. nr. 7/2005 întrucât cele două

texte normative vizează ipoteze diferite și, deci, obligații diferite.

În acest sens este și răspunsul

intimatei la întrebările 3 și 4 din interogatoriul administrat de prima

instanță, nefiind vorba despre o recunoaștere a propriilor obligații, conform

susținerilor recurentei.

Întrucât obligația de a asigura

transportul călătorilor cu alte mijloace de transport pe perioada calamității

naturale revenea recurentei, Înalta Curte va respinge și apărările privind

diminuarea patrimoniului recurentei, cu atât mai mult cu cât contravaloarea

tichetelor de călătorie auto, conform probelor administrate, a fost încasată de

către recurentă.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta

S.N.T.F.C. C.F.R.

SA – R.T.F. de Călători Craiova împotriva deciziei nr. 234 din 4 noiembrie 2009

a Curții de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2010.