ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 52/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data

de 26 octombrie 2000, reclamanta S.N.P. „P.” S.A. – Sucursala Arpechim  a

chemat în judecată S.C. „S.C.I.A.” S.R.L. ca prin hotărârea ce se va pronunța

în cauză, instanța de judecată să oblige pârâta la plata sumei de 465.770.404

lei cu titlu de dobânzi comerciale.

În motivatea

cererii reclamanta a arătat că, la data de 20 aprilie 1999, a fost încheiat

între aceasta, în calitate de vânzător și pârâtă, în calitate de cumpărător,

contractul nr.252 având ca obiect livrarea de produse petroliere.

În baza

contractului menționat reclamanta a livrat pârâtei mărfuri în valoare de

1.198.930.832 lei.

Deși

cumpărătorul s-a obligat, prin contractul menționat, la achitarea anticipată a

contravalorii produselor livrate, aceasta a efectuat plata cu întârziere, în

perioada august – octombrie 2000, la aproximativ un an de la livrare.

Prin

sentința nr.915/C din 19 decembrie 2000, Tribunalul Vâlcea, secția comercială a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că potrivit art.19 din contractul

menționat, plata produselor facturate se face anticipat de către cumpărător.

Prin art.20 din același contract, părțile au

convenit că în cazul neefectuării plății la livrare, conform art.17-19, se

poate lua în considerare și plata după livrare, în condițiile prezentării unei

scrisori de garanție, emisă cu respectarea prevederilor art.21-24 din același

contract.

Potrivit

prevederilor art.25 din contract, în cazul neachitării la scadență a facturilor

emise, vânzătorul va proceda la executarea parțială sau totală a garanției

bancare.

Din

derularea ulterioară a raporturilor comerciale a rezultat că reclamanta a luat

în considerare scrisorile de garanție, pentru că în caz contrar nu ar fi

efectuat livrarea decât în condițiile efectuării plăților cu anticipație.

Reclamanta

a livrat pârâtei produse petroliere peste valoarea de 500 milioane lei a

garanției bancare depuse de către aceasta, ceea ce semnifică faptul luării în

considerație și a scrisorii de garanție bancară în valoare de 2.500 milioane

lei emisă de S.C. „O.” S.A. la data de 15 martie 1999.

Ca

atare, reclamanta se află în culpă, constând în neexecutarea scrisorilor de

garanție bancară, așa încât aceasta nu poate solicita daune interese.

Împotriva

hotărârii primei instanțe reclamanta a declarat apel susținând că prin

hotărârea pronunțată, instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a legii.

Împotriva

aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta, pe care nu l-a timbrat anticipat

și nu l-a motivat.

Curtea

de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia

nr.443/2001/A-C din 27 iunie 2001, a admis apelul declarat de reclamantă și a

schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a admis acțiunea și a obligat

pârâta să plătească reclamantei 265.314.889 lei cu titlu de dobândă comercială.

Prin

aceeași hotărâre, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțate la

judecarea în fond a cauzei a fost anulat, ca netimbrat.

În

motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut că scrisoarea

de garanție nr.112 trebuia pusă în executare de către vânzător în condițiile

art.25 din contract.

Nu

aceeași situație este însă, cu referire la scrisoarea emisă de S.C. „O.” S.A.,

aceasta neconstituind o garanție bancară.

Ca

atare, reclamanta este îndreptățită la dobânzi comerciale calculate la

mărfurile livrate după depășirea valorii primei scrisori de garanție bancară.

Împotriva

acestei din urmă hotărțri pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile

art.304 pct.9 din C. proc. civ.

Recurenta

a susținut că instanța de apel a soluționat acțiunea reclamantei fără a observa

că în cauză există o excepție de la aplicarea art.43 din C. com., cu referire

la art.20 și 25 din contract.

Or,

reclamanta a primit, fără obiecțiuni, scrisoarea de garanție emisă de S.C. „O.”

S.A. și nu s-a conformat cererii pârâtei de a solicita decontarea facturilor de

către terțul garant.

În

concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

menținerea hotărârii instanței de fond.

Recursul

este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Ambele

instanțe au stabilit corect starea de fapt privitoare la raporturile comerciale

dintre reclamantă și pârâtă și modalitățile convenite de acestea pentru

efectuarea plății produselor facturate.

Diferența

de interpretare dintre cele două instanțe privește natura și eficiența

garanției emise de S.C. „O.” S.A.

În

acest sens, prima instanță a apreciat că aceasta produce efecte, iar reclamanta

este în culpă, iar reclamanta este în culpă pentru neexecutarea garanției.

Instanța

de apel a apreciat că, nefiind emisă de o unitate bancară, garanția emisă de

S.C. „O.” S.A. nu produce efecte și, ca atare, pentru valoarea produselor

petroliere livrate cu depășirea valorii garanției bancare, de 500 milioane lei,

dobânda comercială este datorată.

Examinând efectele garanției bancare rezultă

că, printre altele, aceasta asigură executarea contractului comercial prin

aceea că partenerul clientului băncii contează pe încasarea prețului mărfii

prin  recurgerea la garanție.

Or,

acest efect nu poate fi contestat garanției emise de S.C. „O.” S.A.  în limita

sumei de 2,5 miliarde lei.

Ca

atare, în mod greșit instanța de apel a înlăturat culpa contractuală a

reclamantei, constând în nerecurgerea la această din urmă garanție.

Este

adevărat că garanțiile bancare sunt cel mai des uzitate în practica comercială,

dar din această împrejurare nu se poate reține că acesta este singurul mod de

garantare a îndeplinirii obligației de plată, o astfel de concluzie fiind

infirmată de dreptul obligațional privitor la garanțiile reale și personale.

Așa

fiind, cât timp reclamanta nu a făcut dovada recurgerii la garanție și

refuzului garantului S.C. „O.” S.A.  de a face plăți în limita sumei garantate,

aceasta se află în culpă în raport de dispozițiile art.25 din contract, așa

încât criticile formulate prin recurs se constată a fi întemeiate.

La

termenul de judecată din 17 septembrie 2000, pârâta a invocat lipsa capacității

procesuale de folosință a reclamantei.

Intimata

reclamantă a depus precizări, decizia nr.242 din 13 martie 2003 a S.N.P. „P.”

S.A.  și Regulamentul de organizare și funcționare a S.N.P., din care rezultă

că sucursalelor li s-a atribuit competență de reprezentare în numele S.N.P.

În

raport de această delegare de atribuții, reclamanta poate sta în judecată,

conform art.42 din C. proc. civ., așa încât excepția invocată se constată a fi

neîntemeiată.

În

consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge excepția lipsei

capacității de folosință a reclamantei, va admite recursul declarat de pârâtă

și va modifica decizia atacată în sensul că va respinge apelul declarat de

reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a S.N.P. „P.”  S.A. – Sucursala Arpechim.

Admite recursul declarat de

pârâta S.C. „S.C.I.A.” S.R.L. împotriva deciziei nr.443 din  27 iunie 2001 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ -,

modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul reclamantei S.N.P. „P.”

S.A. – Sucursala ARPECHIM.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 14 ianuarie 2004.