ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1767/2009

În mod greșit instanța a constatat că nu se poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. întrucât la data de 1 septembrie 2006 s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. Această infracțiune se consumă în momentul folosirii înscrisului falsificat, respectiv la data depunerii lui de către avocatul V.N. la Tribunalul Arad, 8 septembrie 2005, dată în raport de care se calculează și termenul de prescripție a răspunderii penale care, astfel, nu este încă împlinit.

Instanța nu s-a pronunțat asupra încălcării de către procuror a obligației sale de a avea rol activ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 C. proc. pen., constând în aceea că nu a depus demersuri în vederea obținerii înscrisului intitulat „cesiune de drept litigios” din 1 septembrie 2001, în original.

Motivarea sentinței se întemeiază pe chestiuni subiective, pe declarații circumstanțiale despre împrejurări percepute indirect sau necunoscute.

Instanța nu a analizat temeiul de drept în baza căruia procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale pentru fiecare infracțiune instrumentată, în cauză fiind întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.

M.A.I. a fost vătămat în interesele sale întrucât a fost obligat prin hotărâre judecătorească să retrocedeze în natură către B.V.A.M. un teren în suprafață de 519 mp aflat în administrarea sa și pe care s-a construit sediul Postului de Poliție al comunei Ghioroc din cadrul Inspectoratului de Poliție al județului Arad. Astfel, M.A.I. se află în situația de a pune în executare un titlu executoriu care s-a pronunțat în temeiul unui înscris fals, iar pe de altă parte, dispoziția de restituire a terenului către B.V.A.M. îl îmbogățește pe acesta fără just temei. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea plângerii formulate, desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale. Verificând hotărârea atacată potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele: - Potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., au calitate procesuală activă de a sesiza instanța cu plângere împotriva soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată, persoana vătămată precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate. În urma folosirii în instanță a înscrisului intitulat „cesiune de drept litigios” a cărui realitate este contestată prin prezenta plângere, M.A.I. a fost obligat, prin hotărâre judecătorească, să retrocedeze în natură către B.V.A.M. un teren în suprafață de 519 mp din totalul de 650 mp situat în localitatea Ghioroc, județul Arad, teren care se afla în proprietatea statului român și în administrarea instituției. Este evident că M.A.I. este interesat în modul de soluționare a cauzei, interesele sale legitime fiind vătămate prin obligarea sa la retrocedarea unui teren pe care se află construcția unui post de poliție. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că M.A.I. are calitate procesuală activă și poate sta în cauză ca recurent-petiționar. Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secțiile Unite, a statuat prin Decizia nr. 15 din 6 aprilie 2009 dată în recurs în interesul legii, că termenele prevăzute de art. 278 alin. (3) și art. 278 1 alin. (2) C. proc. pen., sunt termene de decădere. Aceasta înseamnă că nerespectarea lor este sancționată prin constatarea tardivității introducerii plângerii și respingerea ei ca atare, ceea ce exclude verificarea acesteia pe fondul pricinii. În consecință, instanța de fond trebuia să se limiteze la verificarea tardivității constatate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin rezoluția nr. 965/II/2/22007 din 15 noiembrie 2007, constatare care a avut drept consecință respingerea plângerii formulată de petiționarul M.A.I. împotriva ordonanței nr. 184/P/2007 din 16 mai 2007. Ordonanța atacată a fost comunicată petiționarului la data de 23 mai 2005. Potrivit dispozițiilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen., termenul în care se poate face plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată este de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanță sau rezoluție, persoanelor interesate. Or, petiționarul M.A.I. a formulat plângerea împotriva ordonanței nr. 184/P/2007 din 16 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la procurorul general al acestui parchet la data de 25 octombrie 2007. Așa fiind, plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen. a fost tardiv formulată, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a respins-o ca atare, în legal și întemeiat. În conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., judecătorul fondului a verificat ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constatând în mod just că aceasta este legală și temeinică. Cercetările penale efectuate în cauză nu au stabilit că înscrisul în litigiu este fals. Expertiza scrisului (raport de expertiză criminalistică din 25 ianuarie 2007) întocmită în cauză de Institutul Național de Expertize Criminalistice – Laboratorul interjudețean Timișoara a avut la dispoziție o copie xerografiată a acestui înscris, în condițiile în care originalul a dispărut. Expertul a precizat că a procedat la expertizarea copiei „sub rezerva că aceasta este conformă cu originalul”. În consecință, concluziile acestei expertize care stabilesc că semnătura de la rubrica „cedent” nu a fost executată de titularul S.L., fiind contrafăcută prin imitație servilă (după model), nu pot fi reținute în cauză, relevanța lor științifică și probatorie fiind afectată de natura și calitatea documentului analizat (o copie xerox). De altfel, la momentul întocmirii actului, 1 septembrie 2001, cedentul (în prezent decedat) suferea de o boală gravă în formă avansată și având în vedere și vârsta acestuia, dubiul exprimat asupra autenticității semnăturii poate avea drept explicație și împrejurările arătate. Din declarațiile învinuitei V.N. și făptuitorului B.V.A.M. rezultă că cedentul S.L. a fost prezent la întocmirea actului de cesiune de drept litigios. Tot astfel, declarațiile moștenitorilor titularului dreptului - (K.P.E. și ale fiului acesteia, precum și conduita lor din care rezultă că au cunoscut relațiile apropiate dintre defunct și B.V.A.M. și au acceptat conținutul și consecințele actului în litigiu, confirmă realitatea înscrisului și autenticitatea acestuia, urmările în plan juridic ale acestui document fiind expresia voinței cedentului). Întrucât infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. nu există, în cauză nu există nici infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. În consecință, aducerea în discuție a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale în funcție de data folosirii înscrisului în litigiu este superfluă, întrucât această problemă ar conta numai în măsura în care s-ar fi constatat falsificarea actului; cum acest fapt nu s-a produs, folosirea înscrisului s-a făcut în condiții de legalitate. Probele administrate în cauză nu au demonstrat nici existența infracțiunii de înșelăciune, atât învinuita V.N., cât și făptuitorul B.V.A.M. neefectuând acte de inducere în eroare asupra vreunei persoane în legătură cu întocmirea înscrisului în litigiu. Probele administrate sunt suficiente și necesare susținerii soluției adoptate de procuror și menținută de instanță, critica formulată cu privire la lipsa de rol activ fiind neîntemeiată. Instanța a analizat acest probatoriu, interpretând și evaluând corect materialul cauzei, iar cât privește temeiul juridic al soluției pronunțate, instanța a constatat în mod întemeiat existența unei cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, împrejurare în raport de care s-a pronunțat și procurorul, soluția acestuia fiind motivată în drept și în fapt și menținută în mod just ca legală și temeinică. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul petentului este nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge ca atare. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.