ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5200/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5200/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arges, secția civilă, sub

nr.

9451 din 13 iulie 2005 reclamanta SC P. SA prin reprezentanții săi legali, a

solicitat, în temeiul art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., în

contradictoriu cu pârâții T.N.C., U.G., R.A., B.F., S.V., B.C., P.P.T., M.G.,

T.G. și SC B.A.T. BASCOV SA obligarea pârâților persoane fizice la plata

sumelor de bani menționate în expozeul acțiunii, reprezentând contravaloarea

prejudiciului produs societății reclamante prin transporturile ilegale

efectuate în calitate de prepuși, și obligarea pârâtei SC B.A.T. Bascov SA, în

calitate de comitent a pârâților persoane fizice, la acoperirea întregului

prejudiciu în sumă de 8.148.375.891 lei.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, prin

faptele penale săvârșite de numiții T.V. și G.I. reclamanta a înregistrat un

prejudiciu de 14.947.516.869,65 lei constând în sustragerea a 49.928,39 ml de

conductă pe care cei doi au efectuat-o de la Agenția Teritorială de Aprovizionare

Leordeni.

S-a mai arătat că aceste sustrageri au

fost efectuate prin transportarea țevilor de la Leordeni la Gara Călinești de

către pârâți, angajați ai SC B.A.T. BASCOV SA în calitate de șoferi,

prejudiciul fiind creat în perioada 01 mai 1998-31 mai 2001 și fiind imputabil

pârâților din prezenta cauză.

Prin întâmpinările depuse la dosar (filele 9-11, 37)

pârâții persoane fizice au invocat excepțiile autorității de lucru judecat și

prescripția dreptului la acțiune iar pârâta SC B.A.T. BASCOV SA a invocat doar

excepția prescripției dreptului la acțiune.

Motivând prima excepție, pârâții au

arătat că, în legătură cu faptele penale săvârșite de T.V. și G.I. s-a

pronunțat sentința penală nr. 237 din 27 aprilie 2004, iar apelurile formulate

împotriva acestei hotărâri au fost soluționate prin decizia penală nr. 62/A din

01 martie 2005 de Curtea de Apel Pitești, recursurile formulate împotriva

acestei ultime hotărâri fiind înregistrate spre soluționare pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție București.

In procesul penal soluționat prin

hotărârile mai sus menționate, reclamanta s-a constituit parte civilă cu

aceeași sumă de 14.947.516.868,65 lei, solicitând ca această sumă să fie

achitată de cei doi inculpați, iar în baza probelor administrate instanța

penală a stabilit că prejudiciul încercat de societatea reclamantă este doar de

suma totală de 2.652.051.570 lei, sumă pe care inculpații au fost obligați să o

plătească.

Față de această situație pârâții au

apreciat că există autoritate de lucru judecat atât sub aspectul întinderii

prejudiciului încercat de reclamantă cât și sub aspectul persoanelor care se

fac vinovate de producerea acestui prejudiciu.

In motivarea celei de a doua excepții,

s-a susținut că față de perioada în care reclamanta pretinde că s-a creat

prejudiciul respectiv 01 mai 1998 - 31 mai 2001 și data la care s-a formulat

cererea de chemare în judecată, 05 iulie 2005, dreptul la acțiune s-a prescris

, deoarece a trecut o perioadă mai mare de 3 ani de la data când a cunoscut

pretinsul prejudiciu și pe cei pe care îi consideră vinovați.

De asemenea, pârâții au arată că s-a

împlinit termenul de prescripție și față de data la care s-a întocmit raportul

de expertiză - C.I. în rechizitoriul în cauza penală ce privea pe inculpați.

Prin

sentința civilă nr. 88 din 22 mai 2006 Tribunalul Argeș, secția civilă,

a

admis excepția autorității de lucru judecat, iar pe fond a respins ca

inadmisibilă acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin decizia penală nr. 62/A din 1 mai 2005

instanța penală a stabilit că prejudiciul încercat de reclamantă nu este cel

solicitat de aceasta (14.947.516.868,65 lei), ci este doar în sumă totală de

2.652.051.5701ei, sumă pe care inculpații T.V. și G.I. au fost obligați în

solidar cu partea responsabilă civilmente SC S. SRL Drăgășani, județul Olt, iar

inculpatul C.M. a fost reținut să răspundă în solidar cu părțile sus menționate

numai în limita sumei de 740.471.991 lei.

S-a statuat așadar prin această decizie,

în mod definitiv, atât sub aspectul întinderii prejudiciului încercat de

reclamantă, cât și sub aspectul persoanelor care se fac vinovate de producerea

acestui prejudiciu.

In consecință, s-a reținut raportat și la

dispozițiile art. 22 C. proc. pen. că reclamanta nu poate solicita obligarea

pârâților la repararea unui prejudiciu de 14.947.516.868,65 lei, în loc de

2.652.051.570 lei și pe care aceștia nu l-au produs, iar concluziile raportului

de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală de expert C.I. nu

poate constitui o cauză de obligare a pârâților la acoperirea unui prejudiciu

pe care nu l-au produs.

In plus, acțiunea este și inadmisibilă, întrucât

se încalcă principiul „

electa una via non datur recursus ad alteram

",

potrivit căruia, partea vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul

penal nu mai poate porni acțiunea în fața instanțelor civile, deoarece alegerea

unei căi de atac odată făcută este de obicei irevocabilă.

Față de această situație de fapt,

instanța de fond a apreciat că nu se mai impune analizarea excepției

prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Î

mpotriva

acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamanta

SC P. SA (Baza

de Aprovizionare Leordeni), cu sediul în București,

care o critică pentru nelegalitate si netemeinicie după cum urmează:

prin decizia nr. 62/A/T mai 2005 Curtea de Apel Pitești a statuat definitiv

atât sub aspectul întinderii prejudiciului încercat de reclamantă, cât și sub

aspectul persoanelor care se fac vinovate de producerea acestui prejudiciu.

Tot eronată este și concluzia instanței

conform căreia prejudiciul încercat ar fi doar de 2.652.051.570 lei ( și nu de

14.947.516.868,65 lei ), sumă la plata căreia inculpații T. și G. au fost deja

obligați în solidar.

Din actele de la dosar rezultă că

prejudiciul este mult mai mare, de 14.947.516.868,65 lei, sumă ce rezultă și

din cele două expertize care au concluzionat totodată că pârâții din acest

dosar se fac și ei vinovați de producerea prejudiciului, întrucât fiind șoferi

aveau obligația să respecte destinația înscrisă în avizele de însoțire a

mărfii, fiind răspunzători de marfa luată în primire din acest moment și până

la destinație, aspecte reținute și de Tribunalul Argeș în sentința nr. 237 din 27

aprilie 2004.

2.

Nu

poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 62 din 17

ianuarie 2005, din moment ce aceasta a fost casată prin decizia nr. 7127 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Pronunțându-se astfel, Tribunalul Argeș a

încălcat prevederile art. 22 C. proc. pen.

3.

Chiar dacă cele două hotărâri nu ar fi fost casate, acestea nu puteau avea

autoritate de lucru judecat față de prezenta acțiune, întrucât față de acești

pârâți nu s-apus în mișcare acțiunea penală, ei nefiind părți în dosarul penal.

Greșit a aplicat instanța și principiul „

electa

una via non datur recursus ad alteram

", deoarece esențial pentru

aplicarea acestuia este existența dreptului de opțiune între valorificarea

pretențiilor civile prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal,

sau în afara procesului penal, la instanța civilă.

Deci, trebuie să existe în același timp

cele două căi prin care pot fi cerute despăgubiri civile, deci trebuie să

existe atât procesul penal declanșat, cât și posibilitatea exercitării acțiunii

civile la o instanță civilă, or, în speță, nu poate fi vorba de exercitarea

dreptului de opțiune, atâta timp cât acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare

față de actualii pârâți.

Prin

decizia civilă nr. 261 /A. din 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel

Pitesti, secția civilă, conflicte de muncă și

asigurări sociale,

a admis apelul

reclamantei,

a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

reținând următoarele:

Referitor la prima critică invocată,

Curtea a constatat că într-adevăr, instanța de fond a făcut o greșită aplicare

a dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., stabilind în mod nelegal, raportat la

acest text de lege, că există autoritate de lucru judecat și că acțiunea

prezentă este inadmisibilă.

Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen.,

numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat

în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența

faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

In speța dedusă judecății nu există o

hotărâre penală definitivă cu privire la pârâții din acest dosar, astfel că

ordonanța procurorului sau rechizitoriul întocmit de parchet, prin care s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâților, pentru că faptele nu

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, iar în ceea

ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

faptele nu prezintă gradul de pericol social al acestei infracțiuni, nu pot fi

invocate cu autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Mai mult decât atât, pârâților T.N.C., U.G.,

R.A., B.F., P.P.T. și B.C. li s-a aplicat sancțiunea cu caracter administrativ

a amenzii în sumă de câte 1.000.000 lei prin rechizitoriul din 5 iulie 2002

întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești ( filele 263 -272 ),

ceea ce implică existența unei vinovății pentru atragerea răspunderii civile

delictuale.

În dreptul civil, indiferent de

împrejurarea că fapta este ori nu infracțiune, ori a fost săvârșită cu intenție

sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu,

aceeași. De aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai ușoară, alături de

celelalte condiții este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii

delictuale.

In timp ce legea penală este cârmuită de

principiul legalității incriminării și a pedepselor, răspunderea civilă

delictuală este stabilită de Codul civil în câteva articole, care permit o

interpretare extensivă și o antrenare a răspunderii indiferent de gravitatea

greșelii ce poate fi imputată celui chemat de legea civilă să răspundă

delictual.

Nu există deci identitate între vinovăția

penală și vinovăția civilă, astfel că autoritatea de lucru judecat a hotărârii

penale se întinde numai până la limita sferei vinovăției penale.

Decizia penală nr. 7127 din 16 decembrie

2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin

care s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Pitești, de partea civilă S.N.P. P. SA, sucursala Baza de Aprovizionare

Florești, și de inculpații T.V., G.I., C.M., S.I.C. împotriva deciziei penale

nr. 62/A din 1 martie 2005 a Curții de Apel Pitești și s-a casat această

decizie, precum și sentința penală nr. 237 din 27 aprilie 2004 a Tribunalului

Argeș, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Argeș, nu schimbă cu nimic

datele problemei, această hotărâre neavând autoritate de lucru judecat față de

prezenta acțiune, întrucât pârâții nu au avut calitatea de pârâți în procesul

penal.

Întemeiat este și următorul motiv de

apel, în sensul că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și a

principiului „

electa una via non datur recursus ad alteram

",

potrivit căruia partea vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul

penal, nu mai poate porni acțiunea în fata instanței civile.

Esențial pentru aplicarea acestui

principiu este existența dreptului de opțiune între valorificarea pretențiilor

civile prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin

exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal, la instanța civilă, iar

pentru a putea fi exercitat dreptul de opțiune trebuie să existe atât procesul

penal declanșat cât și, în același timp, posibilitatea exercitării acțiunii

civile la o instanță civilă.

In cauza de față, atâta timp cât acțiunea

penală nu a fost pusă în mișcare față de pârâți, nu poate fi vorba de

exercitarea dreptului de opțiune, existând doar posibilitatea exercitării

acțiunii civile la instanța civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs pârâții persoane fizice, cât și pârâta SC B.A.T. SA.

Recursul

pârâților persoane fizice a vizat următoarele aspecte:

1.Greșita respingere a excepției

autorității de lucru judecat față de fapta producătoare de prejudiciu, persoana

care a săvârșit-o și vinovăția acesteia, întrucât din prisma rechizitoriului

întocmit la data de 5 iulie 2002 și a deciziei de casare nr. 7127/2005 aceste

aspecte au fost definitiv stabilite, prin soluția pronunțată instanța de apel

încălcând dispozițiile art. 22 și art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen.

In acest sens s-a arătat că prejudiciul

suferit de reclamantă este rezultatul infracțiunii de delapidare și nu al

infracțiunii de abuz în serviciu, infracțiunea de delapidare fiind reținută

doar în sarcina lui T.V. și G.I., recurenții fiind scoși de sub urmărire penală

pentru infracțiunea de complicitate la delapidare. Finalizarea urmării penale

de această manieră nu a fost contestată de reclamanta SC P. SA, iar din

cuprinsul deciziei de casare nr. 7127/2005 a I.C.C.J. rezultă că în respectivul

proces lucrurile au rămas neschimbate cu privire la persoanele ce se fac

vinovate de producerea infracțiunii de delapidare, singurul aspect ce trebuie

verificat în rejudecare fiind întinderea prejudiciului suferit de SC P. SA.

De asemenea, s-a mai arătat că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că recurenții nu ar putea invoca autoritatea

de lucru judecat întrucât nu au fost părți în procesul penal, întrucât aceștia

au figurat ca părți în faza de urmărire penală, procesul fiind finalizat față

de aceștia prin rechizitoriul la care s-a făcut referire și care a fost

menținut prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauză;

2.Greșita aplicare a principiului „

electa

una via non datur recursus ad alteram

" și încălcarea dispozițiilor

art. 20 C. proc. pen., fiind eronată motivarea instanței de apel că pentru

aplicarea principiului anterior citat esențială este existența dreptului de

opțiune, întrucât în condițiile în care reclamanta a solicitat acoperirea

prejudiciului suferit de la persoanele vinovate, nu se mai poate adresa

instanței civile pentru acoperirea aceluiași prejudiciu de la recurenți.

Mai arată că reclamanta a emis decizie de

imputare pentru prejudiciul pretins pe numele lui T.V., decizie ce a fost

contestată de către această parte, cauza fiind în prezent suspendată în temeiul

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei penale, astfel încât

prin promovarea prezentei cereri, s-a încălcat principiul de drept la care s-a

făcut referire mai sus;

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurenți atât în fond

cât și în apel, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (5), art. 137 C.

proc. civ. și art. 18 din Decretul nr. 167/1958, excepție pe care o reiterează

și în recurs.

In acest sens, arată că reclamanta a

promovat cererea la un interval mai mare de 3 ani de când a cunoscut paguba și

persoana care a produs-o, respectiv, la data de 19 septembrie 2001 a fost emisă

decizia de imputare pe numele lui T.V., întinderea prejudiciului s-a stabilit

prin expertiza finalizată la data de 11 aprilie 2002, iar în cererea de chemare

în judecată se precizează că este vorba de un prejudiciu produs în perioada 01

mai 1998-03 mai 2001, dată care, față de momentul promovării acțiunii, se

situează în afara termenului de prescripție.

Recursul SC BA.T. BASCOV SA a vizat următoarele

aspecte:

1.Greșita aplicare a dispozițiilor art. 22

C. proc. pen., prin stabilirea că în cauză nu este vorba de autoritate de lucru

judecat, întrucât hotărârea nr.62/A din 1 mai 2005 stabilește în mod definitiv

atât întinderea prejudiciului, cât și persoanele care l-au săvârșit, iar

decizia de casare nr.7127 a I.C.C.J. a avut în vedere în primul rând cuantumul

prejudiciului;

electa una

via

, deoarece partea vătămată se putea constitui parte civilă în fața

instanței civile doar atunci când nu a fost pornită acțiunea civilă în cadrul

procesului penal, or, în speță, reclamanta s-a constituit parte civilă în

raport cu aceeași valoare, deși hotărârea instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile cu privire la vinovăție, întinderea

prejudiciului și persoanele față de care s-a pronunțat instanța penală, iar

intentarea unei acțiuni civile s-ar justifica doar dacă în cadrul acțiunii

penale nu a fost avut în vedere întregul prejudiciu, care eventual nu a fost

cunoscut la acea dată, ceea ce nu este cazul;

excepției prescripției dreptului la acțiune.

Astfel, la data de 5 iulie 2002 s-a

statuat vinovăția penală ca fundament al răspunderii penale, iar acțiunea

civilă a fost introdusă la 13 iulie 2005, deci în afara termenului de

prescripție de 3 ani.

Analizând

lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursurile pârâților au fost

înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, la data de 19 februarie 2007, judecata acestora fiind

suspendată la data de 31 octombrie 2007 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., la cererea recurenților-pârâți, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei ce forma obiectul dosarului nr. 1996/109/2006 al

Tribunalului Argeș, secția penală.

Pricina a fost repusă pe rol din oficiu

la data de 21 iulie 2010 pentru verificarea menținerii măsurii suspendării, iar

din referatul efectuat în cauză la aceeași dată a rezultat că dosarul nr.

1996/109/2006 care a determinat luarea măsurii suspendării, a fost soluționat

irevocabil prin decizia din 24 noiembrie 2008 a I.C.C.J.

Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ.

„instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau

în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte

judecăți", iar potrivit alin.2 al aceluiași articol „suspendarea va dăinui

până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit

irevocabilă".

Cât timp judecata unei cauze este

suspendată pentru motivul că dezlegarea pricinii depinde, în tot sau în parte,

de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți,

termenul de perimare nu curge, suspendarea judecării cauzei suprapunându-se

astfel cu suspendarea cursului perimării, conform ipotezei prevăzute de art. 250

alin. (1) C. proc. civ.

In atare situație, termenul de perimare

va începe să curgă de la data rămânerii irevocabile(definitive, în penal) a

hotărârii pronunțate în cauza ce a provocat suspendarea judecății.

In speță, cauza a cărei soluționare ar fi

avut o înrâurire hotărâtoare în rezolvarea prezentului recurs a fost

soluționată prin decizia penală nr. 3851 din 24 noiembrie 2008 a instanței

supreme, dată de la care a început să curgă termenul de perimare a cauzei de

față.

Pentru a interveni însă perimarea, este

necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei

părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de

stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

In speță, de la data pronunțării deciziei

penale prin care a fost soluționată cauza a cărei existență a determinat

suspendarea judecății prezentului recurs, respectiv, 24 noiembrie 2008, și până

la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 21 iulie 2010, a trecut mai mult

de un an, interval de timp în care nici una din părți nu a întrerupt cursul

perimării, lăsând în nelucrare pricina.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimate recursurile declarate

de pârâții T.N.C., U.G., R.A., B.F., B.C. și SC B.AT. BASCOV SA împotriva

deciziei civile nr. 261/A din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2010.