ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 23.11.2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2011

HOTĂRÂRE
23.11.2011
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 1215/Com din 04

noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași, secția comercială și contencios

administrativ se hotărăște:

Respinge

excepția prescripției dreptului la acțiune.

Admite în parte

acțiunea formulată de reclamanta R.A.G.C.L. Pașcani, cu sediul în Pașcani, jud.

Iași în contradictoriu cu pârâta D.A.C. Pașcani, cu sediul în Pașcani, jud.

Iași.

Obligă pârâta

să plătească reclamantei suma de 664.777,64 lei cu titlu de preț și suma de

281.024,57 lei cu titlu de penalități.

Obligă pârâta

să plătească reclamantei suma de 24.129 lei reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamanta R.A.G.C.L. Pașcani

a solicitat obligarea pârâtei D.A.C. Pașcani la achitarea contravalorii

serviciilor hidrofor în cuantum de 272.635,81 lei conform contractului din 02

mai 2006 și a serviciilor de transport gunoi, conform contractului din 31

octombrie 2003, în cuantum de 808,37 lei, în baza facturilor emise pentru

perioada 31 decembrie 2005 - 19 noiembrie 2007, cu penalitățile de întârziere

aferente, calculate de la data scadenței și până la achitarea efectivă a

debitului.

La termenul de

judecată din data de 26 noiembrie 2009 reclamanta a precizat cuantumul

debitului solicitat, acesta fiind de 689.374 lei, iar penalitățile în sumă de

281.778 (fila 316 dosar).

Instanța

constată că părțile au încheiat contractul de prestări servicii din 02 mai 2006

(fila 7 dosar). Obiectul acestui contract îl reprezintă prestarea serviciului

de hidrofor instalat în centralele termice ale reclamantei, în calitate de

prestator, în schimbul unui preț datorat de pârâtă, preț stabilit conform

calculatiei anexate fiecărei facturi pe care reclamanta urma să o emită (art. 4

contract).

Potrivit art. 6

contract în cazul în care beneficiarul nu achită prețul contractului în termen

de 15 zile de la emiterea facturii, este obligat să plătească o penalitate de

0,1 % pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării prețului.

Totodată,

potrivit art. 5.5.1. reclamanta avea obligația de a emite factura lunară până

la data de 10 a lunii următoare prestării serviciului și să o remită

beneficiarului.

Părțile au

încheiat și contractul din 2003 prin care reclamanta se obligă să presteze în

beneficiul pârâtei servicii de transport gunoi.

După cum

rezultă din precizările depuse de reclamantă la termenul de judecată din data

de 26 noiembrie 2009 debitul pretins este de 689.374,02 lei și reprezintă

contravaloarea facturilor pe care le enumera.

La acest debit

reclamanta a solicitat penalități, în cuantum de 281.778,06 lei (fila 327

dosar), calculate până la data de 03 iunie 2009.

În cauză a fost

dispusă din oficiu efectuarea unei expertize contabile pentru a se stabili dacă

debitul și penalitățile solicitate de reclamantă au fost corect calculate și

dacă pârâta are de achitat sume cu acest titlu față de reclamantă.

În cauza s-a

dispus efectuarea unei expertize contabile privind facturile evocate de părțile

din litigiu și potrivit căreia s-au stabilit care sunt facturile emise,

contravaloarea acestor facturi fiind de 689.374,02 lei.

În contul

acestor facturi pârâta a efectuat plăți cu ordinele de plată din 02 aprilie 2009

în sumă de 3.456,76 lei (fila 398 dosar), din 29 mai 2009, din 02 iulie 2009 și

din 06 iulie 2009 în valoare totală de 22.000 lei.

Cu ordinul de

plată nr. 246/2009 au fost achitate și facturi anterioare perioadei pentru care

au fost emise facturile invocate de reclamantă.

Expertul a

concluzionat că prin ordine de plată și compensări pârâta a achitat suma de

24.523,91 lei, iar din debitul de 689.374,02 lei, prin scăderea sumelor de

72,47 lei reprezentând contravaloarea facturii din 16 decembrie 2008 pentru

care nu a fost identificat nici un act justificativ și 24.523,91 lei, pârâta

mai are de achitat suma de 664.777,64 lei.

Din această

sumă, instanța a constatat că nu poate fi considerată compensată suma de

78.924,86 lei.

Această sumă a

fost indicată în ordinul de compensare din 23 martie 2009 (fila 404 dosar) emis

de pârâtă, dar acest ordin nu a fost însușit de reclamantă care a propus o

compensare pentru aceeași valoare, însă în contul altor facturi decât cele

menționate de pârâtă, conform înscrisurilor de la filele 131, 432, 433 dosar;

urmare a comunicării acestui aspect, pârâta nu a emis un alt ordin de

compensare.

În consecință,

instanța a reținut că nu a operat compensarea pentru suma de 78.924,86 lei,

deoarece nu s-a realizat cu respectarea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 685

din 23 august 1999 și nu a fost evidențiată în contabilitatea ambelor părți

pentru a produce efecte juridice.

Conform concluziilor

expertizei și clauzei penale, la debitul de 664.777,64 lei pârâta datorează

penalități de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei.

Pârâta a

invocat în apărare faptul că reclamanta nu este licențiată pentru colectarea

gunoiului menajer și nici pentru servicii de exploatare hidrofor, nefiind

stabilită în cadrul procesual inițiat. Totodată s-a constatat că reclamanta

și-a executat întocmai obligațiile asumate prin contract cu partea adversă.

De asemenea, pe

toată perioada indicată în facturile emise de reclamantă pârâta nu a solicitat

rezilierea contractelor și nu a invocat executarea necorespunzătore de către reclamantă

a obligațiilor asumate.

Instanța mai

constată că pârâta a refuzat factura din 21 iulie 2006 emisă de reclamantă, pe

motiv că nu există temei legal.

Sub acest

aspect, instanța a reținut că apărările pârâtei sunt neîntemeiate, având în

vedere că a beneficiat de serviciile reclamantei pentru perioada indicată în

factura menționată, însușindu-și obligația de a suporta costul serviciilor,

poziția sa fiind neechivocă, după cum rezultă din minutele din datele de 22

decembrie 2003 și 20 iulie 2006, calculația din 21 iulie 2006 aflate în Dosarul

nr. 5129/99/2008 atașat în cauză și procesul verbal din data de 25 octombrie 2006

prin care pârâta recunoaște debitul, debit în care se regăsește și

contravaloarea facturii din 21 iulie 2006.

Pe de altă

parte, prin procesul verbal din data de 25 octombrie 2006 încheiat de părți s-a

stabilit că la data de 30 septembrie 2006 soldul pârâtei era de 372.396 lei,

incluzând facturile din 21 iulie 2006 și din 25 octombrie 2006 invocate în

prezenta cauză.

Prin procesul

verbal menționat pârâta a recunoscut acest sold, recunoaștere care întrerupe

cursul prescripției, în condițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la

data de 25 octombrie 2006, acțiunea de față este introdusă în termenul general

de prescripție de 3 ani, urmând a fi respinsă excepția prescripției invocată de

pârâtă.

Criticile

pârâtei referitoare la modalitatea de facturare nu sunt relevante, din moment

ce pârâta nu a imputat reclamantei această deficiență până la introducerea

acțiunii, dimpotrivă a înțeles să beneficieze de serviciile reclamantei și să

accepte ulterior costurile de exploatare hidrofor, conform calculațiilor aflate

la dosar .

S-a constatat

că facturile din 31 martie 2007 și din 29 decembrie 2008 se referă la servicii

prestate pentru o perioadă mai mare de timp, reclamanta, fiind obligată prin

contracte a emite facturi lunar, însă îndeplinirea necorespunzătoare sub acest

aspect nu îi poate fi opusă, în situația în care pârâta nu și-a îndeplinit

corespunzător obligația principală, respectiv cea de achitare a prețului,

dovadă fiind situația și cuantumul debitului restant încă din data de 25

octombrie 2006.

După cum reiese

din raportul de expertiză și înscrisurile aflate la filele 409-412 dosar, factura

din 31 martie 2007 în valoare de 128.658,96 lei, reprezentând contravaloarea

apă rece pompat - hidrofor - pe anul 2006 a fost emisă în urma calculației din

data de 12 februarie 2007, dată abia la care a fost semnată și ștampilată de

pârâtă .

Situația se

repetă și pentru factura din 29 decembrie 2008 în valoare de 182.307,42 lei,

reprezentând exploatare hidrofor ianuarie - decembrie 2007 și apa rece pompat

prin hidrofor pe anul 2007, care a fost emisă în urma calculației din data de

29 decembrie 2008, data semnării de reprezentanții pârâtei.

Instanța mai

constată că în materia răspunderii contractuale în sarcina debitorului operează

o prezumție de vină, iar creditorul este ținut a dovedi doar existența

creanței, situație în care, neexecutarea se prezumă cât timp debitorul nu

dovedește executarea.

Conform art. 969

nașterea raportului juridic și executarea obligațiilor contractuale ce-i revin.

În acest

context pârâtei îi revenea obligația corelativă de achitare a prețului, în

cuantum de 664.777,64 lei.

Părțile au

convenit și asupra unei clauze penale, ca modalitate de evaluare anticipată a

prejudiciului părții în caz de neexecutare, executare cu întârziere sau

necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte, în cauză pârâta

datorând reclamantei suma de 281.024,57 lei cu titlu de penalități, sumă al

cărei cuantum nu a fost contestat de pârâtă.

Prin urmare a

fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei, iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ. instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 24.129 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată din care 13.569 lei taxa de timbru

corespunzătoare pretențiilor admise, 5 lei timbrul judiciar, 9.700 lei

onorariul apărătorului ales și 855 lei onorariul de expert.

Reclamanta

C.L.M. - D.A.C. a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe și a

formulat motive de nelegalitate și netemeinicie susținând că reclamanta nu este

licențiată pentru servicii de exploatare hidrofor și că la momentul emiterii

facturilor, aceasta nu avea nici un temei legal, iar, reclamanta era obligată,

conform clauzelor contractuale, să emită facturi lunare, aceasta și-a

îndeplinit obligația anual, iar pentru perioada aprilie 2005 - mai 2006

pretențiile solicitate sunt prescrise, nefiind datorate nici penalitățile

aferente, admiterea apelului și respingerea acțiunii.

Instanța de

apel a pus în vedere apelantei să achite taxă judiciară de timbru în sumă de

4.379,39 lei și timbru judiciar de 5,00 lei pentru c/val. debit și taxă

judiciară de timbru de 3.460,62 lei pentru penalități.

Prin Decizia nr.

16 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția comercială, a anulat ca

netimbrat apelul formulat de societatea reclamantă reținându-se în considerente

că apelanta, pentru termenul de astăzi 30 martie 2011 a fost legal citată cu

mențiunea să achite taxă judiciară de timbru în sumă de 4.379,39 lei și timbru

judiciar de 5,00 lei pentru c/val. debit și taxă judiciară de timbru de

3.460,62 lei pentru penalități, iar apelanta nu s-a conformat dispozițiilor

legale impuse de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, republicată,

instanța de apel a aplicat sancțiunea anulării apelului în conformitate cu

dispozițiile art. 20 alin. (3) din aceeași lege citată.

Împotriva

deciziei pronunțate înapel, reclamanta a declarat recurs criticând soluția pe

fondul cauzei referitoare la compensarea sumelor de bani datorate și pretinse

de ambele părți din proces și vizând soluționarea excepția prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei.

Referitor la

soluția pronunțată în apel, recurenta susține că reprezentantul societății

apelante s-a prezentat la termenul de judecată în apel, depunând taxa judiciară

de timbru,dar ședința de judecată se terminase de 10 minute ; în același sens,

susține că a încercat să repună cauza pe rol dar nu a reușit.

În consecință,

recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Recursul este

fondat.

Este foarte

adevărat că taxele judiciare de timbru se plăteasc anticipat, și, numai în mod

excepțional instanța de judecată îngăduie la primul termen de judecată, totuși,

instanța de judecată în virtutea rolului său activ și în respectarea Convenției

Europene a Drepturilor Omului are obligația de a respecta accesul liber la

justiție al părților din proces, în scopul de a nu vătăma partea în drepturile

sie procesuale. A acționa în sens contrar, ar însemna că s-ar încălca

principiul non reformatio in pejus al părții în întreprinderea demersului său

judiciar.

În cauză, având

în vedere susținerile recurentei potrivit cărora s-a prezentat în ziua

judecății apelului - 30 martie 2011 - pentru a depune taxa judiciară de timbru

datorată căii de atac exercitată, însă ședința de judecată s-a terminat mai

repede, susțineri dovedite prin cererea formulată de reprezentantul reclamantei

la instanța de apel, aflată la fila 22 dosar apel, potrivit căreia solicita

repunerea cauzei pe rol, anexând taxa judiciară de timbru în sumă de 7.840,01

lei - fila 23 dosar apel - fiind consemnată în partea de sus a cererii și ora

depunerii, 12 - 16.

Ori, recurenta

din prezenta cauză și-a depus diligentele în demersul judiciar întreprins, în

sensul de a achita taxa judiciară de timbru datorată în apel, mai ales că

acesteia nu i se poate imputa vreo culpă în faptul că ședința de judecată s-a

terminat mai înainte ca reprezentantul reclamantei să ajungă în instanță.

Sub acest

aspect s-ar încălca art. 6 și 1 din Convenție, potrivit căruia „Orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public a cauzei

sale, de către o instanță, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil". Curtea de la Strasbourg s-a

pronunțat în mod constat sub acest aspect și în alte cazuri similare constatând

încălcarea art. 6 și 1 din Convenție (Weissman și alții împotriva

României, pct. 32-44, și Iorga împotriva României citată anterior, pct. 34-52),

ceea ar însemna un «efectiv obstacol în calea accesului la justiție pentru

mulți justițiabili, persoane fizice sau juridice».

Cum recurenta

s-a conformat obligațiilor imperative privind achitarea plății taxei judiciare

de timbru datorată în apel făcând dovada celor susținute, Înalta Curte constată

că instanța de apel a dat o hotărâre nelegală sub aspectul considerentelor

anterior arătate, așa încât urmează să se admită recursul reclamantei, să

caseze decizia atacată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Așa fiind,

Admite recursul

declarat de reclamanta C.L.M. - D.A.C. Pașcani împotriva Deciziei nr. 16 din 30

martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția comercială, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică de la 23 noiembrie 2011.

Sursă