ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2253/2010

Asupra recursurilor de față: În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 28 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010), Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, fiind investită cu soluționarea cauzei privind pe inculpații F.F., G.P., P.M., C.M. și G.F., aflați în stare de arest, respectiv B.A.M., cercetată în stare de libertate, trimiși în judecată sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen., rap.

la a art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus: S-a menținut starea de arest a inculpaților F.F., fiul lui M. și al P., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP din 11 februarie 2010, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penala, P.M., fiul lui V. și al D., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 2/UP/F din 17 februarie 2010, emis de Curtea de Apel București, secția a I-a penala, G.P., fiul lui P. și al L., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP/F din 17 februarie 2010, emis de Curtea de Apel București, secția I-a penală, C.M., fiul lui N. și al G., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 5/UP din 23 martie 2010, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și G.F., fiul lui A. și al I., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 6/UP din 23 martie 2010, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În considerentele acestei hotărâri s-a apreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, respectiv dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., reținându-se că din actele existente la dosar, rezultă că inculpatul F.F., a fost comisar de poliție judiciară în cadrul B.C.C.O. București, Serviciul Antidrog - Biroul Sector 4 și a fost cercetat și trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din data de 01 aprilie 2001, în stare de arest preventiv, sub aspectul complicității la infracțiunea de trafic ilicit de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 26 teza a II-a pct. 2 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Or, inculpatul săvârșind infracțiunea de complicitate la infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, s-a plasat în interiorul acesteia, ceea ce sporește pericolul social al faptei săvârșite, vădind prin aceasta atașament pentru un grup infracțional organizat, urmând ca pe parcursul cercetării judecătorești să se stabilească gradul său de implicare în activitatea infracțională a celorlalți inculpați. În ceea ce îi privește pe inculpații P.M., G.P., C.M. și G.F., instanța de fond a reținut că aceștia sunt trimiși în judecată pentru același gen de infracțiune, respectiv, trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul P.M.

și cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen., iar inculpatul G.P. numai cu art. 37 lit. b) C. pen., apreciindu-se că nu se pot reține apărările formulate de inculpați în sensul că aceștia nu prezintă pericol pentru ordinea publică, că au o pregătire școlară precară și că sunt numai consumatori de droguri, întrucât din cele doua volume de urmărire penală rezultă că activitatea ilicită a acestora a fost monitorizată de organele de poliție, că a existat un sediu de distribuire a drogurilor. Pentru aceste considerente, reevaluând condițiile impuse de dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen., art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. și dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în contextul cauzei, respectiv, începerea cercetării judecătorești, fiind relevate aspecte concrete privind fapta cu care a fost sesizată instanța, instanța de fond a conchis că se impune menținerea stării de arest a celor cinci inculpați, având în vedere temeiurile care o justifică și care sunt în incidență cu textele de lege mai sus arătate. Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, au declarat recurs inculpații F.F., G.P., C.M. și G.F. care a criticat-o pentru considerente de nelegalitate și netemeinicie, fără a motiva în scris calea de atac conform art. 385 10 C. proc. pen., cu excepția recurentului inculpat F.F. care a depus un memoriu cuprinzând motive de recurs. La termenul acordat pentru soluționarea recursurilor, 8 iunie 2010, recurenții inculpați, prin apărători au susținut oral motivele de recurs, așa cum au fost acestea consemnate în practicarea prezentei decizii.

Analizând recursurile declarate potrivit motivelor de casare susținute oral de recurenții inculpați prin apărători și dezvoltate în scris pentru recurentul inculpat F.F., a concluziilor procurorului, precum și a susținerilor inculpaților, a actelor și lucrărilor de la dosar, precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul întocmit la data de 1 aprilie 2010 în Dosarul nr. 292/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților F.F.

(comisar de poliție judiciară), P.M. zis M. sau M., G.P. zis P., C.M. zis O., G.F. zis T. și, în stare de libertate, a inculpatei B.A.M. zisa A., sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen., rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. În fapt, s-a reținut că F.F., în calitate de lucrător de poliție judiciară cu grad de comisar, specializat în combaterea rețelelor de criminalitate - organizată, în cadrul B.C.C.O.

București, Serviciul Antidrog - Biroul Sectorului 4, pe parcursul anului 2009, acționând în baza aceleiași rezoluții infracționale a acordat sprijin unei grupări infracționale cu preocupări în legătură cu traficul ilicit de droguri de mare risc, ajutând cu informații persoane care au comis și continuau să comită infracțiuni de acest gen, împrejurare în care în cursul lunii noiembrie 2009 i-a avertizat pe inculpații P.M., zis M. sau M., C.M., zis O.G.F., zis T., martorii G.M.A., zisă S., V.G., zisă J. și alte persoane, prin intermediul martorilor S.M., zis M.M. și C.G.S., zis S.C. că organele de poliție antidrog vor face percheziții domiciliare în zona sector 2 București, fapt ce a permis persoanelor sus-menționate să se sustragă de la urmărirea penală și să-și continue activitatea infracțională de trafic ilicit de droguri de mare risc (heroină).

În ceea ce îi privește pe inculpații P.M., G.P., C.M. și G.F. s-a reținut, în esență, că în cursul anului 20009, în repetate rânduri au vândut colaboratorului sub acoperire A.D. „diverse cantități de heroină pură sau în amestec cu alte substanțe, contra unor sume de bani. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, la 2 aprilie 2010 sub nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010). În ceea ce privește măsurile preventive dispuse față de inculpați, se constată că inculpatul F.F. a fost reținut la 11 februarie 2010, iar ulterior arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP din 11 februarie 2010, inculpații G.P.

și P.M. au fost reținuți la 17 februarie 2010, iar ulterior arestați în baza mandatelor de arestarea nr. IF/UP și nr. 2F/UP din aceeași dată, iar inculpații C.M. și G.F. au fost reținuți la 23 martie 2010 și ulterior arestați preventiv în baza mandatelor de arestare preventivă nr. 5/UP și respectiv, nr. 6/UP din aceeași dată, temeiurile re stării fiind art. 143, art. 146, art. 148 lit. f) și art. 149 1 C. proc. pen. După înregistrarea dosarului la 2 aprilie 2010, prin încheierea din camera de consiliu din 9 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010), în baza art. 300 1 C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților F.F., G.P., P.M., C.M.

și G.F., menținându-se măsura. Procedând în conformitate cu dispozițiile art. 160 b C. proc. pen., instanța de fond a verificat la data de 28 mai 2010 legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpaților, menținând această măsură. Astfel, prin încheierea din 28 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010), în baza art. 300 2 și a art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților F.F., G.P., P.M., C.M. și G.F., menținându-se măsura. Încheierea atacată este temeinică și legală, criticile formulate și susținute de apărătorii inculpaților dovedindu-se a fi neîntemeiate.

Art. 23 din Constituție garantează libertatea individuală și siguranța persoanei. Din dispozițiile art. 23 din Constituție rezultă interesul evident pe care 1-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale. Prin urmare, art. 23 din Constituție dă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor, firești, judiciare.

Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze. În conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag.

1 lit. c) din C.E.D.O. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Conform dreptului intern, respectiv dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. "în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b " iar potrivit art. 160 b procedură penală „(1) În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive. (2) Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

(3) Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. (4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160 a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător." Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpații F.F., G.P., C.M. și G.F., în conformitate cu dispozițiile legale mai sus evocate, prima instanța, în mod corect, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., prin raportare la art. 143 alin. (10) C. proc. pen., se mențin și impun în continuare privarea de liberate a inculpaților, menținerea acestei măsuri fiind necesară și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind respectate dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților F.F., G.P., C.M. și G.F., se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. În cauză, se constată că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care conduc la existența unor bănuieli legitime că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați. Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale cuprinse în cele două volume de urmărire penală și în fața instanței de judecată până în prezent, rezultă, în esență, că inculpatul F.F. în cursul anului 2009 a ajutat mai multe persoane să se sustragă de la urmărirea penală, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, comunicându-le acestora că urmează să aibă loc percheziții domiciliare sau efectuarea de flagrante de către organele abilitate, precum și faptul că inculpații P.M., G.P., C.M.

și G.F., în cursul anului 2009, în repetate rânduri au vândut colaboratorului sub acoperire A.D., diverse cantități de heroină pură sau în amestec cu alte substanțe, contra unor sume de bani. În concluzie, din actele dosarului rezultă că în perioada supusă autorizării, interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice și a altor comunicații în mediul ambiental, inculpații au realizat numeroase convorbiri între ei dar și cu martorii din rechizitoriu care au evidențiat, în esență, înțelegerea dintre ei, cu privire la pretinderea și remiterea sumelor de bani, scopul în care au fost pretinse și primite sumele de bani, activitățile desfășurate de aceștia. În speță, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpații au săvârșit faptele ce li se rețin în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților - trafic de droguri de mare risc și complicitate la această infracțiune, prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/20 și art. 26 C. pen., rap.

la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaților în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiție penală, trebuie particularizată în speță prin raportare la definiția dată de art. 145 C. pen.

noțiunii „public „, în sensul că prin ordine publică se înțelege tot ceea ce vizează autoritățile publice, instituțiile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă același art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul și împrejurările în care s-a comis infracțiunea, natura acesteia și calitatea în care inculpații au săvârșit-o. Prin probe, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înțelege orice elemente de fapt, în sensul arătat de art. 63 din același Cod. Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

în materie, termenul și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ținând seama de natura și complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar menținerea detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. Din această perspectivă, se recunoaște de instanța de contencios european că, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea unor infracțiuni,acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anumit timp.

în circumstanțe excepționale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenției, cu condiția ca și dreptul intern să accepte noțiunea de tulburare a ordinii publice. Insă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deținutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare amenințată efectiv, detenția neputând fi menținută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza L. vs. Franța, precis, din 1991 si T. vs. Franța din 27 august 1992). Or, în raport de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpații sunt acuzați de săvârșirea unor fapte de o gravitate sporită, întrucât este vorba de infracțiuni de trafic de droguri de droguri de mare risc, respectiv de complicitate la această infracțiune, în ceea ce îl privește pe inculpatul F.F.

În acest sens este de evidențiat faptul că inculpatul F.F. s-a folosit de prerogativele funcției sale de comisar specializat în combaterea rețelelor de criminalitate - organizată, în cadrul B.C.C.O. București, Serviciul Antidrog - Biroul Sectorului 4 și pe parcursul anului 2009, acționând în baza aceleiași rezoluții infracționale a acordat sprijin unei grupări infracționale care se ocupa cu traficul ilicit de droguri de mare risc, ajutând cu informații anumite persoane care au comis și continuau să comită infracțiuni de acest gen, fapt ce a permis persoanelor sus-menționate să se sustragă de la urmărirea penală și să-și continue activitatea infracțională de trafic ilicit de droguri de mare risc (heroină), aspect ce imprimă faptelor un grad înalt de pericol social.

Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaților, Înalta Curte reține că faptele de care sunt acuzați aceștia sunt deosebit de grave, pe de o parte prin implicațiile sociale ale traficului și consumului de droguri în rândul populației, iar pe de altă parte prin modalitate de comitere a faptei - un mediu organizat, cu un sediu de distribuire a drogurilor, iar în ceea ce îl privește pe inculpatul F.F., se apreciază că fapta săvârșită de acesta, de complicitate la trafic de droguri de mare risc, afectează grav prestigiul poliției ca instituție a statului responsabilă să vegheze la respectarea și aplicarea legii, fiind de neconceput ca un comisar de poliție, specializat în combaterea rețelelor de criminalitate organizată, în cadrul B.C.C.O.

București, Serviciul Antidrog - Biroul Sectorului 4 să-și folosească atributele funcției pentru a acorda sprijin informațional unei grupări infracționale care se ocupa de trafic de droguri, tocmai în vederea sustragerii membrilor acesteia de la tragerea la răspundere penală. În plus, măsura arestării preventive se impune a fi menținută cu atât mai mult, față de împrejurarea că inculpatul F.F., comisar de poliție, avea capacitatea și pregătirea necesară să conștientizeze că adoptarea unei atitudini procesuale contrară normelor legale, care sfidează ordinea și relațiile sociale normale, poate avea consecințe pe plan procesual, respectiv intervenția reală și efectivă a unei măsuri procesuale. Tot astfel, în ceea ce îi privește pe inculpații G.P., C.M.

și G.F., circumstanțele reale în care a avut loc săvârșirea infracțiunii, modul de operare a acestora, denotă perseverență infracțională și o specializare în comiterea acestui gen de infracțiuni, cât și un grad de pericol social sporit, fiind astfel necesară, în vederea unei bune desfășurări a procesului penal, menținerea stării de arest a inculpaților. În contextul recrudescenței infracțiunilor de acest gen, lăsarea în libertate a unor inculpați care săvârșesc astfel de fapte, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

În consecință, nefiind întemeiate motivele de casare invocate de inculpați, prin apărători și cum nu se constată existența unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații F.F., G.P., C.M. și G.F. împotriva încheierii din 28 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (840/2010). Potrivit art. 192 alin. (2) din același Cod, recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații F.F., G.P., C.M. și G.F. împotriva încheierii din 28 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (840/2010). Obligă recurentul inculpat F.F. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar recurenții inculpați G.P., C.M. și G.F. la plata sumelor de câte 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor plăti din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 iunie 2010.