ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2253/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2253/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față:

În baza lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin încheierea din 28 mai 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010), Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, fiind investită cu soluționarea cauzei

privind pe inculpații F.F., G.P., P.M., C.M. și G.F., aflați în stare de arest,

respectiv B.A.M., cercetată în stare de libertate, trimiși în judecată sub

aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen.,

rap. la a art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus:

S-a menținut starea

de arest a inculpaților F.F., fiul lui M. și al P., arestat în baza mandatului de

arestare preventivă nr. 1/UP din 11 februarie 2010, emis de Curtea de Apel

București, secția a II-a penala, P.M., fiul lui V. și al D., arestat în baza

mandatului de arestare preventivă nr. 2/UP/F din 17 februarie 2010, emis de

Curtea de Apel București, secția a I-a penala, G.P., fiul lui P. și al L.,

arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP/F din 17 februarie

2010, emis de Curtea de Apel București, secția I-a penală, C.M., fiul lui N. și

al G., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 5/UP din 23 martie

2010, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și G.F., fiul lui

A. și al I., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 6/UP din 23

martie 2010, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În considerentele

acestei hotărâri s-a  apreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive a inculpaților,  respectiv dispozițiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., reținându-se că din actele existente la

dosar, rezultă că inculpatul F.F., a fost comisar de poliție judiciară în

cadrul B.C.C.O. București, Serviciul Antidrog - Biroul Sector 4 și a fost

cercetat și trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție din data de 01 aprilie 2001, în stare de arest

preventiv, sub aspectul complicității la infracțiunea de trafic ilicit de

droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 26 teza a II-a pct.

2 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Or, inculpatul săvârșind infracțiunea de

complicitate la infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, s-a plasat în

interiorul acesteia, ceea ce sporește pericolul social al faptei săvârșite,

vădind prin aceasta atașament pentru un grup infracțional organizat, urmând ca

pe parcursul cercetării judecătorești să se stabilească gradul său de implicare

în activitatea infracțională a celorlalți inculpați.

În ceea ce îi

privește pe inculpații P.M., G.P., C.M. și G.F., instanța de fond a reținut că

aceștia sunt trimiși în judecată pentru același gen de infracțiune, respectiv,

trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul P.M. și cu art.

75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen., iar inculpatul G.P. numai

cu art. 37 lit. b) C. pen., apreciindu-se că nu se pot reține apărările

formulate de inculpați în sensul că aceștia nu prezintă pericol pentru ordinea

publică, că au o pregătire școlară precară și că sunt numai consumatori de

droguri, întrucât din cele doua volume de urmărire penală rezultă că

activitatea ilicită a acestora a fost monitorizată de organele de poliție, că a

existat un sediu de distribuire a drogurilor.

Pentru aceste

considerente, reevaluând condițiile impuse de dispozițiile art. 300

2

C.

proc. pen., art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. și dispozițiile art.

148 lit. f) C. proc. pen., în contextul cauzei, respectiv, începerea cercetării

judecătorești, fiind relevate aspecte concrete privind fapta cu care a fost

sesizată instanța, instanța de fond a conchis că se impune menținerea stării de

arest a celor cinci inculpați, având în vedere temeiurile care o justifică și

care sunt în incidență cu textele de lege mai sus arătate.

Împotriva acestei

încheieri, în termenul legal, au declarat recurs inculpații F.F., G.P., C.M. și

G.F. care a criticat-o pentru considerente de nelegalitate și netemeinicie,

fără a motiva în scris calea de atac conform art. 385

10

C. proc. pen., cu excepția recurentului inculpat F.F. care a depus un

memoriu cuprinzând motive de recurs.

La termenul acordat

pentru soluționarea recursurilor, 8 iunie 2010, recurenții inculpați, prin

apărători au susținut oral motivele de recurs, așa cum au fost acestea

consemnate în practicarea prezentei decizii.

Analizând

recursurile declarate potrivit motivelor de casare susținute oral de recurenții

inculpați prin apărători și dezvoltate în scris pentru recurentul inculpat F.F.,

a concluziilor procurorului, precum și a susținerilor inculpaților, a actelor

și lucrărilor de la dosar, precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate,

pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin

rechizitoriul întocmit la data de 1 aprilie 2010 în Dosarul nr. 292/D/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., s-a

dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților F.F.

(comisar de poliție judiciară), P.M. zis M. sau M., G.P. zis P., C.M. zis O., G.F.

zis T. și, în stare de libertate, a inculpatei B.A.M. zisa A., sub aspectul

comiterii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen., rap. la

art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 143/2000.

În fapt, s-a

reținut că F.F., în calitate de lucrător de poliție judiciară cu grad de

comisar, specializat în combaterea rețelelor de criminalitate - organizată, în

cadrul B.C.C.O. București, Serviciul Antidrog - Biroul Sectorului 4, pe

parcursul anului 2009, acționând în baza aceleiași rezoluții infracționale a

acordat sprijin unei grupări infracționale cu preocupări în legătură cu

traficul ilicit de droguri de mare risc, ajutând cu informații persoane care au

comis și continuau să comită infracțiuni de acest gen, împrejurare în care în

cursul lunii noiembrie 2009 i-a avertizat pe inculpații P.M., zis M. sau M., C.M.,

zis O.G.F., zis T., martorii G.M.A., zisă S., V.G., zisă J. și alte persoane,

prin intermediul martorilor S.M., zis M.M. și C.G.S., zis S.C. că organele de

poliție antidrog vor face percheziții domiciliare în zona sector 2 București,

fapt ce a permis persoanelor sus-menționate să se sustragă de la urmărirea

penală și să-și continue activitatea infracțională de trafic ilicit de droguri

de mare risc (heroină).

În ceea ce îi

privește pe inculpații P.M., G.P., C.M. și G.F. s-a reținut, în esență, că în

cursul anului 20009, în repetate rânduri au vândut colaboratorului sub acoperire

A.D. „diverse cantități de heroină pură sau în amestec cu alte substanțe,

contra unor sume de bani.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, la 2 aprilie 2010 sub nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010).

În ceea ce privește

măsurile preventive dispuse față de inculpați, se constată că inculpatul F.F. a

fost reținut la 11 februarie 2010, iar ulterior arestat preventiv în baza

mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP din 11 februarie 2010, inculpații G.P.

și P.M. au fost reținuți la 17 februarie 2010, iar ulterior arestați în baza

mandatelor de arestarea nr. IF/UP și nr. 2F/UP din aceeași dată, iar inculpații

C.M. și G.F. au fost reținuți la 23 martie 2010 și ulterior arestați preventiv

în baza mandatelor de arestare preventivă nr. 5/UP și respectiv, nr. 6/UP din

aceeași dată, temeiurile re stării fiind art. 143, art. 146, art. 148 lit. f)

și art. 149

1

C. proc. pen.

După

înregistrarea dosarului la 2 aprilie 2010, prin încheierea din camera de

consiliu din 9 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010

(nr. 840/2010), în baza art. 300

1

C. proc. pen., s-a constatat ca

fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților F.F., G.P.,

P.M., C.M. și G.F., menținându-se măsura.

Procedând în

conformitate cu dispozițiile art. 160

b

C. proc. pen., instanța de

fond a verificat la data de 28 mai 2010 legalitatea și temeinicia arestării

preventive a inculpaților, menținând această măsură.

Astfel, prin

încheierea din 28 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010

(nr. 840/2010), în baza art. 300

2

și a art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală și temeinică măsura

arestării

preventive a inculpaților F.F., G.P., P.M., C.M. și G.F.,

menținându-se măsura.

Încheierea

atacată este temeinică și legală, criticile formulate și susținute de

apărătorii inculpaților dovedindu-se a fi neîntemeiate.

Art. 23 din

Constituție garantează libertatea individuală și siguranța persoanei. Din

dispozițiile art. 23 din Constituție rezultă interesul evident pe care 1-a

manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară și precisă a

măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că

libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1

din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav

această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile

constituționale.

Prin urmare, art. 23

din Constituție dă arestării preventive o configurație juridică de sine

stătătoare, separabilă de restul operațiunilor, firești, judiciare. Constituția

reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care

protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.

În

conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice

persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul

după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod

arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate,

circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art.

5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O.

Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și

la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Conform

dreptului intern, respectiv dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen.

"în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este

datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, procedând potrivit art. 160

b

" iar potrivit art. 160

b

procedură penală

„(1) În cursul

judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile,

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

(2) Dacă

instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care

au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care

să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea

arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

(3) Când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive.

(4) Încheierea poate

fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se

în mod corespunzător."

Procedând la

verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față

de inculpații F.F., G.P., C.M. și G.F., în conformitate cu dispozițiile legale

mai sus evocate, prima instanța, în mod corect, a apreciat că temeiurile care

au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților,

respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin

raportare la art. 143 alin. (10) C. proc. pen., se mențin și impun în

continuare privarea de liberate a inculpaților, menținerea acestei măsuri fiind

necesară și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind

respectate dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. și practica Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie.

Pornind de la

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpaților F.F., G.P., C.M. și G.F., se reține că potrivit art. 148 alin.

(1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art.

143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care

legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a

inculpatului.

Condițiile art. 143

C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că

inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În cauză, se constată

că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de probă, cu

respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care conduc la

existența unor bănuieli legitime că inculpații au săvârșit faptele pentru care

sunt cercetați.

Astfel, din

analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale

cuprinse în cele două volume de urmărire penală și în fața instanței de

judecată până în prezent, rezultă, în esență, că inculpatul F.F. în cursul

anului 2009 a ajutat mai multe persoane să se sustragă de la urmărirea penală,

pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc,

comunicându-le acestora că urmează să aibă loc percheziții domiciliare sau

efectuarea de flagrante de către organele abilitate, precum și faptul că

inculpații P.M., G.P., C.M. și G.F., în cursul anului 2009, în repetate rânduri

au vândut colaboratorului sub acoperire A.D., diverse cantități de heroină pură

sau în amestec cu alte substanțe, contra unor sume de bani.

În concluzie,

din actele dosarului rezultă că în perioada supusă autorizării, interceptării

și înregistrării convorbirilor telefonice și a altor comunicații în mediul

ambiental, inculpații au realizat numeroase convorbiri între ei dar și cu

martorii din rechizitoriu care au evidențiat, în esență, înțelegerea dintre ei,

cu privire la pretinderea și remiterea sumelor de bani, scopul în care au fost

pretinse și primite sumele de bani, activitățile desfășurate de aceștia.

În speță,

există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpații au săvârșit faptele

ce li se rețin în sarcină.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea

cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen.

Astfel, se

constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul

de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în

vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților - trafic de droguri de

mare risc și complicitate la această infracțiune, prevăzute de art. 2 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 143/20 și art. 26 C. pen., rap. la art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000, sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată.

Analiza

actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe

prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită

cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea

inculpaților în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea

publică.

Ordinea publică

la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiție penală,

trebuie particularizată în speță prin raportare la definiția dată de art. 145

C. pen. noțiunii „public „, în sensul că prin ordine publică se înțelege tot

ceea ce vizează autoritățile publice, instituțiile publice, autoritatea

judiciară, iar pericolul concret la care se referă același art. 148 lit. f)

este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul și împrejurările

în care s-a comis infracțiunea, natura acesteia și calitatea în care inculpații

au săvârșit-o.

Prin probe, la care

face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înțelege orice elemente de

fapt, în sensul arătat de art. 63 din același Cod.

Pe de altă parte, din

perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie, termenul și caracterul

rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in

concreto, ținând seama de natura și complexitatea cauzei, comportamentul

autorităților și al celui arestat, iar menținerea detenției este justificată

doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul

dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare

caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de

distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de

dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din această

perspectivă, se recunoaște de instanța de contencios european că, prin

gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea unor

infracțiuni,acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o

detenție provizorie, cel puțin pentru un anumit timp. în circumstanțe

excepționale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere

al Convenției, cu condiția ca și dreptul intern să accepte noțiunea de

tulburare a ordinii publice. Insă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze

pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deținutului ar tulbura ordinea

publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare

amenințată efectiv, detenția neputând fi menținută în anticiparea unei pedepse

privative de libertate (cauza L. vs. Franța, precis, din 1991 si T. vs. Franța

din 27 august 1992).

Or, în raport de

probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpații sunt acuzați

de săvârșirea unor fapte de o gravitate sporită, întrucât este vorba de

infracțiuni de trafic de droguri de droguri de mare risc, respectiv de

complicitate la această infracțiune, în ceea ce îl privește pe inculpatul F.F.

În acest sens

este de evidențiat faptul că inculpatul F.F. s-a folosit de prerogativele

funcției sale de comisar specializat în combaterea rețelelor de criminalitate -

organizată, în cadrul B.C.C.O. București, Serviciul Antidrog - Biroul

Sectorului 4 și pe parcursul anului 2009, acționând în baza aceleiași rezoluții

infracționale a acordat sprijin unei grupări infracționale care se ocupa cu

traficul ilicit de droguri de mare risc, ajutând cu informații anumite persoane

care au comis și continuau să comită infracțiuni de acest gen, fapt ce a permis

persoanelor sus-menționate să se sustragă de la urmărirea penală și să-și

continue activitatea infracțională de trafic ilicit de droguri de mare risc

(heroină), aspect ce imprimă faptelor un grad înalt de pericol social.

Evaluând

pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în

libertate a inculpaților, Înalta Curte reține că faptele de care sunt acuzați

aceștia

sunt deosebit de grave, pe de o parte prin implicațiile

sociale ale traficului și consumului de droguri în rândul populației, iar pe de

altă parte prin modalitate de comitere a faptei - un mediu organizat, cu un

sediu de distribuire a drogurilor, iar în ceea ce îl privește pe inculpatul F.F.,

se apreciază că fapta săvârșită de acesta, de complicitate la trafic de droguri

de mare risc, afectează grav prestigiul poliției ca instituție a statului

responsabilă să vegheze la respectarea și aplicarea legii, fiind de neconceput

ca un comisar de poliție, specializat în combaterea rețelelor de criminalitate

organizată, în cadrul B.C.C.O. București, Serviciul Antidrog - Biroul

Sectorului 4 să-și folosească atributele funcției pentru a acorda sprijin

informațional unei grupări infracționale care se ocupa de trafic de droguri,

tocmai în vederea sustragerii membrilor acesteia de la tragerea la răspundere

penală.

În plus,

măsura arestării preventive se impune a fi menținută cu atât mai mult, față de

împrejurarea că inculpatul F.F., comisar de poliție, avea capacitatea și

pregătirea necesară să conștientizeze că adoptarea unei atitudini procesuale

contrară normelor legale, care sfidează ordinea și relațiile sociale normale,

poate avea consecințe pe plan procesual, respectiv intervenția reală și

efectivă a unei măsuri procesuale.

Tot astfel,

în ceea ce îi privește pe inculpații G.P., C.M. și G.F., circumstanțele reale

în care a avut loc săvârșirea infracțiunii, modul de operare a acestora, denotă

perseverență infracțională și o specializare în comiterea acestui gen de infracțiuni,

cât și un grad de pericol social sporit, fiind astfel necesară, în vederea unei

bune desfășurări a procesului penal, menținerea stării de arest a inculpaților.

În contextul

recrudescenței infracțiunilor de acest gen, lăsarea în libertate a unor

inculpați care săvârșesc astfel de fapte, prezintă pericol public concret

pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă

parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține

climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în

sfidarea legii.

În

consecință, nefiind întemeiate motivele de casare invocate de inculpați, prin

apărători și cum nu se constată existența unor motive susceptibile de a fi

luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații F.F., G.P., C.M. și G.F. împotriva încheierii din 28 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (840/2010).

Potrivit art. 192

alin. (2) din același Cod, recurenții inculpați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații F.F., G.P., C.M. și G.F. împotriva

încheierii din 28 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010

(840/2010).

Obligă recurentul inculpat F.F. la

plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar

recurenții inculpați G.P., C.M. și G.F. la plata sumelor de câte 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei,

reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor plăti din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 8 iunie 2010.