ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3284/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 8112

din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, în dosarul nr. 1751/3/2008, a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta SC M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C. SA.

A fost respinsă cererea reclamantei

în contradictoriu cu Municipiul București pentru lipsa capacității de folosință

a pârâtului.

A fost respinsă acțiunea formulată

de reclamantă în contradictoriu cu P. Sector 5, Comisia de aplicare a Legii nr.

550/2002 pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că spațiul cu altă destinație, situat în strada Sebastian, sector 5

București a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 149 din 29 noiembrie

1999, încheiat între reclamanta și pârâta SC C. SA, în calitate de mandatar al

M. București, contract a cărei durată a expirat. Contractul a fost prelungit

tacit, reclamanta având achitată chiria la zi, la momentul august 2005.

Raporturile locative ulterioare

dintre părți au fost reglementate de hotărârile C.G.M. București nr. 215/2005, nr.

248/2006 și 32/2007, locatorul calculând chiria conform noilor tarife.

Pentru reînnoirea contractului de

închiriere și în baza procesului-verbal nr. 4422 din 20 decembrie 2006,

reclamantul a plătit la data de 8 ianuarie 2009, suma de 1100,26 lei

reprezentând garanție de solvabilitate, echivalentul a 3 chirii lunare.

Spațiul în litigiu este proprietatea

privată a statului fiind înscris în lista spațiilor de vânzare în baza Legii nr.

550/2002, dar reclamanta este nemulțumită de faptul că vânzarea spațiului a

fost condiționată de achitarea la zi a chiriei, până la momentul vânzării și nu

până la momentul apariției Legii nr. 550/2002.

Conform extrasului de cont din 17

decembrie 2008, la data de 30 noiembrie 2008, SC M. SRL, figura în evidențele

contabile ale pârâtei SC C. SA cu un debit în sumă de 131.764,5 lei,

reprezentând contravaloare chirie. Solicitarea reclamantei de a se dispune anularea

facturilor emise de pârât a fost apreciată de instanță, ca neîntemeiată,

factura fiscală fiind un document justificativ care stă la baza înregistrărilor

în contabilitatea prestatorului și a beneficiarului și nu un act juridic ce

poate fi anulat pe calea dreptului comun din motive de nulitate.

Și cererea de restituire a garanției

de solvabilitate a fost apreciată, ca neîntemeiată, deoarece rolul garanției este

de a garanta neplata de către chiriaș a obligațiilor contractuale. În

condițiile în care reclamanta figurează cu chirii neplătite în valoare de peste

100.000 lei, aferente perioadei 1 decembrie 2006 – 31 iulie 2008, plus

penalități de întârziere, apare ca vădit neîntemeiată cererea de restituire a

garanției, până la clarificarea situației acestor debite.

Împotriva sentinței comerciale nr. 8112/2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a formulat apel

reclamanta SC M. SRL, apel ce a fost respins, ca nefondat, prin decizia

comercială nr. 180 din 31 martie 2010 a Curtea de Apel București.

În motivarea deciziei evocate,

Curtea de Apel a reținut că instanța de fond, ținând cont de principiul

disponibilității, s-a pronunțat în limitele investirii sale având în vedere

precizarea de acțiune formulată de reclamantă.

Contractele de închiriere nu au

încetat de drept odată cu publicarea listelor cu imobilele supuse Legii nr. 550/2002

privind vânzarea-cumpărarea spațiilor comerciale proprietatea privată a

statului, reclamanta apelantă având posibilitatea de a-și valorifica drepturile

decurgând din Legea nr. 550/2002 pe cale unei acțiuni separate, nu pe cale

incidentală.

Contractul deținut cu privire la

spațiul din strada S. a fost prelungit în favoarea reclamantei apelante,

intimata pârâtă SC C. SA emițând facturi pentru chiria datorată, tarifele avute

în vedere fiind cele reglementate de hotărârile C.G.M.B. nr. 215/2005, nr. 248/2006

și nr. 32/2007.

Restituirea garanției de

solvabilitate solicitată de apelanta reclamantă a fost apreciată, ca

neîntemeiată, în condițiile în care în evidențele contabile ale intimatei

pârâte sunt înregistrate debite reprezentând contravaloare chirie.

Corect au fost admise excepțiile

invocate prin încheierea din 14 aprilie 2009 întrucât P.M.B. nu poate sta în

judecată având în vedere dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și de

altfel M.B. și P.S. 5 – Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 nu deținea

calitatea procesuală pasivă în raport de petitul acțiunii precizate,

raporturile juridice derulându-se între apelantă și SC C. SA.

Reclamanta SC M. SRL a formulat

recurs împotriva deciziei comerciale nr. 180/2010 pronunțată de Curtea de Apel

București solicitând admiterea recursului și pe cale de consecință anularea

facturilor fiscale reprezentând contravaloare chirie pentru spațiul din strada

S., facturi emise unilateral de intimata pârâtă SC C. SA după data de 5

decembrie 2002 și obligarea pârâtei de a restitui garanția de solvabilitate încasate

ilegal, în baza hotărârii C.G.M.B. nr. 215/2005.

Cererea de recurs a fost motivată în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 2, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta arată că în faza procesuală a apelului nu a fost respectat principiul

continuității, al stabilității și a distribuirii aleatorii a dosarelor, cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 304/2004.

Instanța de apel a interpretat

greșit sentința pronunțată de Tribunalul București și greșit a respins apelul,

ca nefondat, în condițiile în care prin hotărârea apelată se prevede clar

dreptul de a face apel împotriva deciziei în termen de 15 zile.

Au fost încălcate dispozițiile Legii

nr. 550/2002 a Hotărârii C.G.M.B. nr. 271/2002 și a Hotărârii C.G.M.B. nr. 215/2006.

Respingând apelul, ca nefondat,

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., fiind obligată

să verifice stabilirea corectă a situației de fapt și aplicarea legii, ceea ce

nu a făcut.

Hotărârea pronunțată în apel nu se

încadrează în situațiile prevăzute de art. 296 și 297 C. proc. civ., soluția

dată fiind contrară dispozițiilor legale invocate.

Instanța de fond a admis excepțiile

invocate de pârâta M.B. și P. Sector 5 în condițiile în care Legea nr. 550/2002

stabilește clar obligațiile P.G. și ale P.S. 5 București.

Din data de 5 decembrie 2002 și până

la data vânzării spațiului SC M. SRL deține spațiul în baza unui antecontract

de vânzare cumpărare conform Legii nr. 550/2002 care nu prevede plata chiriei

până la data vânzării. SC M. SRL are asupra spațiului în litigiu un drept de

creanță pentru investițiile realizate, drept recunoscut prin Legea nr. 550/2002

care prevede deducerea valorii investițiilor.

Afirmația conform căreia SC M. SRL

trebuie să plătească chirie pentru spațiul ocupat, până la data vânzării este

ilegală, intimata încasând chirie fără a avea acest drept.

Intimata P.S. 5 București a formulat

întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului, ca nefondat,

arătând că față de petitul acțiunii nu poate avea calitate procesuală în

condițiile în care raporturile juridice sunt stabilite între reclamantă și SC C.

SA. Și intimatul M.B. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată în

limitele controlului de legalitate, având în vedere criticile formulate și

temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Dispozițiile art. 304 pct. 2 C.

proc. civ., vizează situația în care hotărârea s-a dat de alți judecători decât

cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.

Acest motiv de recurs este incident

în ipoteza în care, după începerea dezbaterilor în fond, a intervenit o

schimbare în compunerea completului de judecători, precum și atunci când o

astfel de schimbare apare după închiderea dezbaterilor, astfel că judecătorii

care dau hotărârea sunt alții decât cei care au participat la dezbaterile

judiciare asupra fondului.

Numele judecătorilor care au

participat la dezbateri, precum și semnăturile acestora rezultă din cuprinsul

hotărârii și al încheierii premergătoare, art. 261 pct. 1 și 6 C. proc. civ.

În speța de față, dezbaterile au

avut loc în ședința publică din data de 17 martie conform încheierii

premergătoare iar decizia recurată a fost pronunțată la data de 31 mai 2010 de

aceiași judecători care au participat la dezbateri, în cauză fiind respectate

dispozițiile Legii nr. 304/2004 și ale Regulamentului de Ordine Interioară,

astfel că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 2 C. proc.

civ., nu este incident în cauză.

Recurenta a invocat dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu a

arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de

lege evocat având în vedere că acest text de lege vizează situația în care

judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus

judecății, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind

clare și precise.

Instanța de apel nu „interpretează

sentința pronunțată de prima instanță” așa cum susține recurenta ci verifică în

limitele cererii de apel conform art. 295 alin. (1) stabilirea situației de

fapt și aplicarea legii de către instanță.

În urma verificărilor făcute în raport

de dispozițiile art. 294 – art. 295 C. proc. civ., instanța de apel a adoptat

soluția conform art. 297 C. proc. civ., în sensul respingerii apelului, ca

nefondat, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, apreciind că

soluția primei instanțe este legală și temeinică.

Art. 282 alin. (1) C. proc. civ.,

invocat de recurent, are menirea de a determina cu exactitate obiectul apelului

precum și instanța competentă în soluționarea apelului, iar termenul de apel de

15 zile este prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., partea interesată

având dreptul să promoveze calea de atac în termenul invocat.

Nici motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., nu-și găsește incidențe în speță, întrucât recurenta nu a

arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva celor două

ipoteze reglementate de textul evocat: hotărârea recurată este lipsită de temei

legal sau hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Afirmația în sensul că „instanța de

apel a încălcat grav cu intenție prevederile codului de procedură penală

privind judecarea apelului, a prevederilor Legii nr. 550/2002, a hotărârii C.G.M.B.

nr. 215/2006 și a hotărârii C.G.M.B. nr. 3/2005 nu au suport probator în

condițiile în care instanța s-a pronunțat în limitele investirii sale conform

dispozițiilor art. 294 – art. 295 C. proc. civ., și a analizat hotărârea

recurată din perspectiva criticilor formulate în apel. Instanța de apel nu a

verificat condițiile ce trebuie îndeplinite pentru cumpărarea spațiului în baza

Legii nr. 550/2002 având în vedere obiectul acțiunii, așa cum a fost precizată

la data de 5 ianuarie 2009 și 20 ianuarie 2009.

Recurenta a deținut spațiul situat

în București strada S. în baza contractului de închiriere nr. 149/1999

prelungit prin tacita relocațiune.

Locațiunea este un contract

sinalagmatic ce dă naștere la obligații reciproce între părți iar plata chiriei

este obligația locatarului în raport de dispozițiile art. 1429 C. civ.

Obligația de plată a chiriei pentru spațiile ocupate nu a încetat odată cu adoptarea

Legii nr. 550/2002, iar recurenta are posibilitatea de a-și valorifica

drepturile decurgând din actul normativ arătat în alt cadru procesual, aspect

reținut corect de instanța de apel.

Anularea facturilor emise de

intimata pârâtă, reprezentând contravaloare chirie, nu poate fi dispusă în

raport de dispozițiile Legii nr. 550/2002, întrucât această lege nu

reglementează raporturile locative ci vânzarea spațiilor comerciale

proprietatea privată a statului.

Hotărârile C.G.M.B. nr. 215/2005, nr.

248/2006 și 327/2007, au stat la baza întocmirii facturilor reprezentând contravaloare

chirie, ținând cont de tarifele indicate, fără să poată fi reținută fraudarea

legii așa cum susține, având în vedere obiectul acțiunii precizate.

În condițiile în care garanția de

solvabilitate a fost depusă pentru a garanta plata chiriei de către chiriaș,

iar în contabilitatea intimatei, pârâta figurează cu debite reprezentând chirie

în mod corect s-a respins cererea de restituire a garanției fără a se putea

spune că instanța a încălcat hotărârile C.G.M.B. nr. 215/2005, nr. 248/2006 și nr.

3272007.

În mod corect au fost respinse

criticile vizând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.B. și

a P.S. 5 București, Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 ținând cont de

petitul acțiunii.

Facturile a căror nulitate a fost

solicitată și garanția de solvabilitate, au fost emise în baza raporturilor locative

stabilite de recurenta reclamantă cu intimata pârâtă SC C. SA și nu în baza

Legii nr. 550/2002.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M. SRL BUCUREȘTI împotriva

deciziei comerciale nr. 180 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC M. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 180 din 31

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 octombrie 2010.