ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2895/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2895/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față

;

În baza

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 16 iulie 2010

a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 5960/105/2009,

având ca obiect apelul declarat de inculpata M.I. împotriva sentinței

penale nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalului Prahova, secția penală,

în baza art. 300

2

, raportat la art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatei M.I., menținându-se

această măsură.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel, verificând din

oficiu, conform art. 300

2

alin. (1) și (3), raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia

arestării preventive a inculpatei, a constatat că această

măsură privativă de libertate s-a dispus cu respectarea normelor

legale incidente - art. 143, art. 146 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

inculpata fiind trimisă în judecată și condamnată prin

sentința penală nr. 169 din data de 27 mai 2010 a Tribunalului

Prahova, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru comiterea

infracțiunii de tentativă de omor, prev. și ped. de art. 20 rap.

la art. 174 C. pen.

Totodată

s-a apreciat că din materialul dosarului rezultă că temeiurile

ce au determinat arestarea preventivă a inculpatei subzistă și

în prezent, impunându-se în continuare privarea de libertate, aceasta

prezentând un real pericol pentru ordinea publică, având în vedere fapta

comisă, modalitatea de săvârșire, dar și gravitatea

acesteia.

Față

de elementele de fapt și de drept expuse anterior, apreciind că nu

există temeiuri de natură a conduce la concluzia că buna

desfășurare a procesului penal și prezervarea ordinii publice

s-ar putea realiza prin revocarea arestării preventive ori înlocuirea

acesteia în condițiile art. 145, 145

1

C. proc. pen., Curtea de

Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie a dispus menținerea măsurii la judecata cauzei în

apel, pe durata prev. de art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc.

pen.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata M.I., care a criticat-o

pentru considerente de nelegalitate și netemeinicie, fără a

motiva în scris calea de atac conform art. 385

10

C. proc. pen.

La termenul

acordat pentru soluționarea recursului, 18 august 2010, recurentei

inculpate i s-a adus la cunoștință faptul că la 6 august

2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, Dosarul nr. 5960/105/2009 având ca

obiect recursul declarat de inculpata M.I. împotriva Deciziei penale nr. 67 din

23 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, care are termen pentru

verificarea legalității și temeiniciei măsurii

arestăriin preventive la 8 septembrie 2010 și termen pentru

soluționarea recursului la 20 octombrie 2010.

Recurenta

inculpată a menționat în ședință publică că

își menține recursul declarat.

Recurenta

inculpată, prin apărător a susținut oral motivele de

recurs, așa cum au fost acestea consemnate în practicaua prezentei

decizii.

Analizând

recursul declarat pe baza motivelor de casare susținute oral de recurenta

inculpată prin apărător, a concluziilor procurorului, precum

și a susținerilor inculpatei, a actelor și a lucrărilor de

la dosar, precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și

temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din

același cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele se se vor arăta în continuare:

Prin

rechizitoriul nr. 997/P/209 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova

s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a

inculpatei M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

și pedepsite de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., reținându-se

în esență, faptul că, la data de 23 noiembrie 2009, inculpata a

înjunghiat-o pe partea vătămată D.V., cu un cuțit, în zona

abdominală, provocându-i leziuni care au pus în primejdie viața

victimei.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secția penală, sub nr. 5960/105/2009

și a fost soluționat prin sentința penală nr. 169 din 27

mai 2010, prin care inculpata a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea

de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la

omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.,

menținându-se starea de arest a inculpatei.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel inculpata M.I., care a făcut obiectul Dosarului

nr. 5960/105/2009 al Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, în care s-a pronunțat

încheierea din 16 iulie 2010, care face obiectul prezentei cauze.

În ceea ce

privește măsurile preventive luate față de inculpată,

se constată că prin prin ordonanța nr. 997/P/2007 din 24

noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus

reținerea inculpatei M.I. pe o perioadă de 24 h, începând cu 24

noiembrie 2009.

Prin încheierea

nr. 29 din 24 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 5683/105/2009

al Tribunalului Prahova, secția penală, s-a admis propunerea

formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și, în

temeiul art. 149 alin. (1), raportat la art. 143 și art. 148 lit. f) C.

proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, pe o

perioadă de 29 de zile, începând cu data de 24 noiembrie inclusiv,

apreciindu-se că în cauză există indicii care fac

verosimilă bănuiala că inculpata a comis fapta

reținută în sarcina sa, iar săvârșirea acestei

infracțiuni este prevăzută de lege cu pedeapsa închisorii mai

mare de 4 ani, precum și faptul că lăsarea sa în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă

din împrejurările concrete ale săvârșirii faptei.

Ulterior,

măsura arestării preventive a fost prelungită susccesiv atât în

cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de fond,

prin sentința penală nr. 169 din 27 mai 2010, pronunțată în

Dosarul nr. 5960/105/2009, Tribunalul Prahova, secția penală,

menținând starea de arest a inculpatei.

După

înregistarea dosarului la 1 iulie 2010, Curtea de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

investită cu soluționarea apelului declarat de inculpatat M.I. împotriva

sentinței nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalul Prahova, secția penală,

procedând în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

, raportat

la art. 160

b

C. proc. pen., a constatat, prin încheierea din 16

iulie 2010, temeinicia și legalitatea măsurii arestării

preventive a apelantei inculpate M.I., măsură pe care a

menținut-o.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpata M.I., fără a motiva în scris

calea de atac.

Ulterior, prin Decizia

penală nr. 67 din 23 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata M.I. împotriva

sentinței nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalul Prahova, secția penală,

menținându-se starea de arest a inculpatei.

Ca urmare a

recursului declarat de inculpată împotriva acestei ultime hotărâri,

la 6 august 2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, Dosarul nr. 5960/105/2009 având

ca obiect recursul declarat de inculpata M.I. împotriva Deciziei penale nr. 67

din 23 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, în care a fost stabilit

termen pentru verificarea legalității și temeiniciei

măsurii arestăriin preventive la 8 septembrie 2010 și termen

pentru soluționarea recursului la 20 octombrie 2010.

Încheierea atacată

este temeinică și legală, criticile formulate de recurenta

inculpată M.I., prin apărător, dovedindu-se a fi neîntemeiate.

Art. 23 din

Constituție garantează libertatea individuală și

siguranța persoanei.

Din

dispozițiile art. 23 din Constituție rezultă interesul evident

pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea

clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest

lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se

integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție,

că arestarea preventivă este o măsură care afectează

grav această libertate, că prezumția de nevinovăție

este unul dintre principiile constituționale.

Prin urmare, art.

23 din Constituție conferă arestării preventive o

configurație juridică de sine stătătoare, separabilă

de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția

reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli

generale, care protejează libertatea persoanei și permite

justiției să se deruleze.

În conformitate

cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate

și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

Proclamând

dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul

după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de

libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția

privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c)

din C.E.D.O.

Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă

a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata

autorității judiciare competente, atunci când există motive

verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica

să săvârșească o infracțiune sau să fugă

după săvârșirea acesteia.

În materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la

legislația națională și la aplicabilitatea dreptului

intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei

persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de

legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile

cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea

individului împotriva arbitrariului.

Conform

dreptului intern, respectiv dispozițiilor art. 300

2

C. proc.

pen.

“

în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul

judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive,

procedând potrivit art. 160

b

”

iar potrivit art. 160

b

procedură penală

:

„(1) În cursul

judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de

60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

(2) Dacă

instanța constată că arestarea preventivă este

nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate

a inculpatului.

(3) Când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

(4) Încheierea poate

fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2)

aplicându-se în mod corespunzător."

Pe de altă

parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. „Măsura preventivă

luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă,

când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii

”

.

Procedând la

verificarea legalității și temeiniciei măsurii

arestări preventive luată față de inculpata M.I., în

conformitate cu dispozițiile legale mai sus evocate, instanța de apel,

în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, respectiv cele

prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art.

143 și art. 149 alin. (1) C. proc. pen., se mențin, impunând în

continuare privarea de libertate a acesteia.

Pornind de la

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatei M.I., se reține că potrivit art. 148 alin. (1)

lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile

prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpata a

săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura

arestării preventive a acesteia.

Condițiile

art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a

indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală.

În cauză,

se constată că există indicii, obținute prin intermediul

mijloacelor de probă, cu respectarea dispozițiilor legale pentru

obținerea acestora, care conduc la existența unor bănuieli

legitime că inculpata a săvârșit fapta pentru care este

cercetată.

Astfel, din

analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza

urmăririi penale și în fața instanțelor de judecată

până în prezent, respectiv: plângerea părții vătămate

D.V., declarațiile inculpatei, declarațiile martorilor C.G., H.A., R.I.,

V.C. și D.C. și raportul de expertiză medico-legală nr. 808

din 26 noiembrie 2009, rezultă, în esență că, la data de 24

noiembrie 2008, inculpata i-a aplicat părții vătămate D.V. o

lovitură cu cuțitul în zona abdominală, provocându-i o

plagă înjunghiată penetrantă hipocondrul drept, urmată de o

hemoragie internă, ce i-a pus în pericol viața.

În cauză,

există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpata a

săvârșit fapta ce i se reține în sarcină.

În ceea ce

privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor

două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.

Astfel, se

constată că prima condiție prevăzută de lit. f) a textului

de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei

infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4

ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunea

reținută în sarcina inculpatei, este sancționată cu

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Analiza actelor

și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei

de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există

probe din care să rezulte că lăsarea inculpatei în libertate ar

prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Ordinea

publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o

definiție penală, trebuie particularizată în speță

prin raportare la definiția dată de art. 145 C. pen. noțiunii „public

“

în sensul că prin ordine publică se înțelege tot ceea ce

vizează autoritățile publice, instituțile publice,

autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă

același art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în

raport de contextul și împrejurările în care s-a comis

infracțiunea și natura acesteia.

Prin

noțiunea de probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc.

pen., se înțelege orice element de fapt, în sensul arătat de art. 63

din același Cod.

Pe de altă

parte, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie, termenul

și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază

niciodată in abstracto, ci in concreto, ținând seama de natura

și complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al

celui arestat, iar menținerea detenției este justificată doar

dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel

puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în

concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei

noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii

asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de

a fi tulburată ordinea publică.

Din

această perspectivă, se recunoaște de instanța de

contencios european că, prin gravitatea lor particulară și prin

reacția publicului la săvârșirea unor infracțiuni,acestea

pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o

detenție provizorie, cel puțin pentru un anumit timp. In

circumstanțe excepționale, această împrejurare poate fi

avută în vedere din punctul de vedere al Convenției, cu condiția

ca și dreptul intern să accepte noțiunea de tulburare a ordinii

publice. însă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură

să demonstreze ca eliberarea deținutului ar tulbura ordinea

publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în

continuare amenințată efectiv, detenția neputand fi

menținută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza

Letellier vs. Franța, precit, din 1991 și Tomasi vs. Franța din

27 august 1992).

Or, în raport

de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpata este

acuzată de săvârșirea unei fapte foarte grave.

Evaluând

pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta

lăsarea în libertate a inculpatei, Înalta Curte apreciază că

acesta rezultă din natura infracțiunii, modalitatea concretă de

săvârșire, urmarea produsă, dar și din datele ce

caracteritează persoana inculpatei - fără ocupație și

loc de muncă, școlarizare minimă, aceasta fiind de natură

să genereze o stare de neîncredere și insecuritate în rândul

persoanelor care respectă ordinea de drept și valorile sociale.

Or, în

contextul recrudescenței infracțiunilor de violență,

lăsarea în libertate a unui inculpate care săvârșește o

astfel de faptă, prezintă pericol public concret pentru ordinea

publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere

în buna desfășurare a justiției, iar pe de altă parte,

asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății,

ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor

impresia că pot persista în sfidarea legii.

În consecință,

Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au

determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se

mențin în continuare și având în vedere că, din examinarea

cauzei în ansamblu, motivele de casare invocate de recurenta inculpată se

dovedesc a fi nefondate și nu se constată existența vreunui

motiv de casare susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpata M.I. împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 5960/105/2009.

În temeiul art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la

plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata M.I.

Împotriva încheierii

din 16 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul

nr. 5960/105/2009.

Obligă

recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 18 august 2010.