ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2895/2010

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 16 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 5960/105/2009, având ca obiect apelul declarat de inculpata M.I. împotriva sentinței penale nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalului Prahova, secția penală, în baza art. 300 2 , raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatei M.I., menținându-se această măsură. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel, verificând din oficiu, conform art. 300 2 alin. (1) și (3), raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen., legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatei, a constatat că această măsură privativă de libertate s-a dispus cu respectarea normelor legale incidente - art. 143, art. 146 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., inculpata fiind trimisă în judecată și condamnată prin sentința penală nr. 169 din data de 27 mai 2010 a Tribunalului Prahova, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor, prev. și ped. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen. Totodată s-a apreciat că din materialul dosarului rezultă că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a inculpatei subzistă și în prezent, impunându-se în continuare privarea de libertate, aceasta prezentând un real pericol pentru ordinea publică, având în vedere fapta comisă, modalitatea de săvârșire, dar și gravitatea acesteia.

Față de elementele de fapt și de drept expuse anterior, apreciind că nu există temeiuri de natură a conduce la concluzia că buna desfășurare a procesului penal și prezervarea ordinii publice s-ar putea realiza prin revocarea arestării preventive ori înlocuirea acesteia în condițiile art. 145, 145 1 C. proc. pen., Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a dispus menținerea măsurii la judecata cauzei în apel, pe durata prev. de art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata M.I., care a criticat-o pentru considerente de nelegalitate și netemeinicie, fără a motiva în scris calea de atac conform art. 385 10 C. proc.

pen. La termenul acordat pentru soluționarea recursului, 18 august 2010, recurentei inculpate i s-a adus la cunoștință faptul că la 6 august 2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Dosarul nr. 5960/105/2009 având ca obiect recursul declarat de inculpata M.I. împotriva Deciziei penale nr. 67 din 23 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, care are termen pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestăriin preventive la 8 septembrie 2010 și termen pentru soluționarea recursului la 20 octombrie 2010. Recurenta inculpată a menționat în ședință publică că își menține recursul declarat. Recurenta inculpată, prin apărător a susținut oral motivele de recurs, așa cum au fost acestea consemnate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul declarat pe baza motivelor de casare susținute oral de recurenta inculpată prin apărător, a concluziilor procurorului, precum și a susținerilor inculpatei, a actelor și a lucrărilor de la dosar, precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele se se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul nr. 997/P/209 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., reținându-se în esență, faptul că, la data de 23 noiembrie 2009, inculpata a înjunghiat-o pe partea vătămată D.V., cu un cuțit, în zona abdominală, provocându-i leziuni care au pus în primejdie viața victimei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secția penală, sub nr. 5960/105/2009 și a fost soluționat prin sentința penală nr. 169 din 27 mai 2010, prin care inculpata a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., menținându-se starea de arest a inculpatei. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpata M.I., care a făcut obiectul Dosarului nr. 5960/105/2009 al Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în care s-a pronunțat încheierea din 16 iulie 2010, care face obiectul prezentei cauze. În ceea ce privește măsurile preventive luate față de inculpată, se constată că prin prin ordonanța nr. 997/P/2007 din 24 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus reținerea inculpatei M.I.

pe o perioadă de 24 h, începând cu 24 noiembrie 2009. Prin încheierea nr. 29 din 24 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 5683/105/2009 al Tribunalului Prahova, secția penală, s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și, în temeiul art. 149 alin. (1), raportat la art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 24 noiembrie inclusiv, apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă bănuiala că inculpata a comis fapta reținută în sarcina sa, iar săvârșirea acestei infracțiuni este prevăzută de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și faptul că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă din împrejurările concrete ale săvârșirii faptei.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită susccesiv atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de fond, prin sentința penală nr. 169 din 27 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5960/105/2009, Tribunalul Prahova, secția penală, menținând starea de arest a inculpatei. După înregistarea dosarului la 1 iulie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, investită cu soluționarea apelului declarat de inculpatat M.I. împotriva sentinței nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalul Prahova, secția penală, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 , raportat la art. 160 b C. proc. pen., a constatat, prin încheierea din 16 iulie 2010, temeinicia și legalitatea măsurii arestării preventive a apelantei inculpate M.I., măsură pe care a menținut-o.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpata M.I., fără a motiva în scris calea de atac. Ulterior, prin Decizia penală nr. 67 din 23 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata M.I. împotriva sentinței nr. 169 din 27 mai 2010 a Tribunalul Prahova, secția penală, menținându-se starea de arest a inculpatei. Ca urmare a recursului declarat de inculpată împotriva acestei ultime hotărâri, la 6 august 2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Dosarul nr. 5960/105/2009 având ca obiect recursul declarat de inculpata M.I.

împotriva Deciziei penale nr. 67 din 23 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în care a fost stabilit termen pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestăriin preventive la 8 septembrie 2010 și termen pentru soluționarea recursului la 20 octombrie 2010. Încheierea atacată este temeinică și legală, criticile formulate de recurenta inculpată M.I., prin apărător, dovedindu-se a fi neîntemeiate. Art. 23 din Constituție garantează libertatea individuală și siguranța persoanei. Din dispozițiile art. 23 din Constituție rezultă interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive.

Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale. Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze. În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Conform dreptului intern, respectiv dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. “ în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b ” iar potrivit art. 160 b procedură penală : „(1) În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

(2) Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. (3) Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. (4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160 a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător." Pe de altă parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc.

pen. „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii ” . Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpata M.I., în conformitate cu dispozițiile legale mai sus evocate, instanța de apel, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 și art. 149 alin. (1) C. proc. pen., se mențin, impunând în continuare privarea de libertate a acesteia. Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei M.I., se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc.

pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpata a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a acesteia. Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. În cauză, se constată că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care conduc la existența unor bănuieli legitime că inculpata a săvârșit fapta pentru care este cercetată.

Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața instanțelor de judecată până în prezent, respectiv: plângerea părții vătămate D.V., declarațiile inculpatei, declarațiile martorilor C.G., H.A., R.I., V.C. și D.C. și raportul de expertiză medico-legală nr. 808 din 26 noiembrie 2009, rezultă, în esență că, la data de 24 noiembrie 2008, inculpata i-a aplicat părții vătămate D.V. o lovitură cu cuțitul în zona abdominală, provocându-i o plagă înjunghiată penetrantă hipocondrul drept, urmată de o hemoragie internă, ce i-a pus în pericol viața. În cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpata a săvârșit fapta ce i se reține în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, se constată că prima condiție prevăzută de lit. f) a textului de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunea reținută în sarcina inculpatei, este sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatei în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiție penală, trebuie particularizată în speță prin raportare la definiția dată de art. 145 C. pen. noțiunii „public “ în sensul că prin ordine publică se înțelege tot ceea ce vizează autoritățile publice, instituțile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă același art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul și împrejurările în care s-a comis infracțiunea și natura acesteia.

Prin noțiunea de probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înțelege orice element de fapt, în sensul arătat de art. 63 din același Cod. Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie, termenul și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ținând seama de natura și complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar menținerea detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din această perspectivă, se recunoaște de instanța de contencios european că, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea unor infracțiuni,acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anumit timp. In circumstanțe excepționale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenției, cu condiția ca și dreptul intern să accepte noțiunea de tulburare a ordinii publice.

însă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deținutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare amenințată efectiv, detenția neputand fi menținută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza Letellier vs. Franța, precit, din 1991 și Tomasi vs. Franța din 27 august 1992). Or, în raport de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpata este acuzată de săvârșirea unei fapte foarte grave.

Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatei, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din natura infracțiunii, modalitatea concretă de săvârșire, urmarea produsă, dar și din datele ce caracteritează persoana inculpatei - fără ocupație și loc de muncă, școlarizare minimă, aceasta fiind de natură să genereze o stare de neîncredere și insecuritate în rândul persoanelor care respectă ordinea de drept și valorile sociale. Or, în contextul recrudescenței infracțiunilor de violență, lăsarea în libertate a unui inculpate care săvârșește o astfel de faptă, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare și având în vedere că, din examinarea cauzei în ansamblu, motivele de casare invocate de recurenta inculpată se dovedesc a fi nefondate și nu se constată existența vreunui motiv de casare susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.I. împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 5960/105/2009. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.I. Împotriva încheierii din 16 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 5960/105/2009. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 august 2010.