ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4037/2009

Asupra recursului penal de față;

Prin

sentința penală nr. 106 din 24

septembrie 2009 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, a fost respinsă ca

nefondată plângerea formulată de petiționarul H.D. împotriva rezoluției

adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 23

martie 2009 în dosarul penal nr. 222/P/2009.

A fost obligat petiționarul la 50 lei

cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că prin plângerea formulată, petentul

H.D. a solicitat desființarea rezoluției adoptate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 222/P/2009 la data de 23 martie 2009 și

trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva

intimaților R.M. și B.E., judecători la Tribunalul Sibiu, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. proc. pen.

În expunerea scrisă a motivelor plângerii

sale, petiționarul relevă, în esență, că magistrații sus menționați au

pronunțat decizia penală nr. 255 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Sibiu,

ignorând probele esențiale din dosarul cauzei și care atestau fără dubiu

nevinovăția fiului petentului, numitul H.O.I. sub aspectul săvârșirii unei

infracțiuni la legea circulației, infracțiune care nu putea subzista în

condițiile în care procesele verbale de contravenție nu i-au fost aduse la

cunoștință, nefiindu-i comunicate.

Verificând rezoluția atacată pe baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor noi

prezentate, reprezentând corespondența purtată între petiționar și IPJ Făgăraș

- conform exigențelor impuse de art. 278/1 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de

Apel a reținut următoarele:

Prin rezoluția emisă în dosar nr. 222/P

din 23 martie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus

neînceperea urmăririi penale față de magistrații R.M. și B.E. pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen.

Pentru a dispune astfel, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel a reținut următoarele aspecte de fapt și de drept:

Din actele premergătoare efectuate

rezultă că față de H.O., fiul denunțătorului, s-a pornit acțiunea penală pentru

săvârșirea a două infracțiuni de conducere a autovehiculului pe drumurile

publice cu permisul suspendat. În primă instanță inculpatul a fost achitat

reținându-se că acesta nu a cunoscut că avea permisul suspendat - sentința

penală nr. 365 din 18 iunie 2008 a Judecătoriei Sibiu; dosar nr.

10500/306/2007; ulterior, în apelul declarat de procuror, instanța constituită

din cei doi magistrați l-au condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 6

luni închisoare, în regim de detenție, reținând pe baza dovezilor administrate

că acesta știa de împrejurarea că permisul îi era suspendat: decizia penală nr.

255 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Sibiu; soluția dată în apel a fost

menținută de instanța de recurs: decizia penală nr. 107 din 19 februarie 2009 a

Curții de Apel Alba Iulia.

S-a reținut că judecătorii care

soluționează o acțiune pornită legitim exercită controlul deplin asupra cauzei

cu care sunt învestiți; în termeni practici ei au dreptul să facă propriile

evaluări asupra raporturilor juridice ce le judecă, apreciind pertinența ori

utilitatea dovezilor ce le administrează; eventualele corecții necesare se pot

realiza prin exercițiul căilor legale de atac ce le recunoaște legea la

îndemâna părților.

Nu există date, informații ori dovezi că

cei doi magistrați au fost de rea credință, nu se pot procura astfel de date,

nici persoana vătămată nu le poate indica; afirmațiile sale sunt deducții

rezultate din interpretarea personală și interesată a evenimentelor în care a

fost implicat.

Prin rezoluția adoptată de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr.

363/II/2/2009 a fost respinsă plângerea formulată de petiționarul H.D.

împotriva rezoluției sus amintite.

Soluția Prim Procurorului a fost

fundamentată pe următoarele argumente:

Din actele premergătoare efectuate

rezultă că cei doi magistrați și-au îndeplinit sarcinile de serviciu în limite

normale și că au dispus în cauza la care face referire persoana vătămată în

virtutea și în limitele puterilor sale ce le recunoaște legea.

Nu există date, informații, indicii,

dovezi din care să rezulte că cei doi magistrați când au demarat și efectuat

procedurile cu care au fost investiți au fost de rea-credință.

Argumentele de fapt și de drept invocate

de persoana vătămată în legătură cu justețea cauzei în care are interes nu pot

fi reexaminate, în lipsa dovezilor relei credințe a magistraților, de către un

alt procuror, chiar superior în grad profesional, în cadrul unei anchete desfășurate

la solicitarea explicită a acesteia; ele pot fi invocate doar prin exercițiul

căilor de atac ordinare sau extraordinare pe care le prevede legea.

Curtea de Apel reține, la rândul său, că

aspectele invocate de către petent nu reprezintă prin prisma lucrărilor de la

dosar, motive pertinente și suficiente pentru a convinge asupra îndeplinirii,

cu bună știință, în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu de către cei doi

magistrați.

În cauză nu rezultă, mai presus de orice

îndoială, că intimații au pronunțat o soluție defavorabilă inculpatului,

ignorând cu bună știință reglementări legale în materia dată de O.U.G. nr.

195/2002 și O.U.G. nr. 2/2001, ci hotărârea pronunțată a fost rezultatul

propriilor lor convingeri determinate de interpretările textelor de lege supuse

analizei.

Mai mult decât atât nu există date certe

că intimații au acționat în afara prerogativelor stabilite prin lege.

Curtea de Apel constată, de altfel că

soluția adoptată de către magistrați a fost menținută de jurisdicțiile

superioare, astfel încât, evaluarea și interpretarea mijloacelor de probă în

procesul penal nu poate fi supusă vreunei suspiciuni rezonabile.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs petentul H.D., susținând că intimații au săvârșit un abuz grav, condamnându-l

pe fiul său fără probe.

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor formulate și din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 246

C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei

persoane.

În ce privește

activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu

soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și

aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial

și ale celui procedural.

Eventualele

erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu

echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii

penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute

de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea

existenței lor.

În acest

context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de

soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele

recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de

jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților)

care au soluționat cauza.

Răspunderea

penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea

analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu

rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind

sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În speță, formulând

plângere penală împotriva intimaților care au soluționat în apel o cauză penală

în care fiul petentului a avut calitatea de inculpat ,petiționarul pune în

discuție în realitate însăși legalitatea și temeinicia deciziei pronunțate de

ei, susținând că aceasta este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări

a legii.

Or, Curtea reține că, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, hotărârile judecătorești pot fi desființate sau

modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform

dispozițiilor legale, iar în speță calea de atac (recursul) exercitată

împotriva deciziei pronunțate de către intimați a fost respinsă.

În mod corect

s-a reținut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea, respectiv

procurorul ierarhic superior acestuia, cât și de instanța de fond investită cu

soluționarea plângerii împotriva soluției procurorului, că în cauză nu sunt

întrunite cerințele prevăzute de lege pentru a putea reține săvârșirea de către

magistrați a infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen., astfel

încât recursul de față este nefondat și urmează a fi respins conform art. 385/15

pct. 1lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor

judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

petiționarul H.D.

împotriva sentinței penale nr. 106 din 24 septembrie 2009 a Curții de

Apel Alba-Iulia, secția penală.

Obligă recurent petiționar la plata sumei

de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

decembrie 2009.