ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4037/2009

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 106 din 24 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petiționarul H.D. împotriva rezoluției adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 23 martie 2009 în dosarul penal nr. 222/P/2009. A fost obligat petiționarul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut că prin plângerea formulată, petentul H.D. a solicitat desființarea rezoluției adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 222/P/2009 la data de 23 martie 2009 și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimaților R.M.

și B.E., judecători la Tribunalul Sibiu, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. proc. pen. În expunerea scrisă a motivelor plângerii sale, petiționarul relevă, în esență, că magistrații sus menționați au pronunțat decizia penală nr. 255 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, ignorând probele esențiale din dosarul cauzei și care atestau fără dubiu nevinovăția fiului petentului, numitul H.O.I. sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni la legea circulației, infracțiune care nu putea subzista în condițiile în care procesele verbale de contravenție nu i-au fost aduse la cunoștință, nefiindu-i comunicate. Verificând rezoluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor noi prezentate, reprezentând corespondența purtată între petiționar și IPJ Făgăraș - conform exigențelor impuse de art. 278/1 alin. (7) C. proc.

pen., Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin rezoluția emisă în dosar nr. 222/P din 23 martie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații R.M. și B.E. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. Pentru a dispune astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a reținut următoarele aspecte de fapt și de drept: Din actele premergătoare efectuate rezultă că față de H.O., fiul denunțătorului, s-a pornit acțiunea penală pentru săvârșirea a două infracțiuni de conducere a autovehiculului pe drumurile publice cu permisul suspendat.

În primă instanță inculpatul a fost achitat reținându-se că acesta nu a cunoscut că avea permisul suspendat - sentința penală nr. 365 din 18 iunie 2008 a Judecătoriei Sibiu; dosar nr. 10500/306/2007; ulterior, în apelul declarat de procuror, instanța constituită din cei doi magistrați l-au condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, în regim de detenție, reținând pe baza dovezilor administrate că acesta știa de împrejurarea că permisul îi era suspendat: decizia penală nr. 255 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Sibiu; soluția dată în apel a fost menținută de instanța de recurs: decizia penală nr. 107 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia.

S-a reținut că judecătorii care soluționează o acțiune pornită legitim exercită controlul deplin asupra cauzei cu care sunt învestiți; în termeni practici ei au dreptul să facă propriile evaluări asupra raporturilor juridice ce le judecă, apreciind pertinența ori utilitatea dovezilor ce le administrează; eventualele corecții necesare se pot realiza prin exercițiul căilor legale de atac ce le recunoaște legea la îndemâna părților. Nu există date, informații ori dovezi că cei doi magistrați au fost de rea credință, nu se pot procura astfel de date, nici persoana vătămată nu le poate indica; afirmațiile sale sunt deducții rezultate din interpretarea personală și interesată a evenimentelor în care a fost implicat.

Prin rezoluția adoptată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 363/II/2/2009 a fost respinsă plângerea formulată de petiționarul H.D. împotriva rezoluției sus amintite. Soluția Prim Procurorului a fost fundamentată pe următoarele argumente: Din actele premergătoare efectuate rezultă că cei doi magistrați și-au îndeplinit sarcinile de serviciu în limite normale și că au dispus în cauza la care face referire persoana vătămată în virtutea și în limitele puterilor sale ce le recunoaște legea. Nu există date, informații, indicii, dovezi din care să rezulte că cei doi magistrați când au demarat și efectuat procedurile cu care au fost investiți au fost de rea-credință.

Argumentele de fapt și de drept invocate de persoana vătămată în legătură cu justețea cauzei în care are interes nu pot fi reexaminate, în lipsa dovezilor relei credințe a magistraților, de către un alt procuror, chiar superior în grad profesional, în cadrul unei anchete desfășurate la solicitarea explicită a acesteia; ele pot fi invocate doar prin exercițiul căilor de atac ordinare sau extraordinare pe care le prevede legea. Curtea de Apel reține, la rândul său, că aspectele invocate de către petent nu reprezintă prin prisma lucrărilor de la dosar, motive pertinente și suficiente pentru a convinge asupra îndeplinirii, cu bună știință, în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu de către cei doi magistrați.

În cauză nu rezultă, mai presus de orice îndoială, că intimații au pronunțat o soluție defavorabilă inculpatului, ignorând cu bună știință reglementări legale în materia dată de O.U.G. nr. 195/2002 și O.U.G. nr. 2/2001, ci hotărârea pronunțată a fost rezultatul propriilor lor convingeri determinate de interpretările textelor de lege supuse analizei. Mai mult decât atât nu există date certe că intimații au acționat în afara prerogativelor stabilite prin lege. Curtea de Apel constată, de altfel că soluția adoptată de către magistrați a fost menținută de jurisdicțiile superioare, astfel încât, evaluarea și interpretarea mijloacelor de probă în procesul penal nu poate fi supusă vreunei suspiciuni rezonabile.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul H.D., susținând că intimații au săvârșit un abuz grav, condamnându-l pe fiul său fără probe. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor. În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.

Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. În speță, formulând plângere penală împotriva intimaților care au soluționat în apel o cauză penală în care fiul petentului a avut calitatea de inculpat ,petiționarul pune în discuție în realitate însăși legalitatea și temeinicia deciziei pronunțate de ei, susținând că aceasta este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii.

Or, Curtea reține că, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, iar în speță calea de atac (recursul) exercitată împotriva deciziei pronunțate de către intimați a fost respinsă. În mod corect s-a reținut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea, respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât și de instanța de fond investită cu soluționarea plângerii împotriva soluției procurorului, că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege pentru a putea reține săvârșirea de către magistrați a infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen., astfel încât recursul de față este nefondat și urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1lit.

b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul H.D. împotriva sentinței penale nr. 106 din 24 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală. Obligă recurent petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2009.