ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9735/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9735/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9 din 12

ianuarie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă, a fost respinsă excepția

lipsei calității de reprezentant Ministerului Economiei și Finanțelor pentru

Statul Român; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român prin Ministerul Economici și Finanțelor, iar pe fond,

s-a respins acțiunea civilă formulată și precizată ulterior de reclamantul T.H.G.,

prin mandatar Z.A.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor.

Pentru a pronunța această sentință prima

instanță a reținut că autoarea reclamantului a înțeles să uzeze de calea

specială de restituire, pusă la dispoziție de Legea nr. 10 2001.

Potrivit prevederilor art. 1 din

acest act normativ, în forma în vigoare la data depunerii notificării,

imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite, se restituie de regulă în natură, în condițiile prezentei legi

[alin. (1)], iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se

vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent [alin. (2)].

S-a reținut totodată, că reclamantul

nu a invocat prin cererea dedusă judecății, nicio încălcare a drepturilor și

libertăților fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și nu a sesizat existența vreunei neeoncordanțe între aceasta și legea

specială, așa încât, instanța a considerat că nu poate analiza, date fiind

limitele învestirii, în ce măsură s-ar putea da eficiență Convenției în cadrul

acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun, pe care

acesta a formulat-o.

S-a reținut din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, cu referire la raționamentul expus în Cauza

Faimblat contra României (deși aceasta a vizat încălcarea dreptului la un

proces echitabil prin respingerea ca inadmisibilă, de instanțele naționale a

unei acțiuni în constatare, iar nu a unei acțiuni în revendicare) că acțiunea în

revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar trebui

respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă.

Or, în speță, a mai apreciat prima

instanță, dacă ar fi urmat întocmai prevederile legii speciale, autoarea

reclamantului ar fi avut posibilitatea de a obține o reparație efectivă, având

în vedere că, așa cum rezultă din evidențele de carte funciară, după înscrierea

dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu nu au mai

fost efectuate niciun fel de înscrieri ale unor drepturi aparținând unor terțe

persoane asupra acestui imobil, așa încât, aparent, acesta se află și în

prezent în proprietatea Statului și ar fi putut astfel să fie restituit în

natură.

În raport cu cele ce preced,

instanța a constatat că acțiunea dedusă judecății este neîntemeiată,

reclamantul neputând recurge la calea dreptului comun în condițiile în care

autoarea sa nu a declanșat demersul de restituire a imobilului în baza legii

speciale, nici în ceea ce privește restituirea în natură și nici pentru măsuri

reparatorii în echivalent.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe, reclamantul a promovat recurs (calea de atac fiind recalificată de

instanță, drept apel), susținând prin motive critici de nelegalitate și

netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel

reclamantul a susținut că are calitatea de moștenitor al mamei sale T.M., care

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pe baza actului

de partaj voluntar succesoral autentificat sub nr. 9740/1971 și notat C.F. 2349

Codlea sub nr. 1037/1, imobil ce a fost preluat în mod abuziv de Statul Român

în baza Decretului nr. 223/1974.

Totodată, s-a învederat că Tribunalul

Brașov nu a cenzurat valabilitatea titlului statului, deși instanțele de

judecată au această abilitare potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și privată.

Prin decizia civilă nr. 47/AP din 3

aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale apelul reclamantului a

fost repsins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a considerat în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de

către stat în perioada regimul comunist, reglementarea specială este Legea nr. 10/2000,

lege care în timp a suferit numeroase modificări, cea mai importantă prin Legea

nr. 247/2005 care instituie măsurile reparatorii prin echivalent.

Apelantul reclamant nu a uzat de

calea necontencioasă instituită de legiuitor, adresându-se direct instanței de

judecată, prin prezenta acțiune, pe care și-a întemeiat-o în drept pe dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Legii nr. 213/1998.

Instanța de apel a apreciat că după

apariția Legii nr. 10/2001, lege specială în materie, reclamantul nu mai avea

la îndemână temeiul de drept indicat, respectiv, art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998.

S-a constatat pe de altă parte, că prima

instanță în mod corect a apreciat că reclamantul nu a semnalat nicio încălcare

drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului și nici existența vreunei neconcordanțe între aceasta

și legea specială pentru a putea promova o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Toate criticile formulate în apel descriu

situația de fapt și privesc aspecte ce țin de dovedirea calității de

moștenitor, constatându-se că nu sunt îndreptate decât sumar împotriva considerentelor

sentinței atacate, singura crtitică pertinenetă vizând doar aspectul legat de

faptul că prima instanță nu a cenzurat valabilitatea titlului statului.

Curtea de apel a constatat că prima

instanță a analizat în mod concret și amplu, starea de fapt și de drept,

reținând în principal că trebuia semnalată o situație de neconcordanță între

legea specială și Convenți, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Prin urmare, criticile formulate în

apel au fost apreciate drept nefondate, astfel că, în baza art. 296 C. proc.

civ., apelul a fost respins ca nefondat, cu consecința păstrării soluției

primei instanțe.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dipozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținându-se că decizia atacată este dată cu greșita aplicare

a legii.

Astfel, recurentul susține că titlul său

de proprietate asupra imobilului revendicat este valabil și producător de

efecte juridice, iar titlul statului este nul și lipsit de efecte juridice, întrucât

a fost constituit prin încălcarea Constituției și a tratatelor internaționale

la care România era parte.

Instanțele anterioare nu au cenzurat

valabilitatea titlului statului, deși această abilitare și obligație de a

statua cu privire la conformitatea titlului statului cu Constituția la momentul

preluării, cu legile și tratatele internaționale la care România era parte,

decurg din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Imobilul ce face obiectul litigiului a

trecut în proprietatea statului în mod abuziv, deoarece Decretul nr. 223/1974

încalcă și Declarația Universală a Drepturilor Omului - adoptată la 10

decembrie 1948 de Adunarea Generală ONU - care proclamă în art. 17:

„ 1. Orice persoană arc dreptul la

proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții 2. Nimeni nu poate fi

lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Or, preluarea de către stat a imobilului

aparținând autoarei sale a avut loc în mod arbitrar, prin nesocotirea legilor

interne și a Constituției în vigoare.

Curtea de Apel Brașov în mod eronat a

reținut faptul că recurentul în calitate de reclamant și totodată, persoană

îndreptățită la restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de

Statul Român, nu ar fi semnalat o situație de neconcordanță între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se învederează, în acest context de către

recurent, că atât în acțiunea de fond cât și în cererea de promovare a căii de

atac, a scos în evidență faptul că Statul Român a încălcat dreptul de

proprietate a al mamei sale, defuncta T.M., născută G.

Intimatul pârât Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare la motivele de

recurs, solicitând menținerea soluției instanței de apel.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând înscrisurile cauzei, văzând

criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia recurată pe

baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele pentru

modificarea deciziei pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul reclamant se află în situația

de a fi inițiat la data de 16 ianuarie 2008 acțiunea pentru restituirea imobilului

situat în orașul Codlea, jud. Brașov ce a aparținut autoarei sale T.M., născută

G., și care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.

Anterior formulării prezentei cereri,

reclamantul nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietății

menționate, nici pe cale administrativă și nici judiciară, fie pe calea

dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989.

Examinarea valabilității titlului

statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6

alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv

de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, anume, Legea 10/2001, act

normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și el evaluarea

titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea

notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială

reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără

titlu valabil.

Procedurile reglementate de acest act

normativ reparatoriu impuneau recurentului reclamant să se conformeze conduitei

prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul

și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată.

Sancțiunea pentru omisiunea de a formula

notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În acest context, de vreme ce recurentul

nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este

lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor

reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume

verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv,

Constituția din 1965, cu tratatele internaționale la care România era parte

(Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17) ori a

legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Recurentul reclamant a invocat ca temei

al cererii sale dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ., art. 6 din

Legea 213/1998 dar și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele statuate prin

Decizia 33 din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții

Unite, analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun,

deoarece potrivit principiului

specialia generalibus derogant

, concursul

dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.

Or, în contextul celor anterior

menționate, se confirmă cele expuse cu privire la pasivitatea culpabilă a

recurentului de a acționa conform celor prescrise de legea specială, Legea nr. 10/2001.

În cazul în care se constată

neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dispozițiile Convenției au prioritate; această prioritate poate fi

acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeași decizie în

interesul legii.

Recurentul a criticat soluția instanței

de apel pentru aceea că greșit s-a reținut că nu a invocat neconcordațe între

legea specială și Convenția Europeană, câtă vreme atât în cererea de chemare în

judecată, cât și în motivarea apelului, a susținut constant că Statul Român a

încălcat dreptul de proprietate al mamei sale prin măsura preluării abuzive

prin Decretul nr. 223/1974.

Din această critică, Înalta Curte

constată că recurentul tinde să afirme neconcordanțe între cele două

reglementări (națională și europeană) în privința protecției și garanțiilor

dreptului de proprietate al autoarei sale, al cărei moștenitor este, deci, din

perspectiva art. 1 Primul Protocolul adițional la Convenție, fără însă a

detalia aceste pretinse neconcordanțe.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde

o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care

hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în

sensul acestei prevederi.

Noțiunea de "bunuri" (autonomă,

în sensul jurisprudenței citatea) poate cuprinde atât "bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de

a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se

recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai

fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun"

în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform

hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei,

cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea

Europeană și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006,

Cauza Caracaș 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza

Constandache din 11 iunie 2002).

În speță, reclamantul a introdus în

fața instanțelor o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului. El a

contestat valabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorități

în 1987, argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituției,

Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data

preluării.

Or, în astfel de cazuri, când

pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene

de către România prin Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la

20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă

ratione

temporis

să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau la

efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform deciziei în cauza

Malhous împotriva Republicii Cehe, cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000,

C.E.D.O. 2000-XII).

În aceste condiții se apreciază că

nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției, imputabilă

autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele

temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe [conform hotărârii

în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, alin. (85)].

Ca urmare a emiterii deciziei din

1987 de preluare a imobilului proprietatea autoarei sale, în baza Decretului nr.

223/1974, nici autoarea recurentului și nici recurentul însuși, în calitatea sa

de moștenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate

asupra bunului, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1

din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un

drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranță

legitimă", în sensul jurisprudenței Curții.

Tot în Cauza Constandache instanța

de contencios european, evaluând cererea în circumstanțe similare celei din

speță, a apreciat că nu s-a adus nicio atingere „bunurilor” reclamantului, în

sensul art. 1 din Primul Protocol, respingând-o pentru incompatibilitatea

ratione

materiae

cu prevederile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3), în

aplicarea art. 35 alin. (4).

În consecință, Înalta Curte constată

că acțiunea în revendicare formulată de reclamant, ca acțiune reală imobiliară

petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de

proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanțele de fond, întrucât

recurentul nu este titularul unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în

sensul jurisprudenței Curții Europene.

Această premisă a admiterii cererii

în revendicare nu este îndeplinită din culpa recurentului care a fost în

pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficiență nu este

în măsură să o invoce, așa cum corect au stabilit instanțele anterioare,

raportându-se la raționamentul Curții Europene din Cauza Faimblat.

Față de cele ce preced, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat reclamantul T.H.G. împotriva deciziei civile nr. 47/AP

din 3 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 noiembrie

2009.