ÎCCJ, decizie (scj.ro #86726)

Imobil preluat în mod abuziv de către stat. Acțiune în revendicare. Invocarea neconcordanțelor dintre reglementările naționale și cele europene. Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de către stat. Acțiune în revendicare. Invocarea neconcordanțelor dintre reglementările naționale și cele europene. Index alfabetic . Drept civil. - imobil, - preluare abuzivă: - acțiune în revendicare. Cod civil: art . 480 Legea nr . 10/2001 Legea nr . 213/1998: art . 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 9735 din 30 noiembrie 2009 Prin sentința civilă nr . 9 din 12 ianuarie 2008 a Tribunalului Brașov , Secția Civilă a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economici și Finanțelor, iar pe fond, s-a respins acțiunea civilă formulată și precizată ulterior de reclamantul T.H.G., prin mandatar Z.A.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că autoarea reclamantului a înțeles să uzeze de calea specială de restituire, pusă la dispoziție de Legea nr . 10 2001. Potrivit prevederilor art . 1 din acest act normativ, în forma în vigoare la data depunerii notificării, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr . 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite , se restituie de regulă în natură, în condițiile prezentei legi (alin. 1), iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent (alin. 2). S-a reținut totodată, că reclamantul nu a invocat prin cererea dedusă judecății, nicio încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu a sesizat existența vreunei neeoncordanțe între aceasta și legea specială, așa încât, instanța a considerat că nu poate analiza, date fiind limitele învestirii, în ce măsură s-ar putea da eficiență Convenției în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun, pe care acesta a formulat-o.

S-a reținut din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la raționamentul expus în Cauza Faimblat contra României (deși aceasta a vizat încălcarea dreptului la un proces echitabil prin respingerea ca inadmisibilă, de instanțele naționale a unei acțiuni în constatare, iar nu a unei acțiuni în revendicare) că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr . 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă.

Or, în speță, a mai apreciat prima instanță, dacă ar fi urmat întocmai prevederile legii speciale, autoarea reclamantului ar fi avut posibilitatea de a obține o reparație efectivă, având în vedere că, așa cum rezultă din evidențele de carte funciară, după înscrierea dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu nu au mai fost efectuate niciun fel de înscrieri ale unor drepturi aparținând unor terțe persoane asupra acestui imobil, așa încât, aparent, acesta se află și în prezent în proprietatea Statului și ar fi putut astfel să fie restituit în natură. În raport cu cele ce preced, instanța a constatat că acțiunea dedusă judecății este neîntemeiată, reclamantul neputând recurge la calea dreptului comun în condițiile în care autoarea sa nu a declanșat demersul de restituire a imobilului în baza legii speciale, nici în ceea ce privește restituirea în natură și nici pentru măsuri reparatorii în echivalent.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul a promovat recurs (calea de atac fiind recalificată de instanță, drept apel), susținând prin motive critici de nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel reclamantul a susținut că are calitatea de moștenitor al mamei sale T.M., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pe baza actului de partaj voluntar succesoral autentificat imobil ce a fost preluat în mod abuziv de Statul Român în baza Decretului nr . 223/1974. Totodată, s-a învederat că Tribunalul Brașov nu a cenzurat valabilitatea titlului statului, deși instanțele de judecată au această abilitare potrivit dispozițiilor art . 6 din Legea nr . 213/1998 privind proprietatea publică și privată.

Prin decizia civilă nr . 47/AP din 3 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov , Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale apelul reclamantului a fost repsins ca nefondat . Pentru a decide astfel, instanța de apel a considerat în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimul comunist, reglementarea specială este Legea nr . 10/2000, lege care în timp a suferit numeroase modificări, cea mai importantă prin Legea nr . 247/2005 care instituie măsurile reparatorii prin echivalent. Apelantul reclamant nu a uzat de calea necontencioasă instituită de legiuitor, adresându-se direct instanței de judecată, prin prezenta acțiune, pe care și-a întemeiat-o în drept pe dispozițiilor art . 6 alin. (2) din Legii nr . 213/1998.

Instanța de apel a apreciat că după apariția Legii 10/2001, lege specială în materie, reclamantul nu mai avea la îndemână temeiul de drept indicat, respectiv, art.6 alin. (2) din Legea 213/1998. S-a constatat pe de altă parte, că prima instanță în mod corect a apreciat că reclamantul nu a semnalat nicio încălcare drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și nici existența vreunei neconcordanțe între aceasta și legea specială pentru a putea promova o acțiune întemeiată pe dreptul comun. Toate criticile formulate în apel descriu situația de fapt și privesc aspecte ce țin de dovedirea calității de moștenitor, constatându-se că nu sunt îndreptate decât sumar împotriva considerentelor sentinței atacate, singura critică pertinentă vizând doar aspectul legat de faptul că prima instanță nu a cenzurat valabilitatea titlului statului.

Curtea de apel a constatat că prima instanță a analizat în mod concret și amplu, starea de fapt și de drept, reținând în principal că trebuia semnalată o situație de neconcordanță între legea specială și Convenție, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Prin urmare, criticile formulate în apel au fost apreciate drept nefondate , astfel că, în baza art . 296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat , cu consecința păstrării soluției primei instanțe. Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art . 304 pct . 9 Cod procedură civilă, susținându-se că decizia atacată este dată cu greșita aplicare a legii. Astfel, recurentul susține că titlul său de proprietate asupra imobilului revendicat este valabil și producător de efecte juridice, iar titlul statului este nul și lipsit de efecte juridice, întrucât a fost constituit prin încălcarea Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte.

Instanțele anterioare nu au cenzurat valabilitatea titlului statului, deși această abilitare și obligație de a statua cu privire la conformitatea titlului statului cu Constituția la momentul preluării, cu legile și tratatele internaționale la care România era parte, decurg din dispozițiile art . 6 alin. (2) din Legea nr . 213/1998. Imobilul ce face obiectul litigiului a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, deoarece Decretul nr . 223/1974 încalcă și Declarația Universală a Drepturilor Omului - adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală ONU - care proclamă în art . 17: „ 1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Or, preluarea de către stat a imobilului aparținând autoarei sale a avut loc în mod arbitrar, prin nesocotirea legilor interne și a Constituției în vigoare. Curtea de Apel Brașov în mod eronat a reținut faptul că recurentul în calitate de reclamant și totodată, persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de Statul Român, nu ar fi semnalat o situație de neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se învederează, în acest context de către recurent, că atât în acțiunea de fond cât și în cererea de promovare a căii de atac, a scos în evidență faptul că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate a al mamei sale, defuncta T.M., născută G. Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea soluției instanței de apel.

Recursul formulat este nefondat . Analizând înscrisurile cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia recurată pe baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele pentru modificarea deciziei pe temeiul dispozițiilor art . 304 pct . 9 Cod procedură civilă. Recurentul reclamant se află în situația de a fi inițiat acțiunea pentru restituirea imobilului situat în orașul Codlea, jud . Brașov ce a aparținut autoarei sale T.M., născută G., și care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr . 223/1974.

Anterior formulării prezentei cereri, reclamantul nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietății menționate, nici pe cale administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr . 213/1998, deoarece potrivit art . 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație . Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, anume, Legea nr . 10/2001, act normativ care, din perspectiva art . 2 lit . h) sau lit . i), permitea și el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.

Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau recurentului reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art . 22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată. Sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art . 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În acest context, de vreme ce recurentul nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art . 6 alin. (1) din Legea nr . 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv, Constituția din 1965, cu tratatele internaționale la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art . 17) ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat. Recurentul reclamant a invocat ca temei al cererii sale dispozițiile dreptului comun, art . 480 Cod civil, art . 6 din Legea nr . 213/1998 dar și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele statuate prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant , concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă. Or, în contextul celor anterior menționate, se confirmă cele expuse cu privire la pasivitatea culpabilă a recurentului de a acționa conform celor prescrise de legea specială, Legea 10/2001. În cazul în care se constată neconcordanțe între Legea nr . 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate; această prioritate poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeași decizie în interesul legii.

Recurentul a criticat soluția instanței de apel pentru aceea că greșit s-a reținut că nu a invocat neconcordațe între legea specială și Convenția Europeană, câtă vreme atât în cererea de chemare în judecată, cât și în motivarea apelului, a susținut constant că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate al mamei sale prin măsura preluării abuzive prin Decretul nr . 223/1974. Din această critică, Înalta Curte constată că recurentul tinde să afirme neconcordanțe între cele două reglementări (națională și europeană) în privința protecției și garanțiilor dreptului de proprietate al autoarei sale, al cărei moștenitor este, deci, din perspectiva art . 1 Primul Protocolul adițional la Convenție, fără însă a detalia aceste pretinse neconcordanțe.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei , cererea nr . 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14.12.2006, Cauza Caracaș 29.07.2006, Cauza Lungoci din 26.01.2006 sau Cauza Constandache din 11.06.2002 ). În speță, reclamantul a introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului. El a contestat valabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorități în 1987, argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării.

Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene de către România prin Legea nr . 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la 20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione temporis să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, cererea nr . 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII).

În aceste condiții se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei , alin. 85). Ca urmare a emiterii deciziei din 1987 de preluare a imobilului proprietatea autoarei sale, în baza Decretului nr . 223/1974, nici autoarea recurentului și nici recurentul însuși, în calitatea sa de moștenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art . 1 din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții.

Tot în Cauza Constandache instanța de contencios european, evaluând cererea în circumstanțe similare celei din speță, a apreciat că nu s-a adus nicio atingere „bunurilor” reclamantului, în sensul art . 1 din Primul Protocol, respingând-o pentru incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenției, în sensul art . 35 alin. (3), în aplicarea art . 35 alin. (4). În consecință, Înalta Curte constată că acțiunea în revendicare formulată de reclamant, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanțele de fond, întrucât recurentul nu este titularul unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa recurentului care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr . 10/2001 a cărei ineficiență nu este în măsură să o invoce, așa cum corect au stabilit instanțele anterioare, raportându-se la raționamentul Curții Europene din Cauza Faimblat . Față de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art . 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat .