ÎCCJ, decizie (scj.ro #86726)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86726) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil
preluat în mod abuziv de către stat. Acțiune în revendicare. Invocarea
neconcordanțelor dintre reglementările naționale și cele europene.
Cuprins pe materii.
Drept civil. Drept
de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de către stat. Acțiune în
revendicare. Invocarea neconcordanțelor dintre reglementările naționale și cele
europene.
Index alfabetic
. Drept civil.
-
imobil,
-
preluare
abuzivă:
-
acțiune
în revendicare.
Cod
civil:
art
. 480
Legea
nr
. 10/2001
Legea
nr
. 213/1998:
art
. 6
Convenția
Europeană a Drepturilor Omului
În
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține
că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul
Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau
la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.
Noțiunea
de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate
cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv
creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o
"speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de
proprietate.
În
schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui
exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi
considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol
adițional la Convenție.
Î.C.C.J, Secția
civilă și de proprietate intelectuală, decizia
nr
.
9735 din 30 noiembrie 2009
Prin
sentința civilă
nr
. 9 din 12 ianuarie 2008 a
Tribunalului
Brașov
, Secția Civilă a fost respinsă
excepția lipsei calității de reprezentant Ministerului Economiei și
Finanțelor pentru Statul Român; s-a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economici și
Finanțelor, iar pe fond, s-a respins acțiunea civilă formulată și precizată
ulterior de reclamantul T.H.G., prin mandatar Z.A.A., în contradictoriu cu
Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru
a pronunța această sentință prima instanță a reținut că autoarea reclamantului
a înțeles să uzeze de calea specială de restituire, pusă la dispoziție de Legea
nr
. 10 2001.
Potrivit
prevederilor
art
. 1 din acest act normativ, în forma
în vigoare la data depunerii notificării, imobilele preluate în mod abuziv de
stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în
baza Legii
nr
. 139/1940 asupra rechizițiilor și
nerestituite
, se restituie de regulă în natură, în
condițiile prezentei legi (alin. 1), iar în cazurile în care restituirea în
natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent
(alin. 2).
S-a
reținut totodată, că reclamantul nu a invocat prin cererea dedusă judecății,
nicio
încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale
prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu a sesizat existența
vreunei
neeoncordanțe
între aceasta și legea
specială, așa încât, instanța a considerat că nu poate analiza, date fiind
limitele învestirii, în ce măsură s-ar putea da eficiență Convenției în cadrul
acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun, pe care
acesta a formulat-o.
S-a
reținut din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la
raționamentul expus în Cauza
Faimblat
contra României
(deși aceasta a vizat încălcarea dreptului la un proces echitabil prin
respingerea ca inadmisibilă, de instanțele naționale a unei acțiuni în
constatare, iar nu a unei acțiuni în revendicare) că acțiunea în revendicare
introdusă după intrarea în vigoare a Legii
nr
.
10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura
specială este una efectivă.
Or, în
speță, a mai apreciat prima instanță, dacă ar fi urmat întocmai prevederile
legii speciale, autoarea reclamantului ar fi avut posibilitatea de a obține o
reparație efectivă, având în vedere că, așa cum rezultă din evidențele de carte
funciară, după înscrierea dreptului de proprietate al Statului asupra
imobilului în litigiu nu au mai fost efectuate
niciun
fel de înscrieri ale unor drepturi aparținând unor terțe persoane asupra
acestui imobil, așa încât, aparent, acesta se află și în prezent în proprietatea
Statului și ar fi putut astfel să fie restituit în natură.
În
raport cu cele ce preced, instanța a constatat că acțiunea dedusă judecății
este neîntemeiată, reclamantul
neputând
recurge la
calea dreptului comun în condițiile în care autoarea sa nu a declanșat demersul
de restituire a imobilului în baza legii speciale, nici în ceea ce privește
restituirea în natură și nici pentru măsuri reparatorii în echivalent.
În
termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul a promovat recurs (calea
de atac fiind recalificată de instanță, drept apel), susținând prin motive
critici de
nelegalitate
și netemeinicie.
În
dezvoltarea motivelor de apel reclamantul a susținut că are calitatea de
moștenitor al mamei sale T.M., care a dobândit dreptul de proprietate
asupra imobilului în litigiu pe baza actului de partaj voluntar succesoral
autentificat imobil ce a fost preluat în mod abuziv de Statul Român în baza
Decretului
nr
. 223/1974.
Totodată,
s-a învederat că Tribunalul
Brașov
nu a cenzurat
valabilitatea titlului statului, deși instanțele de judecată au această
abilitare potrivit dispozițiilor
art
. 6 din Legea
nr
. 213/1998 privind proprietatea publică și privată.
Prin
decizia civilă
nr
. 47/AP din 3 aprilie 2009 a Curții
de Apel
Brașov
, Secția civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale apelul
reclamantului a fost
repsins
ca
nefondat
.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel a considerat în materia restituirii
imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimul comunist,
reglementarea specială este Legea
nr
. 10/2000, lege
care în timp a suferit numeroase modificări, cea mai importantă prin Legea
nr
. 247/2005 care instituie măsurile reparatorii prin
echivalent.
Apelantul
reclamant nu a uzat de calea
necontencioasă
instituită de legiuitor, adresându-se direct instanței de judecată, prin
prezenta acțiune, pe care și-a întemeiat-o în drept pe dispozițiilor
art
. 6 alin. (2) din Legii
nr
.
213/1998.
Instanța
de apel a apreciat că după apariția Legii 10/2001, lege specială în materie,
reclamantul nu mai avea la îndemână temeiul de drept indicat, respectiv, art.6
alin. (2) din Legea 213/1998.
S-a
constatat pe de altă parte, că prima instanță în mod corect a apreciat că
reclamantul nu a semnalat
nicio
încălcare drepturilor
prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale
Omului și nici existența vreunei neconcordanțe între aceasta și legea specială
pentru a putea promova o acțiune întemeiată pe dreptul comun.
Toate
criticile formulate în apel descriu situația de fapt și privesc aspecte ce țin
de dovedirea calității de moștenitor, constatându-se că nu sunt îndreptate
decât sumar împotriva considerentelor sentinței atacate, singura critică
pertinentă vizând doar aspectul legat de faptul că prima instanță nu a cenzurat
valabilitatea titlului statului.
Curtea
de apel a constatat că prima instanță a analizat în mod concret și amplu,
starea de fapt și de drept, reținând în principal că trebuia semnalată o
situație de neconcordanță între legea specială și Convenție, ceea ce nu s-a
întâmplat în cauză.
Prin
urmare, criticile formulate în apel au fost apreciate drept
nefondate
,
astfel că, în baza
art
. 296 Cod procedură civilă,
apelul a fost respins ca
nefondat
, cu consecința
păstrării soluției primei instanțe.
Împotriva
acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile
art
. 304
pct
. 9 Cod procedură
civilă, susținându-se că decizia atacată este dată cu greșita aplicare a legii.
Astfel, recurentul susține că titlul său de proprietate asupra imobilului
revendicat este valabil și producător de efecte juridice, iar titlul statului
este nul și lipsit de efecte juridice, întrucât a fost constituit prin
încălcarea Constituției și a tratatelor internaționale la care România era
parte.
Instanțele
anterioare nu au cenzurat valabilitatea titlului statului, deși această
abilitare și obligație de a statua cu privire la conformitatea titlului
statului cu Constituția la momentul preluării, cu legile și tratatele
internaționale la care România era parte, decurg din dispozițiile
art
. 6 alin. (2) din Legea
nr
.
213/1998.
Imobilul
ce face obiectul litigiului a trecut în proprietatea statului în mod abuziv,
deoarece Decretul
nr
. 223/1974 încalcă și Declarația
Universală a Drepturilor Omului - adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea
Generală ONU - care proclamă
în
art
. 17: „ 1. Orice persoană are dreptul la proprietate,
atât singură, cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit
în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Or,
preluarea de către stat a imobilului aparținând autoarei sale a avut loc în mod
arbitrar, prin nesocotirea legilor interne și a Constituției în vigoare.
Curtea
de Apel
Brașov
în mod eronat a reținut faptul că recurentul
în calitate de reclamant și totodată, persoană îndreptățită la restituirea în
natură a imobilului preluat în mod abuziv de Statul Român, nu ar fi semnalat o
situație de neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Se
învederează, în acest context de către recurent, că atât în acțiunea de fond
cât și în cererea de promovare a căii de atac, a scos în evidență faptul că
Statul Român a încălcat dreptul de proprietate a al mamei sale, defuncta T.M.,
născută G.
Intimatul
pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat
întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea soluției instanței de
apel.
Recursul
formulat este
nefondat
.
Analizând
înscrisurile cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și
examinând decizia
recurată
pe baza acestora, Înalta
Curte constată că nu sunt întrunite cerințele pentru modificarea deciziei pe
temeiul dispozițiilor
art
. 304
pct
.
9 Cod procedură civilă.
Recurentul
reclamant se află în situația de a fi inițiat acțiunea pentru restituirea
imobilului situat în orașul Codlea,
jud
.
Brașov
ce a aparținut autoarei sale T.M., născută G., și
care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului
nr
.
223/1974.
Anterior
formulării prezentei cereri, reclamantul nu a întreprins
niciun
alt demers pentru restituirea proprietății menționate, nici pe cale
administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de
legislația specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv
de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Examinarea
valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii
nr
. 213/1998, deoarece potrivit
art
.
6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv
cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii
proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de
reparație
.
Or, în
materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de
reparație, anume, Legea
nr
. 10/2001, act normativ
care, din perspectiva
art
.
2
lit
.
h) sau
lit
. i), permitea și el evaluarea titlului
statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea
notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială
reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără
titlu valabil.
Procedurile
reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau recurentului reclamant
să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare
unității deținătoare în termenul și condițiile
art
.
22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată.
Sancțiunea
pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit
art
.
22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție
măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
În
acest context, de vreme ce recurentul nu mai poate obține măsuri reparatorii în
natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului
statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile
art
.
6 alin. (1) din Legea
nr
. 213/1998, anume verificarea
conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv,
Constituția din 1965, cu tratatele internaționale la care România era parte
(Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu referire la
art
.
17) ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Recurentul
reclamant a invocat ca temei al cererii sale dispozițiile dreptului comun,
art
. 480 Cod civil,
art
. 6 din
Legea
nr
. 213/1998 dar și Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Având
în vedere cele statuate prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de
Casație și Justiție în Secții Unite, analiza cererii de față nu poate opera pe
calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului
specialia
generalibus
derogant
,
concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei
din urmă.
Or, în
contextul celor anterior menționate, se confirmă cele expuse cu privire la
pasivitatea culpabilă a recurentului de a acționa conform celor prescrise de
legea specială, Legea 10/2001.
În
cazul în care se constată neconcordanțe între Legea
nr
.
10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au
prioritate; această prioritate poate fi acordată în măsura în care nu se aduce
atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, s-a
mai stabilit prin aceeași decizie în interesul legii.
Recurentul
a criticat soluția instanței de apel pentru aceea că greșit s-a reținut că nu a
invocat
neconcordațe
între legea specială și
Convenția Europeană, câtă vreme atât în cererea de chemare în judecată, cât și
în motivarea apelului, a susținut constant că Statul Român a încălcat dreptul
de proprietate al mamei sale prin măsura preluării abuzive prin Decretul
nr
. 223/1974.
Din
această critică, Înalta Curte constată că recurentul tinde să afirme
neconcordanțe între cele două reglementări (națională și europeană) în privința
protecției și garanțiilor dreptului de proprietate al autoarei sale, al cărei
moștenitor este, deci, din perspectiva
art
. 1 Primul
Protocolul adițional la Convenție, fără însă a detalia aceste pretinse
neconcordanțe.
În
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține
că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul
Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau
la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.
Noțiunea
de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate
cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv
creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o
"speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de
proprietate.
În schimb,
speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare
efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat
ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la
Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul
Hans-Adam
II de
Lichtenstein
împotriva
Germaniei
,
cererea
nr
. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83,
constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României:
Cauza
Zamfirescu
din 14.12.2006, Cauza
Caracaș
29.07.2006, Cauza
Lungoci
din 26.01.2006 sau Cauza
Constandache
din 11.06.2002
).
În speță, reclamantul a introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare
îndreptată împotriva statului. El a contestat valabilitatea privării de
proprietate înfăptuite de către autorități în 1987, argumentând în principal
prin faptul că măsura contravenea Constituției, Declarației Universale a
Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării.
Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de
ratificarea Convenției Europene de către România prin Legea
nr
.
30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la 20 iunie 1994, atare solicitare
de constatare a încălcării nu este compatibilă
ratione
temporis
să se pronunțe cu privire la circumstanțele
exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent
(conform deciziei în cauza
Malhous
împotriva
Republicii Cehe, cererea
nr
. 33071/96, 13 decembrie
2000, C.E.D.O. 2000-XII).
În
aceste condiții se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a
Convenției, imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita
efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe
(conform hotărârii în cauza Prințul
Hans-Adam
II de
Lichtenstein
împotriva
Germaniei
,
alin. 85).
Ca urmare a emiterii deciziei din 1987 de preluare a imobilului proprietatea
autoarei sale, în baza Decretului
nr
. 223/1974, nici
autoarea recurentului și nici recurentul însuși, în calitatea sa de moștenitor,
nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în
consecință, nu se poate considera, din perspectiva
art
.
1 din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau
un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranță legitimă",
în sensul jurisprudenței Curții.
Tot în Cauza
Constandache
instanța de
contencios european, evaluând cererea în circumstanțe similare celei din speță,
a apreciat că nu s-a adus
nicio
atingere „bunurilor”
reclamantului, în sensul
art
. 1 din Primul Protocol,
respingând-o pentru incompatibilitatea
ratione
materiae
cu prevederile Convenției, în sensul
art
. 35 alin. (3), în aplicarea
art
.
35 alin. (4).
În
consecință, Înalta Curte constată că acțiunea în revendicare formulată de
reclamant, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la
stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a
fost respinsă de instanțele de fond, întrucât recurentul nu este
titularul unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza
cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a
obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței
Curții Europene.
Această
premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa
recurentului care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea
nr
. 10/2001 a cărei ineficiență nu este în măsură să o
invoce, așa cum corect au stabilit instanțele anterioare, raportându-se la
raționamentul Curții Europene din Cauza
Faimblat
.
Față de
cele ce preced, Înalta Curte, în baza
art
. 312 alin.
1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca
nefondat
.