ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4070/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 486 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acțiunea reclamantului V.M.A. formulată în contradictoriu cu pârâții SC E. SA și M.E.F. și cu chemata în garanție A.N.V.A.S., având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 1793/1995. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că actul administrativ cu caracter individual ce formează obiectul acțiunii în anulare, fiind adresat altui subiect de drept, nu a fost comunicat reclamantului, astfel încât termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie calculat de la momentul la care terțul a luat cunoștință de acesta.

A apreciat instanța ca momentul „luării la cunoștință” fiind unul subiectiv, ce nu beneficiază sub aspect probatoriu de aceleași mijloace procedurale ca în cazul operațiunii comunicării actului administrativ, stabilirea sa se realizează prin orice mijloace de probă.

Astfel, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, coroborate cu prezumții, rezultă că reclamantul avea cunoștință de actul administrativ a cărui anulare a solicitat-o înainte de data de 3 noiembrie 2007 (acțiunea fiind formulată la data de 3 noiembrie 2008). Pentru a concluziona astfel, instanța a apreciat că, în chiar situația în care efectul de informare „erga omnes” al transcrierii dreptului de proprietate în R.T.I., în favoarea societății pârâte, încă din anul 1995, nu ar fi luat în considerare, față de eficacitatea redusă a sistemului de publicitate personală, constatarea luării la cunoștință de către reclamant a existenței actului atacat, anterior datei de 3 noiembrie 2007, se impune față de înscrierea efectuată la data de 8 august 2007, în C. F. a imobilului din str. Cobadin, aflată în proprietatea reclamantului, privitoare la respingerea cererii de interdicție de vânzare formulată de SC E. SA.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul solicitând în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care, în mod greșit în opinia sa, a admis excepția tardivității. Prin motivele de recurs dezvoltate recurentul a susținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată. Raportând termenul de un an la data luării la cunoștință a actului administrativ individual ca fiind data de 3 august 2007, instanța de fond, în mod eronat s-a bazat pe o simplă prezumție de fapt, fără probe concrete, ignorând că față de obiectul cererii de chemare în judecată se impunea administrarea probei cu martori.

Recurentul a mai arătat că în condițiile în care a demonstrat că actul atacat a fost emis prin frauda la lege instanța de fond în mod greșit a admis excepția tardivității, susținută de pârâta-intimată numai cu supoziții neargumentate, ignorând că abia la data de 20 iunie 2008, când a primit o citație într-un proces de revendicare a solicitat comunicarea actelor menționate în acel proces, respectiv și a certificatului de atestare M 03 nr. 1793 din 1995. La data de 30 septembrie 2009 intimata-pârâtă SC E. SA a formulat în cauză întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului formulat.

În esență, pârâtul-intimat a arătat că instanța de fond a stabilit cu justețe tardivitatea introducerii cererii de față având în vedere, pe de o parte că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 1793 a fost înscris în registrul de transcripțiuni încă din anul 1995, la poziția 4691, deci opozabil terților chiar de la acea dată, iar pe de alta că la data de 8 august 2007 a solicitat notarea în cartea funciară deschisă pe numele reclamantului al unui litigiu ce făcea obiectul dosarului nr. 2449/3/2004 și interdicția la vânzare a imobilului, litigiu purtat cu fostul proprietar (G.P.) care vânduse chiar reclamantului-recurent.

S-a mai arătat că imobilul în discuție menționat în acțiunea reclamantului-recurent, respectiv suprafața de 392 m 2 , din suprafața totală de 6.188 m 2 înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat, a format obiectul unor vânzări succesive, în condițiile în care intimata-pârâtă avea înscris acest imobil în registrul de transcripțiuni și nu doar cadastral încă din anul 2000. Recursul nu este fondat. Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, de prevederile legale incidente dar și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a reținut tardivitatea acțiunii de față a recurentului-reclamant, și ca atare nu se impune casarea acesteia, în considerarea celor în continuare arătate.

Raportat la probele administrate, Înalta Curte reține că prima instanță a stabilit cu deplină claritate și corectitudine situația de fapt în sensul că Certificatul seria M 03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995, a cărui anulare s-a solicitat de către reclamantul-recurent prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de contencios administrativ la data de 3 noiembrie 2008, atestă dreptul de proprietate al SC E. SA asupra unei suprafețe de teren de 6.588 m 2 din str. Petre Ispirescu (actual str. Cobadin), transcris în registrul de transcripțiuni al fostului Notariat de Stat al sectorului 5 București, la data de 26 aprilie 1995. Din această suprafață totală, pentru o porțiune de 392 m 2 din str. Cobadin (fostă Petre Ispirescu) a fost emis de P. București în favoarea unor persoane fizice, titlul nr. 6220/1990 urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, ceea ce a generat o serie de litigii în anularea titlului din urmă, nr. 6220/1990, inițiate chiar de SC E. SA, împotriva proprietarilor inițiali ai terenului în suprafață de 392 m 2 ca o parte din suprafața de 6.588 m 2 . În acest context, la data de 8 august 2007, intimata a solicitat C.F.

Sector 5 notarea în cartea funciară deschisă chiar pe numele recurentului-reclamant, al litigiului ce forma obiectul dosarului nr. 2449/3/2006, a interdicției la vânzare a imobilului sus arătat, motivat tocmai de existența litigiului demarat în anul 2003 de către societatea intimată împotriva proprietarilor inițiali ai terenului de 390 m.p., respectiv G.P., G.C.C. și O.N. Este adevărat că potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, termenul de decădere de un an, pentru motive temeinice, se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau a încheierii procesului verbal de conciliere, în funcție de obiectul acțiunii sau de titularul acesteia, potrivit regulilor configurate în alin. (1) al aceluiași text de lege.

Contrar susținerilor și criticilor recurentului, pe care de altfel, Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate, prima instanță în mod just a coroborat probele administrate cu prezumțiile pentru a determina intervalul de timp în care recurentul-reclamant a luat cunoștință de actul administrativ individual a cărui anulare a solicitat-o, în condițiile în care în contextul factual din cauză nu se putea determina, în alt mod, o astfel de dată.

Așadar, stabilind cu justețe că recurentul-reclamant a luat cunoștință de actul administrativ în discuție, emis la 3 aprilie 1995, anterior datei de 3 noiembrie 2007, respectiv cu mai mult de un an înainte de data introducerii acțiunii în anulare de față, la 3 noiembrie 2008, instanța de fond, în primul rând, a dat consistență textului de lege sus menționat, respectiv art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, care prin conținutul său reflectă regula conform căreia o acțiune în contencios administrativ nu poate fi totuși exercitată fără o limită de timp, față de actele administrativ individuale cum este și cazul în speță. Sub acest aspect, a fost avută în vedere jurisprudența C.E.D.O.

ca și a Curții Constituționale, potrivit cu care instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură cum ar fi termenele de prescripție și cele de decădere, sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora, nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că prima instanță, în mod corect, stabilind că „momentul luării la cunoștință are o natură subiectivă”, astfel că poate fi determinat prin orice mijloc de probă, a făcut în cauză și aplicarea prezumțiilor, alături și pe baza probelor cu înscrisuri administrate. Potrivit art. 1199 C. civ., prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Prezumțiile simple, după cum o atestă aplicarea lor și în prezenta cauză, reprezintă rezultatul a două raționamente; mai întâi din cunoașterea probelor directe judecătorul induce, printr-un prim raționament existența în trecut a unui fapt care este vecin și conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea raționament, din cunoașterea faptului vecin și conex se deduce existența faptului principal datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte. Din această perspectivă, în mod evident, raportat la momentul la care recurentul-reclamant a devenit proprietarul terenului în suprafață de 390 m.p.

(în baza contractului autentificat la data de 14 mai 2007), la notarea în cartea funciară a proprietății sale din luna august 2007 a interdicției de vânzare, chiar neacceptată, împrejurarea că reclamantul a obținut în luna noiembrie 2007 un înscris, respectiv autorizația de construcție nr. 896/ C ce nu putea fi eliberat în condiții de legalitate decât pe baza unui extras de carte funciară, demonstrează odată în plus că a luat cunoștință despre existența actului administrativ a cărui anulare o solicită anterior datei de 3 noiembrie 2007, respectiv cu depășirea termenului stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Reținând, așadar, că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca tardiv formulată, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat și recursul de față, niciuna din criticile prezentate nefiind întemeiată raportat la argumentele prezentate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de V.M.A. împotriva sentinței civile nr. 486 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2009.