ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4331/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții SC Q.C.G. SRL și Universitatea Română de Știință și Arte, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei și Comerțului, SC F. SA, au cerut ca prin hotărârea pe care instanța de judecată o va pronunța să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de fostul M.I.C., la data de 07 aprilie 1998 pe numele pârâtei SC F. SA. Prin sentința civilă nr. 3143 din 30 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantele SC Q.C.G.

SRL și Universitatea Română de Științe și Arte în contradictoriu cu pârâții Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei și SC F. SA, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că neparcurgerea procedurii prealabile atrage sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, formularea plângerii prealabile peste termenul prevăzut de lege echivalează cu neîndeplinirea acestei proceduri prealabile obligatorii, astfel cum s-a decis prin decizia 798 din 08 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casașie și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 746 din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

La momentul formulării primei convocări (SC F. SA la conciliere directă 11 ianuarie 2008), reclamanta SC Q.C.G. SRL cunoștea faptul că i-a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor înstrăinate prin contractul din 19 februarie 1993. Astfel, la data de 11 ianuarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL a învederat că are cunoștință despre faptul că pârâta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate și i-a somat în vederea transferării acestui drept. Faptul că reclamanta SC Q.C.G. SRL se găsea în eroare cu privire la data exactă a obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate (anul 1998, iar nu anul 1996) nu schimbă situația câtuși de puțin.

Ceea ce interesează este faptul că, la momentul 11 ianuarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL cunoștea faptul că pârâta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor vândute. Mai mut, prin răspunsul formulat de către SC F. SA (14 februarie 2008), reclamanta SC Q.C.G. SRL a fost informată, încă o dată, cu privire la faptul că SC F. SA a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate. De asemenea, reclamanta SC Q.C.G. SRL a fost informată și cu privire la faptul că pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului, intabulare ce s-a efectuat în baza încheierilor de carte funciară emise de către O.C.P.I. București Sector 3 la data de 03 august 2007. Prin urmare, la data de 14 februarie 2008, reclamanta SC Q.C.G.

SRL cunoștea atât faptul că pârâta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cât și faptul că a îndeplinit formalitățile de publicitate cu privire la acest drept prin înscrierea sa în cartea funciară. În aceste condiții (îndeplinirea procedurilor de publicitate), dincolo de informațiile primite, reclamanta SC Q.C.G. SRL ar fi putut afla foarte ușor care este titlul în baza căruia SC F. SA a înscris dreptul de proprietate asupra terenului - prin formularea unei simple cereri de eliberare a unui extras informativ de carte funciară. Faptul că reclamanta SC Q.C.G. SRL a ales să stea în pasivitate și să nu facă niciun demers în vederea anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate este o împrejurare imputabilă reclamantei, iar nu SC F. SA.

Ori, dreptul de proprietate obținut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 07 aprilie 1998, a fost înscris în cartea funciară la data de 03 august 2007. Din acest moment, există o prezumție absolută cu privire la faptul că reclamantele au cunoscut existența dreptului de proprietate, precum și titlul în baza căruia acest drept a fost obținut. Înscrierea unui drept în cartea funciară are ca efect opozabilitatea acestui drept față de terți - opozabilitate erga omnes. Această opozabilitate rezidă în aceea că față de terți operează o prezumție absolută în ceea ce privește cunoașterea (sau obligativitatea de a cunoaște) existența dreptului și a titlului în baza căruia acest drept a fost conferit titularului.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții SC Q.C.G. SRL și Universitatea Română de Știință și Arte au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, reclamanții au arătat, în esență, următoarele: Prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004, cu luarea în considerare a efectelor Deciziei nr. 797 din 29 iulie 2007 a Curții Constituționale, dispoziții în conformitate cu care plângerea prealabilă se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1). Instanța de judecată a sancționat reclamantele pentru neintroducerea plângerii prealabile în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, din moment ce, în raport de art. 7 alin. (7) din actul normativ amintit, plângerea prealabilă poate fi introdusă și peste acest termen, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data luării la cunoștință a actului atacat.

În speță, reclamantele au arătat că au luat cunoștință de certificatul contestat abia la 27 martie 2009, ca urmare a depunerii acestui înscris în Dosarul nr. 28675/3/2008 la Tribunalul București de către beneficiarul acestuia, SC F. SA, plângerea prealabilă fiind formulată la data de 22 mai 2009, din cauză că pârâta nu a comunicat toate actele care au stat la baza emiterii certificatului, până la acea dată reclamantele trebuind să le obțină de la autoritățile publice, împrejurări ce constituie motive temeinice în sensul stipulat de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004. În mod greșit, prima instanță a reținut că reclamantele ar fi fost în culpă pentru neformularea plângerii prealabile până la data de 27 martie 2009, întrucât ar fi avut posibilitatea să ia cunoștință de certificatul contestat, prin intermediul publicității imobiliare sau din înscrisurile în care au fost inserate referiri la actul administrativ amintit.

Prima instanță a reținut că ambele reclamante ar fi avut cunoștință despre actul atacat, din moment ce în convocarea la conciliere din 11 ianuarie 2008 reclamanta SC Q.C.G. SRL a învederat că pârâta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, însă este nereal că ambele reclamante ar fi aflat despre certificat din moment ce corespondența a fost purtată numai între SC Q.C.G. SRL și SC F. SA, nu însă și cu Universitatea Română de Științe și Arte. Pe de altă parte, deși instanța a reținut că la 14 februarie 2008 reclamanta SC Q.C.G. SRL ar fi fost informată asupra certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform înscrisului din dosar SC F. SA a indus în eroare reclamanta prin indicarea unei date greșite de emitere a certificatului în discuție, respectiv din data de 07 aprilie 1996. Conform primei instanțe, reclamanta SC Q.C.G.

SRL ar fi putut afla cu ușurință care este titlul în baza căreia SC F. SA înscris dreptul de proprietate asupra terenului, însă reclamantele nu au putut în mod obiectiv să ia cunoștință de întabularea dreptului de proprietate în favoarea SC F. SA asupra terenurilor, cât timp pârâta a obținut anterior întabulării schimbarea numerelor poștale ale terenului respectiv pe baza certificatului din 31 mai 2007, emis de Primăria Municipiului București, act despre care au luat la cunoștință în iulie 2010. Așadar, efectuarea formalităților de publicitate imobiliară nu poate constitui o prezumție absolută cu privire la faptul că reclamantele ar fi cunoscut existența dreptului de proprietate a pârâtei, cât timp publicitatea imobiliară s-a întemeiat pe o documentație cadastrală bazată pe actul de schimbare a adresei poștale ce nu le-a fost comunicată niciodată reclamantelor.

Apoi, SC F. SA nu a înștiințat niciodată autoritățile cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 februarie 2003 cu SC U.A.Z. SRL. Prima instanță nu a observat că din actele dosarului rezultă că reclamantele, la rândul lor, au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară a titlurilor lor cu privire la imobilele din București, prin transcrierea anterioară a acestora în registrele de transcripțiuni, beneficiind de opozabilitatea „erga omnes” a drepturilor lor de proprietate, în raport cu orice terți, inclusiv cu SC F. SA. SC F. SA a informat reclamanta, SC Q.C.G. SRL, despre efectuarea formalităților de publicitate imobiliară asupra certificatului din 07 aprilie 1996, însă, nu a avut loc și o informare cu privire la adevăratul certificat din 07 aprilie 1998 și, oricum, aceasta nu poate fi considerată drept informare cu privire la imobilul al cărui proprietar era la acea dată SC Q.C.G.

SRL. În concluzie, prima instanță a aplicat în mod greșit în speță prevederile art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, fără să facă aplicarea prevederilor art. 7 alin. (7) din aceeași lege, apreciind greșit momentul de la care reclamantele au putut, în mod real, să aibă cunoștință de actul atacat și de actele care au stat la baza emiterii lui, pentru a putea exercita efectiv dreptul la acțiune în contencios administrativ. Examinând sentința prin prisma criticilor aduse, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru argumentele expuse în continuare. Cu toate că prima instanță a reținut inexact că ambele recurente, atât SC Q.C.G.

SRL, cât și Universitatea Română de Științe și Arte, au avut cunoștință despre existența certificatului de atestare de proprietate asupra terenurilor, contestat în prezenta cauză, din data de 11 ianuarie 2008, din convocarea la conciliere din data respectivă, când de fapt doar una dintre reclamante, SC Q.C.G. SRL, este menționată în respectiva conciliere, conform probelor dosarului declanșarea procedurii prealabile de către reclamante împotriva respectivului act administrativ individual s-a produs peste termenul prevăzut de lege. Astfel, în cursul anului 2008, reclamantele SC Q.C.G.

SRL și Universitatea Română de Științe și Arte au formulat convocare la conciliere, adresată pârâtei, SC F. SA, pentru data de 18 iunie 2008, în vederea discutării unui contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață totală de 4.819 m.p., situat în București, sector 3. Convocarea la conciliere a fost înregistrată la pârâtă la data de 20 mai 2008. Cum în cuprinsul convocării la conciliere reclamantele se referă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate în privința terenului de 4.819 m.p., situat în București, sector 3, rezultă fără niciun dubiu că la 20 mai 2008 ambele reclamante luaseră la cunoștință de existența certificatului în discuție, astfel că de la acel moment a început să curgă termenul prevăzut de lege pentru formularea reclamației administrative la care se referă art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

De asemenea, în cererea de chemare în judecată, formulată de cele două reclamante împotriva pârâtei SC F. SA, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafață totală de 4.819 mp, situat în București, sector 3, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare la data de 19 februarie 1993, sub semnătură privată și a plății prețului, se face vorbire despre același certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Conform evidențelor din sistemul ECRIS, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20 februarie 2008, sub nr. 7262/3/2008.

Este adevărat că atât în convocarea la conciliere, cât și cererea de chemare în judecată, mai sus amintite, reclamantele indică ca an al emiterii certificatului 1996 în loc de 1998, însă aceasta este o evidentă eroare materială, astfel cum a reținut și judecătorul fondului, din moment ce se referă la certificatul emis cu privire la terenul în suprafață totală de 4.819 m.p., situat în București, sector 3. Astfel, fie că se ia drept moment al luării la cunoștință despre existența certificatului amintit data înregistrării convocării la conciliere adresată de reclamante pârâtei, 20 mai 2008, fie data de 20 februarie 2008, când a fost înregistrată acțiunea reclamantelor la Tribunalul București, sub nr. 7262/3/2008, rezultă că declanșarea procedurii prealabile în prezenta cauză s-a făcut cu depășirea termenului legal.

Prima instanță a reținut corect că formularea plângerii prealabile peste termenul prevăzut de lege echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile reglementată în art. 7 din Legea nr. 554/2004, ceea ce reprezintă un „fine de neprimire”, consecința fiind respingerea unei astfel de acțiuni ca inadmisibilă. Așa fiind, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC Q.C.G. SRL București și de Universitatea Română de Științe și Arte împotriva sentinței civile nr. 3143 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2011.