ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4331/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții SC

Q.C.G. SRL și Universitatea Română de Știință și Arte, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri,

Ministerul Economiei și Comerțului, SC F. SA, au cerut ca prin hotărârea pe care

instanța de judecată o va pronunța să se constate nulitatea absolută a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate emis de fostul M.I.C., la data de 07

aprilie 1998 pe numele pârâtei SC F. SA.

Prin sentința civilă

nr. 3143 din 30 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantele SC Q.C.G.

SRL și Universitatea Română de Științe și Arte în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, Ministerul

Economiei și SC F. SA, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că neparcurgerea procedurii prealabile atrage

sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, formularea

plângerii prealabile peste termenul prevăzut de lege echivalează cu neîndeplinirea

acestei proceduri prealabile obligatorii, astfel cum s-a decis prin decizia 798

din 08 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casașie și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, decizia nr. 746 din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal.

La momentul formulării

primei convocări (SC F. SA la conciliere directă 11 ianuarie 2008), reclamanta SC

Q.C.G. SRL cunoștea faptul că i-a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor înstrăinate prin contractul

din 19 februarie 1993.

Astfel, la data de 11

ianuarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL a învederat că are cunoștință despre faptul

că pârâta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate și i-a somat

în vederea transferării acestui drept.

Faptul că reclamanta SC

Q.C.G. SRL se găsea în eroare cu privire la data exactă a obținerii certificatului

de atestare a dreptului de proprietate (anul 1998, iar nu anul 1996) nu schimbă

situația câtuși de puțin. Ceea ce interesează este faptul că, la momentul 11

ianuarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL cunoștea faptul că pârâta a obținut certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor vândute.

Mai mut, prin răspunsul

formulat de către SC F. SA (14 februarie 2008), reclamanta SC Q.C.G. SRL a fost

informată, încă o dată, cu privire la faptul că SC F. SA a obținut certificatul

de atestare a dreptului de proprietate.

De asemenea, reclamanta

SC Q.C.G. SRL a fost informată și cu privire la faptul că pârâta și-a intabulat

dreptul de proprietate asupra terenului, intabulare ce s-a efectuat în baza încheierilor

de carte funciară emise de către O.C.P.I. București Sector 3 la data de 03

august 2007.

Prin urmare, la data de

14 februarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL cunoștea atât faptul că pârâta a obținut

certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cât și faptul că a îndeplinit

formalitățile de publicitate cu privire la acest drept prin înscrierea sa în cartea

funciară.

În aceste condiții (îndeplinirea

procedurilor de publicitate), dincolo de informațiile primite, reclamanta SC

Q.C.G. SRL ar fi putut afla foarte ușor care este titlul în baza căruia SC F.

SA a înscris dreptul de proprietate asupra terenului - prin formularea unei simple

cereri de eliberare a unui extras informativ de carte funciară.

Faptul că reclamanta SC

Q.C.G. SRL a ales să stea în pasivitate și să nu facă niciun demers în vederea anulării

certificatului de atestare a dreptului de proprietate este o împrejurare imputabilă

reclamantei, iar nu SC F. SA.

Ori, dreptul de proprietate

obținut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 07

aprilie 1998, a fost înscris în cartea funciară la data de 03 august 2007. Din acest

moment, există o prezumție absolută cu privire la faptul că reclamantele au cunoscut

existența dreptului de proprietate, precum și titlul în baza căruia acest drept

a fost obținut.

Înscrierea unui drept

în cartea funciară are ca efect opozabilitatea acestui drept față de terți - opozabilitate

erga omnes. Această opozabilitate rezidă în aceea că față de terți operează o prezumție

absolută în ceea ce privește cunoașterea (sau obligativitatea de a cunoaște) existența

dreptului și a titlului în baza căruia acest drept a fost conferit titularului.

Împotriva hotărârii instanței

de fond,

reclamanții

SC Q.C.G. SRL și Universitatea Română de Știință și Arte au declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului,

reclamanții au arătat, în esență, următoarele:

Prima instanță a făcut

o greșită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (3) și alin. (7) din Legea nr.

554/2004, cu luarea în considerare a efectelor Deciziei nr. 797 din 29 iulie 2007

a Curții Constituționale, dispoziții în conformitate cu care plângerea prealabilă

se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la

alin. (1). Instanța de judecată a sancționat reclamantele pentru neintroducerea

plângerii prealabile în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, din

moment ce, în raport de art. 7 alin. (7) din actul normativ amintit, plângerea prealabilă

poate fi introdusă și peste acest termen, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu

de 6 luni de la data luării la cunoștință a actului atacat.

În speță, reclamantele

au arătat că au luat cunoștință de certificatul contestat abia la 27 martie

2009, ca urmare a depunerii acestui înscris în Dosarul nr. 28675/3/2008 la Tribunalul

București de către beneficiarul acestuia, SC F. SA, plângerea prealabilă fiind formulată

la data de 22 mai 2009, din cauză că pârâta nu a comunicat toate actele care au

stat la baza emiterii certificatului, până la acea dată reclamantele trebuind să

le obțină de la autoritățile publice, împrejurări ce constituie motive temeinice

în sensul stipulat de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

În mod greșit, prima instanță

a reținut că reclamantele ar fi fost în culpă pentru neformularea plângerii prealabile

până la data de 27 martie 2009, întrucât ar fi avut posibilitatea să ia cunoștință

de certificatul contestat, prin intermediul publicității imobiliare sau din înscrisurile

în care au fost inserate referiri la actul administrativ amintit.

Prima instanță a reținut

că ambele reclamante ar fi avut cunoștință despre actul atacat, din moment ce în

convocarea la conciliere din 11 ianuarie 2008 reclamanta SC Q.C.G. SRL a învederat

că pârâta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, însă este

nereal că ambele reclamante ar fi aflat despre certificat din moment ce corespondența

a fost purtată numai între SC Q.C.G. SRL și SC F. SA, nu însă și cu Universitatea

Română de Științe și Arte.

Pe de altă parte, deși

instanța a reținut că la 14 februarie 2008 reclamanta SC Q.C.G. SRL ar fi fost informată

asupra certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform înscrisului

din dosar SC F. SA a indus în eroare reclamanta prin indicarea unei date greșite

de emitere a certificatului în discuție, respectiv din data de 07 aprilie 1996.

Conform primei instanțe,

reclamanta SC Q.C.G. SRL ar fi putut afla cu ușurință care este titlul în baza căreia

SC F. SA înscris dreptul de proprietate asupra terenului, însă reclamantele nu au

putut în mod obiectiv să ia cunoștință de întabularea dreptului de proprietate în

favoarea SC F. SA asupra terenurilor, cât timp pârâta a obținut anterior întabulării

schimbarea numerelor poștale ale terenului respectiv pe baza certificatului din

31 mai 2007, emis de Primăria Municipiului București, act despre care au luat la

cunoștință în iulie 2010.

Așadar, efectuarea formalităților

de publicitate imobiliară nu poate constitui o prezumție absolută cu privire la

faptul că reclamantele ar fi cunoscut existența dreptului de proprietate a pârâtei,

cât timp publicitatea imobiliară s-a întemeiat pe o documentație cadastrală bazată

pe actul de schimbare a adresei poștale ce nu le-a fost comunicată niciodată reclamantelor.

Apoi, SC F. SA nu a înștiințat niciodată autoritățile cu privire la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 19 februarie 2003 cu SC U.A.Z. SRL.

Prima instanță nu a observat

că din actele dosarului rezultă că reclamantele, la rândul lor, au efectuat formalitățile

de publicitate imobiliară a titlurilor lor cu privire la imobilele din București,

prin transcrierea anterioară a acestora în registrele de transcripțiuni, beneficiind

de opozabilitatea „erga omnes” a drepturilor lor de proprietate, în raport cu orice

terți, inclusiv cu SC F. SA.

SC F. SA a informat reclamanta,

SC Q.C.G. SRL, despre efectuarea formalităților de publicitate imobiliară asupra

certificatului din 07 aprilie 1996, însă, nu a avut loc și o informare cu privire

la adevăratul certificat din 07 aprilie 1998 și, oricum, aceasta nu poate fi considerată

drept informare cu privire la imobilul al cărui proprietar era la acea dată SC Q.C.G.

SRL.

În concluzie, prima instanță

a aplicat în mod greșit în speță prevederile art. 7 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 554/2004, fără să facă aplicarea prevederilor art. 7 alin. (7) din aceeași lege,

apreciind greșit momentul de la care reclamantele au putut, în mod real, să aibă

cunoștință de actul atacat și de actele care au stat la baza emiterii lui, pentru

a putea exercita efectiv dreptul la acțiune în contencios administrativ.

Examinând sentința prin

prisma criticilor aduse, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru argumentele

expuse în continuare.

Cu toate că prima instanță

a reținut inexact că ambele recurente, atât SC Q.C.G. SRL, cât și Universitatea

Română de Științe și Arte, au avut cunoștință despre existența certificatului de

atestare de proprietate asupra terenurilor, contestat în prezenta cauză, din data

de 11 ianuarie 2008, din convocarea la conciliere din data respectivă, când de fapt

doar una dintre reclamante, SC Q.C.G. SRL, este menționată în respectiva conciliere,

conform probelor dosarului declanșarea procedurii prealabile de către reclamante

împotriva respectivului act administrativ individual s-a produs peste termenul prevăzut

de lege.

Astfel, în cursul anului

2008, reclamantele SC Q.C.G. SRL și Universitatea Română de Științe și Arte au formulat

convocare la conciliere, adresată pârâtei, SC F. SA, pentru data de 18 iunie

2008, în vederea discutării unui contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în

suprafață totală de 4.819 m.p., situat în București, sector 3. Convocarea la conciliere

a fost înregistrată la pârâtă la data de 20 mai 2008. Cum în cuprinsul convocării

la conciliere reclamantele se referă la certificatul de atestare a dreptului de

proprietate în privința terenului de 4.819 m.p., situat în București, sector 3,

rezultă fără niciun dubiu că la 20 mai 2008 ambele reclamante luaseră la cunoștință

de existența certificatului în discuție, astfel că de la acel moment a început să

curgă termenul prevăzut de lege pentru formularea reclamației administrative la

care se referă art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

De asemenea, în cererea

de chemare în judecată, formulată de cele două reclamante împotriva pârâtei SC

F. SA, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc

de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafață totală de 4.819 mp,

situat în București, sector 3, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare

la data de 19 februarie 1993, sub semnătură privată și a plății prețului, se face

vorbire despre același certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului. Conform evidențelor din sistemul ECRIS, acțiunea a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 20 februarie 2008, sub nr. 7262/3/2008.

Este adevărat că atât

în convocarea la conciliere, cât și cererea de chemare în judecată, mai sus amintite,

reclamantele indică ca an al emiterii certificatului 1996 în loc de 1998, însă aceasta

este o evidentă eroare materială, astfel cum a reținut și judecătorul fondului,

din moment ce se referă la certificatul emis cu privire la terenul în suprafață

totală de 4.819 m.p., situat în București, sector 3.

Astfel, fie că se ia drept

moment al luării la cunoștință despre existența certificatului amintit data înregistrării

convocării la conciliere adresată de reclamante pârâtei, 20 mai 2008, fie data de

20 februarie 2008, când a fost înregistrată acțiunea reclamantelor la Tribunalul

București, sub nr. 7262/3/2008, rezultă că declanșarea procedurii prealabile în

prezenta cauză s-a făcut cu depășirea termenului legal.

Prima instanță a reținut

corect că formularea plângerii prealabile peste termenul prevăzut de lege echivalează

cu neîndeplinirea procedurii prealabile reglementată în art. 7 din Legea nr. 554/2004,

ceea ce reprezintă un „fine de neprimire”, consecința fiind respingerea unei astfel

de acțiuni ca inadmisibilă.

Așa fiind, Înalta Curte

urmează să respingă recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC Q.C.G. SRL București și de Universitatea Română de Științe și Arte împotriva

sentinței civile nr. 3143 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2011.