ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1477/2010

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 16 din 19 februarie 2010 Curtea de Apel Suceava, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de către petenta L.F., împotriva rezoluției din 16 noiembrie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 383/P/2009 și a Rezoluției nr. 461/II/2/2009 a Procurorului General al aceleiași instituții.

A menținut rezoluțiile.

A obligat petenta să plătească statului suma de 30 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că, prin plângerea adresată organelor de urmărire penală, petenta a solicitat a se efectua cercetări față de notarul public R.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. constând în aceea că, la data de 5 decembrie 2009, autentificând contractul de vânzare-cumpărare prin încheierea nr. 10615, a atestat în conținutul acesteia, în mod nereal, că vânzătoarea este văduvă, deși soțul ei a decedat la data de 27 ianuarie 2002.

Se susține că, la data de 6 august 1992 petiționara L.F., împreună cu fiul său, L.D. au cumpărat imobilul situat în Botoșani.

La data de 4 decembrie 2001, L.F. a dat o declarație pe propria răspundere autentificată la Biroul notarului public R.A. în care precizează că, la data dobândirii apartamentului sus-menționat era văduvă.

La data de 5 decembrie 2001, la același birou notarial L.F. și fiul său L.D. a vândut apartamentul numitei V.M.R., în contract fiind menționat faptul că vânzătoarea L.F. era văduvă.

Prin Rezoluția nr. 383/P/2009 din 16 noiembrie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale față de notarul public R.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen., reținându-se că petiționara a declarat pe proprie răspundere că la data achiziționării apartamentului era văduvă.

Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petiționara L.F. ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluția nr. 461/II/2/2009 din 22 decembrie 2009.

Împotriva soluției procurorului, în baza dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., a formulat plângere petiționara L.F. solicitând trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale față de împrejurarea că din actele dosarului rezultă că intimata se face vinovată de comiterea infracțiunii de fals intelectual.

Prin sentința penală atacată a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentă, reținând în considerente că petiționara a declarat, pe proprie răspundere, că este văduvă, iar eventualele nemulțumiri ale acesteia legate de înstrăinarea apartamentului către V.M.R. nu poate face obiectul prezentei plângeri.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petiționara L.F. solicitând a se reține că în mod greșit s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de notarul public, întrucât aceasta trebuia să solicite certificatul de deces al soțului ei și de asemenea arată că a formulat plângere penală și pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. întrucât a fost indusă în eroare cu privire la încheierea contractului.

Solicită petiționara cercetarea notarului public și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune și, de asemenea, să fie chemate în judecată și alte persoane implicate în vânzarea apartamentului său.

Criticile aduse nu sunt fondate.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte reține că recursul declarat de petiționară este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reține că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, din actele premergătoare efectuate în cauză neputând fi identificate indicii cu privire la comiterea vreunei infracțiuni de către intimată.

Petenta a dat o declarație pe proprie răspundere în fața notarului public că era văduvă la data dobândirii apartamentului, astfel încât susținerea acesteia în sensul că nu ar fi dat această declarație nu este întemeiată, notarul public neputând fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de fals intelectual.

Este adevărat că notarul public trebuia să depună mai multe diligențe la momentul autentificării declarației și să solicite certificatul de deces al soțului petiționarei, însă în același timp și declarația pe proprie răspundere a petiționarei, declarație dată în fața notarului și autentificată, în același timp, putând să producă consecințe juridice, sancționarea pentru nerealitatea celor consemnate în declarații fiind pentru declarant și nu pentru notarul public.

Susținerile petiționarei, în sensul că a formulat plângere și pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. nu sunt întemeiate cât timp din conținutul plângerii rezultă că nemulțumirea sa se referă la faptul că s-a menționat în contractul de vânzare-cumpărare că era văduvă la momentul dobândirii apartamentului.

În raport de considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă, ca nefondat, recursul petiționarei.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara L.F. împotriva sentinței penale nr. 16 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2010.