ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3127/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la nr. 3289/104/2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor București, în baza dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, a chemat în judecată pe pârâtul C.M.I.

solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului. Prin sentința civilă nr. 1005 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 3289/104/2009, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor, împotriva pârâtului C.M.I. și s-a dispus restrângerea exercitării dreptului de liberă circulație a pârâtului în Italia până la 31 iulie 2010. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006.

Î mpotriva acestei sentințe civile, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. In motivarea apelului său, pârâtul a arătat că soluția adoptată de prima instanță este nelegală, întrucât acesta presta muncă pe teritoriul statului italian în executarea unui contract de muncă valabil încheiat, astfel că decizia autorităților italiene de expulzare a sa este abuzivă și încalcă flagrant drepturile omului. Î n susținerea caii de atac a depus la dosar declarații extrajudiciare de martori, și contractul individual de muncă. Prin decizia civilă nr. 297 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul declarat de reclamantul C.M.I.

împotriva sentinței civile nr. 1005 de la 14 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt, secția civilă, în dosarul nr. 3289/104/2009, a schimbat sentința apelată și a respins acțiunea formulată de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor. Pentru a se pronunța în acest sens instanța de apel a avut în vedere următoarele: - Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o altă țară în baza unui acord de readmisie, însă odată cu aderarea României Ia Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) și (49 din Constituție.

- Această prioritate este instituită și prin art. 10 din Tratatul Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, inclusiv a instanțelor judecătorești, prin respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene. - In cauza Van Gend en Los și cauza Becker, Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, chiar în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, cu condiția să fie necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

- Examinând prevederile Legii nr. 248/2005, se constată că pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. - Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește expres și limitativ, doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice. - In cauză, s-a susținut că măsura restrângerii dreptului la circulație pentru pârât este justificată de șederea ilegală a acestuia pe teritoriul statului italian.

- Curtea Europeană de Justiție a subliniat că, deși statele sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, nu este mai puțin adevărat că în contextul comunitar și în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Comunității Europene (Hotărâri Rutili din 28 octombrie 1975, Hotărârea Bouchereau din 27 octombrie 1977 și Hotărârea Orfanopoulos și Olivieri din 29 aprilie 2004). - Derogările de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor fiind de strictă interpretare, măsurile luate în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/38 trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, pentru a fi justificate, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

- In pronunțarea hotărârii preliminare din 10 iulie 2008, în procedura MAI - Direcția Generală de Pașapoarte București, împotriva lui G.J., formulată în temeiul art. 234 din CE de Tribunalul Dâmbovița, Curtea Europeană de Justiție a precizat că art. 27 din Directiva 2004/38 nu se opune reglementării naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

In cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând hotărârea dată în apel, susținând în speță că avându-se în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, prezența unor persoane - fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere - pe teritoriul unor state membre ale U.E., dovedind exact contrariul, cu repercursiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale. Î n motivare s-au invocat prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați in Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. Se susține că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 4-6 din Directiva nr. 38/29 aprilie 2004 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, cetățenii acestei uniuni (prin urmare și cetățenii români, cu începere de la 1 ianuarie 2007) au dreptul de a intra, de a rămâne timp de 3 luni și de a ieși de pe teritoriul altui stat membru, fără nici o condiționare sau formalitate, alta decât aceea de a deține o carte de identitate sau un pașaport.

In baza art. 27-33 din aceeași Directivă cetățenilor Uniunii Europene, li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui stat membru numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică, de regulă în modalitățile refuzului de a acorda dreptul de intrare sau a expulzării, aplicate de statul afectat. Aceste norme au fost transpuse, de altfel, în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European.

Textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentară de restrângere a dreptului la libera circulație în cazul returnării unui cetățean român în temeiul unui acord de readmisie are un caracter discriminatoriu în raport cu regimul de care beneficiază ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene și se situează în afara ipotezelor strict și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 38 din 29 aprilie 2004, devenită aplicabilă în baza art. 20 alin. (2) din Constituție. Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în cauză, nu subzista niciunul dintre motivele expres limitativ prevăzute de art. 27 din directiva nr. 2004/38/CE care ar putea justifica afectarea unui drept fundamental instituit de ordinea comunitară, respectiv atingeri aduse ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, măsura dispusă de prima instanță fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale comunitare.

Cum legislația comunitară, prioritară în speță, nu permite restricționarea dreptului discutat decât în condițiile art. 27 din Directivă, excluzând rațiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv și cum nu s-au dovedit probe care să constituie, în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea și securitatea publică a acestui stat, soluția instanței de apel se justifică. Așa fiind, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor împotriva deciziei nr. 297 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2010.