ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 92/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 92/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4

din 6 ianuarie 2009, Tribunalul Galați a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din

cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva pârâtului B.L.

Pentru a hotărî astfel s-a

reținut că baza legală a liberei circulații a persoanelor este art. 14 (7A) din

Tratatul de la Roma, ce stabilește piața internă, aceasta incluzând libera

circulație a persoanelor art. 18 (8 A) din același tratat ce statuează dreptul

cetățenilor Uniunii Europene de a circula și de a rezida liber pe teritoriul

statelor membre. Având în vedere aceste reglementări și dispozițiile art. 39-42

privind libera circulație a persoanelor din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, înlătură chiar din oficiu, orice normă contrară internă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta criticând hotărârea ca nelegală și netemeinică, pe

motiv că în conformitate cu prevederile obiectivului art. 2 lit. d) din H.G. nr.

1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor

români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către

Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu,

coroborate cu prevederile art. 38 lit. h) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, Inspectoratul

Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a solicita

îndepărtarea cetățenilor români expulzați din Italia. Se mai susține prin

motivele de apel că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data

de 24 noiembrie 2008 conform Decretului Prefecturii Primăriei Roma pentru

comportament antisocial.

Curtea de Apel Galați prin

decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009, a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei

s-a reținut că, expulzarea dispusă de Statul Italian nu este prin ea însăși,

suficientă pentru ca instanța română să interzică la rândul ei, dreptul de

circulație al cetățeanului său pe teritoriul Italiei și că mențiunile din

decretul de expulzare nu sunt dovedite.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamantul invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurenta critică hotărârea,

sub următoarele aspecte:

- Decretul Prefecturii

Primăriei Roma atestă că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei

întrucât a avut un comportament antisocial, fiind arestat de autoritățile

italiene pentru săvârșirea infracțiunii de jefuire, iar îndepărtarea acestuia a

fost necesar în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

- Art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE

prevede restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor

Uniunii și a membrilor lor de familie, siguranță publică sau sănătate publică.

- Conform Decretului emis de

autoritățile italiene împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a

se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioada de la 5 la 10 ani, sub

sancțiunea exercitării pedepsei privative de libertate.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat

următoarele:

Criticile formulate în cadrul

motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă judecății se

pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la dreptul la

libera circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră dreptul de

a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor

Uniunii Europene.

Instanțele de judecată sunt obligate

ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale

privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislația

(primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de Justiție a

Comunității Europene.

Judecătorul național este obligat să

aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului

național cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului

comunitar și al supremației acestuia.

In ceea ce privește raportul dintre

legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea

principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană

de Justiție de la Luxemburg:

-

principiul

efectului direct al tratatelor: dispozițiile Tratatului CEE au efect direct în

dreptul intern (Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c.

Administrație der Belastingen);

-

principiul efectului direct al

directivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de

vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate

și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența

unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții

de drept intern

neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să

definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului

(Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster -

Innenstadt);

-

principiul supremației

dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite,

Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie,

integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării

în vigoare a

Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de

drept intern. In fapt, prin

instituirea

unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu

personalitate

juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri

reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor

statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii

restrânse, drepturile lor suverane și au creat

astfel un sistem de drept aplicabil

resortisanților lor și lor însele

(Hotărârea Curții din 15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.);

-

obligația de a nu aplica

dreptul național contrar dreptului comunitar:

orice

instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să

aplice

dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe

care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice

orice prevedere din

dreptul național care ar

putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară

sau

ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9

martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Curtea

apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia

română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a

unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente:

-

dreptul cetățeanului român de a

circula liber pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului Român de a-și

stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a emigra

într-un alt stat;

-

dreptul cetățeanului român de a

intra pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a

părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.

Dintre

drepturile enumerate mai sus, în cauza de față este relevant doar ultimul,

respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe

teritoriul altui stat membru (România devenind membră a Uniunii Europene de la

1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005,

interdicția la liberă circulație poate fi teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul

statului respectiv.

Împrejurarea

însă că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea

pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța

română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului

său.

Se impune

deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine

juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la Uniunea

Europeană la 1 ianuarie 2007.

În ceea ce

privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având

cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară

stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor

români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art. 25

din Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva

2004/38/CE.

Cât privește

excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii

interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul

legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De la 1

ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce

înseamnă că se poate prevala, chiar și față de statul a cărui cetățenie o are,

de toate drepturile ce decurg din acest statut.

Art. 18 alin. (1) CE este direct

aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii

Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra

pe teritoriul unui alt stat membru.

Faptul că acest cetățean român nu a

exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația sa să fie

asimilată unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).

Dimpotrivă, prezintă o legătură directă

cu dreptul comunitar.

Dreptul de a circula liber pe

teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1)

CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept

fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România,

ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să

părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării

dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de

destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa – C224/02) Singhe C370/90),

Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union,

C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1) din

Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au

cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Dreptul la liberă circulație al

cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, că poate fi supus limitărilor

și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile adoptate

pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și

condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă

din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, deși, în

general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică

și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot

varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în

contextul comunitar și în special ca o justificare a unei derogări de la

principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe

trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi

stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din

partea instituțiilor comunităților Europene.

Privite astfel, derogările de la

principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru

implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine

publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de

cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În această situație, împrejurarea

că, față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării de pe

teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi luată

în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul

la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care conduita

acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății.

În speța supusă analizei

cererea reclamantei este nefondată, întrucât se urmărește limitarea exercitării

dreptului la libera circulație a pârâtului doar pentru faptul că a fost

expulzat din Italia în baza Decretului Prefecturii Primăriei Roma, fără a fi îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de normele dreptului internațional sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din

Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei civile nr. 194/A din

10 iunie 2009 a Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.