ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 92/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4 din 6 ianuarie 2009, Tribunalul Galați a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva pârâtului B.L. Pentru a hotărî astfel s-a reținut că baza legală a liberei circulații a persoanelor este art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabilește piața internă, aceasta incluzând libera circulație a persoanelor art. 18 (8 A) din același tratat ce statuează dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre.

Având în vedere aceste reglementări și dispozițiile art. 39-42 privind libera circulație a persoanelor din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, înlătură chiar din oficiu, orice normă contrară internă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta criticând hotărârea ca nelegală și netemeinică, pe motiv că în conformitate cu prevederile obiectivului art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. h) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a solicita îndepărtarea cetățenilor români expulzați din Italia.

Se mai susține prin motivele de apel că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 24 noiembrie 2008 conform Decretului Prefecturii Primăriei Roma pentru comportament antisocial. Curtea de Apel Galați prin decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009, a respins apelul ca nefondat. În considerentele deciziei s-a reținut că, expulzarea dispusă de Statul Italian nu este prin ea însăși, suficientă pentru ca instanța română să interzică la rândul ei, dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul Italiei și că mențiunile din decretul de expulzare nu sunt dovedite. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta critică hotărârea, sub următoarele aspecte: - Decretul Prefecturii Primăriei Roma atestă că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei întrucât a avut un comportament antisocial, fiind arestat de autoritățile italiene pentru săvârșirea infracțiunii de jefuire, iar îndepărtarea acestuia a fost necesar în vederea menținerii ordinii și siguranței publice. - Art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE prevede restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, siguranță publică sau sănătate publică. - Conform Decretului emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioada de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea exercitării pedepsei privative de libertate.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele: Criticile formulate în cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă judecății se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la dreptul la libera circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene. Instanțele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislația (primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de Justiție a Comunității Europene.

Judecătorul național este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului național cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar și al supremației acestuia.

In ceea ce privește raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg: - principiul efectului direct al tratatelor: dispozițiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administrație der Belastingen); - principiul efectului direct al directivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster - Innenstadt); - principiul supremației dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de drept intern.

In fapt, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un sistem de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele (Hotărârea Curții din 15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.); - obligația de a nu aplica dreptul național contrar dreptului comunitar: orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9 martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Curtea apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente: - dreptul cetățeanului român de a circula liber pe teritoriul României; - dreptul cetățeanului Român de a-și stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României; - dreptul cetățeanului român de a emigra într-un alt stat; - dreptul cetățeanului român de a intra pe teritoriul României; - dreptul cetățeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.

Dintre drepturile enumerate mai sus, în cauza de față este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul altui stat membru (România devenind membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicția la liberă circulație poate fi teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul statului respectiv. Împrejurarea însă că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.

Se impune deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. În ceea ce privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE. Cât privește excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și față de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut. Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru. Faptul că acest cetățean român nu a exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația sa să fie asimilată unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02). Dimpotrivă, prezintă o legătură directă cu dreptul comunitar.

Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa – C224/02) Singhe C370/90), Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru. Dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, că poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul comunitar și în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor comunităților Europene.

Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În această situație, împrejurarea că, față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

În speța supusă analizei cererea reclamantei este nefondată, întrucât se urmărește limitarea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului doar pentru faptul că a fost expulzat din Italia în baza Decretului Prefecturii Primăriei Roma, fără a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de normele dreptului internațional sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei civile nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.