ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4223/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4223/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, urmare a declinării judecării cauzei de la Judecătoria sectorului 1

București, reclamantul G.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul N.E., în calitate

de ministru al sănătății publice, solicitând să se constate refuzul acestuia de

a pune în executare prevederile unor decizii definitive, irevocabile și

investite cu formula executorie ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și

totodată, să fie obligat pârâtul la emiterea ordinului de numire a sa pe postul

de șef de secție medicală II din Spitalul S.M.

Reclamantul a mai arătat că

M.S.P., prin reprezentanții săi, miniștrii în funcțiune din 2002 și până în

prezent, a refuzat să pună în executare Deciziile Curții Supreme de Justiție nr.

1861/2002, nr. 3206/2003, nr. 9002/2004 și sentința civilă nr. 344/2004 a

Curții de Apel București, motiv pentru care în anul 2006 a apelat la Biroul de

Executori Judecătorești și a început și executarea silita împotriva M.S.P.,

care însă nu a condus la emiterea ordinului de numire.

Reclamantul și-a precizat în

drept cererea de chemare în judecată în sensul că aceasta se întemeiază pe

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004,

pentru aceleași considerente de fapt arătate în cererea introductivă de

instanță, și a arătat că înțelege să cheme în judecată și Universitatea de

Medicină și Farmacie C.D. prin rectorul acesteia Prof. Dr. P.F.

Prin această precizare de

acțiune, reclamantul a arătat, în esență, că solicită să fie amendat ministrul

în funcție N.E. cu o sumă echivalentă cu 20% din salariul minim brut pe

economie, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea întocmai a deciziei

nr. 1861/2002, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv până

la numirea sa pe postul de șef de secție medicală II la Spitalul S.M.

S-a mai solicitat obligarea

aceluiași pârât la plata indemnizațiilor cuvenite de la 1 octombrie 2006 și

până la data numirii efective pe post, cu precizarea că până la data de 1

octombrie 2006 cuantumul acestor indemnizații, în baza titlului avut, au fost

plătite prin executorul judecătoresc, iar de la această dată, se înregistrează

întârzieri în executarea plăților datorate exclusiv refuzului pârâtului N.E.

Prin întâmpinarea depusă,

pârâtul a invocat, pe de o parte, excepția inadmisibilității acțiunii arătând

că pentru executarea deciziei civile nr. 1861/2002 a Înaltei Curți reclamantul G.I.A.

a declanșat procedura executării silite împotriva M.S.P., existând în curs de

soluționare un recurs la o contestație la executare, ce formează obiectul

dosarului nr. 35061/299/2006 iar inadmisibilitatea acestei noi acțiuni este

demonstrată de împrejurarea că reclamantul, în calitate de creditor, a procedat

deja la executarea silită, obligația stabilită pe cale judecătorească fiind de

altfel pronunțată în contradictoriu cu M.S.P. și nu cu el personal.

A mai susținut pârâtul că

cererea de obligare la emiterea ordinului de șef de secție medicală II din

cadrul Spitalului S.M. este lipsită de obiect, în condițiile în care, ținând

seama de împrejurarea că s-a impus reînființarea secției, s-au parcurs mai

multe etape, fiind deja emis potrivit legii actualmente în vigoare, ordinul nr.

930 din 22 mai 2007 prin care managerul unității sanitare a fost obligat să

întreprindă măsurile necesare schimbării structurii organizatorice și să-1

numească ca șef de secție pe reclamant.

Prin sentința civilă nr. 41

CC din 23 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul G.I.A. astfel

cum a fost precizată, a aplicat ministrului sănătății publice N.E. o amendă de

20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere până la executarea

întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de

contencios administrativ, și totodată, a obligat pârâții la plata indemnizației

cuvenite reclamantului, de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe

post.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut în esență, că M.S.P. nu și-a executat

practic obligația prevăzută în Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002, chiar în

condițiile în care, potrivit dispozițiilor Deciziei nr. 1861/2002, s-a emis

Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007.

Potrivit acestui Ordin, pentru

aplicarea Deciziei nr. 1861/2002, managerul Spitalului Clinic S.M. din

București avea obligația ca în maximum 30 de zile să întreprindă măsurile

necesare schimbării structurii organizatorice a acestei unități. Decizia de

numire a reclamantului pe postul de șef secție medicală la Spitalul Clinic S.M.

din București se emite de către managerul unității în maximum 15 zile de la

data aprobării modificării structurii organizatorice, potrivit aceluiași ordin.

Ulterior emiterii acestui

Ordin, prin adresa din 19 iunie 2007 Spitalul Clinic S.M. a solicitat A.S.P.M.B.

să aprobe structura Spitalului Clinic, cu mențiunea că departamentul chirurgie

și secția medicală II vor fi închise până la încheierea lucrărilor de

consolidare a clădirii spitalului și organizarea acestora.

Instanța de fond, analizând

succesiunea actelor administrative emise a mai constatat că practic nu a fost

executată obligația de emitere a unui ordin de numire pe postul de medic șef de

secție a reclamantului, prin Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 ministrul

sănătății N.E. realizând numai o transmitere a obligației de emitere a deciziei

de numire a d-lui conf. dr. G.I.A. pe postul de șef secție medicală la Spitalul

Clinic S.M. din București către managerul unității spitalicești, în termen de

maximum 15 zile de la data aprobării modificării structurii organizatorice,

decizie care nu a fost emisă, chiar dacă a fost înființată Secția medicină

internă II, închisă până la încheierea lucrărilor de consolidare a clădirii

Spitalului și organizarea acesteia.

În concluzie, instanța a

reținut că nici pârâtul N.E., în calitate de conducător al autorității pârâte M.S.P.

și nici Spitalul Clinic S.M. nu au emis ordin de numire a reclamantului pe

postul de medic șef de secție la Spitalul Clinic S.M. din București, fiind

astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004,

motiv pentru care a aplicat ministrului sănătății o amendă de 20% din salariul

minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la executarea întocmai a

Deciziei nr. 1861/2002 a Curții Supreme Justiție, secția de contencios

administrativ, și a obligat pârâții și la plata indemnizației cuvenite de la

data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal a declarat recurs pârâtul N.E., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin decizia nr. 3932 din 5

noiembrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul N.E. a modificat,

în tot, sentința atacată și, în fond, a respins acțiunea reclamantului G.I.A.,

ca neîntemeiată.

Contrar celor arătate de

instanța de fond, Înalta Curte constată, față de toate probele administrate în

cauză și raportat la multitudinea actelor administrative emise pe parcursul

celor 6 ani, de la pronunțarea Deciziei nr. 1861/2002 că nu se poate reține, că

pârâtul, în calitatea sa de conducător actual al autorității publice, este cel

ce a refuzat neexecutarea, în sensul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a

hotărârilor judecătorești, criticile recurentului - pârât fiind primite în

sensul modificării sentinței atacate și a respingerii acțiunii, ca

neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă, dat fiind temeiul legal diferit invocat în

această cerere, față de cele anterioare.

A mai reținut Înalta Curte

că este fondată critica recurentului în sensul că în mod nelegal i-a fost

aplicată, în baza textului de lege arătat, o amendă de 20% din salariul minim

brut, până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, motivat de faptul că nu ar fi emis ordinul de numire al

reclamantului - intimat pe postul de medic șef de secție la Spitalul Clinic S.M.

din București.

Împotriva deciziei

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare contestatorul G.I.A.,

invocând ca temei juridic prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatorul a arătat că

dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul mai multor greșeli

materiale.

Astfel s-a apreciat că

intimatul N.E. a executat în întregime dispozițiile titlului executoriu, fără a

observa că între 1 octombrie 2006 și data emiterii deciziei de numire ca șef de

secție nu a fost numit în această funcție, respectiv șef de secție de secție

localizată pe etajul III, secție care se includă Compartimentul de Îngrijire Coronarieni.

Contestatorul invocă

incompatibilitatea unui membru al completului de judecată care a semnat decizia

în contradicție cu o sentință anterioară rămasă și aceasta definitivă și

irevocabilă.

Se arată de contestator că

aceste greșeli nu sunt greșeli de judecată dar, prin importanța lor, duc direct

la o dezlegare greșită, care, în final, încalcă autoritatea lucrului judecat și

forța obligatorie a hotărârii judecătorești.

În întâmpinare, intimata

Universitatea de Medicină și Farmacie C.D. solicita admiterea contestației în

anulare arătând că încă din anul 2002 a sprijinit solicitările profesorului G.I.A.

care era de drept șef de secție, fiind cadrul didactic cu cel mai înalt titlu

universitar.

În această cale

extraordinară de atac, intimatul N.E. prin întâmpinare a ridicat excepția

lipsei calității sale procesual pasive, arătând că eventuala vătămare suferită

de către contestator depinde de emiterea sau neemiterea unor acte normative al

căror emitent este M.S.P., instituție publică față de care aceste este terț.

Mai mult, în calitate de

ministru a emis Ordinul nr. 930/2007 prin care a dispus numirea contestatorului

pe postul de șef secție medicală, în conformitate cu Decizia nr. 186/2002,

astfel că nu poate fi obligat la plata unei sume de bani drept amenzi sau daune

rezultate din neîndeplinirea vreunei obligații legale.

Se arată de intimat că nu

mai deține funcția de ministru al sănătății publice, astfel că cererea este

lipsită de interes, neputând fi obligat la executarea unui lucru imposibil și

care nu mai ține de competența sa.

Intimatul solicită

respingerea contestației în anulare ca nelegală și neîntemeiată, în raport cu

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., fiind formulate critici asupra

fondului problemei, deși acestea nu au făcut obiectul recursului, iar

susținerile privind „lipsa de imparțialitate” sau „incompatibilitatea” unui magistrat

al instanței supreme, nu pot constitui motive ale contestației în anulare,

motive care de altfel nici nu se demonstrează în cauză, întrucât nicio

dispoziție legală nu interzice unui magistrat să soluționeze recursul doar

pentru faptul că ar fi pronunțat, cu ani în urmă o hotărâre care îl viza pe

contestator.

Înalta Curte constată că

este nefondată contestația în anulare formulată pe dispozițiile art. 318 alin.

(1) teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale.

Așadar, norma legală

anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte

formale ale judecării recursului, ca de exemplu respingerea greșită a unui

recurs ca tardiv, anularea lui greșită ca netimbrat și alte asemenea erori

pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau

reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală

materială nu trebuie interpretată extensiv Legea are în vedere greșeli

materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale.

În orice caz, textul nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor,

ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală

materială de natură să justifice contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, trebuie să

fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția

pronunțată.

În speță, contestatorul

invocă greșita soluționare a recursului, prin stabilirea eronată a situației de

fapt, respectiv că pârâtul ar fi executat în întregime dispozițiile titlului

executoriu, sau pretinsa lipsă de imparțialitate a unui membru al completului

de judecată, respectiv includerea în cadrul Secției medicale a Compartimentului

de Îngrijire Coronarieni.

Prin urmare, contestatorul

invocă greșeli de judecată sau un caz de incompatibilitate, iar nu o greșeală materială

în sensul prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele

juridice anterior expuse.

Înalta Curte concluzionează

că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței acestui temei

juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu este fondată

contestația în anulare, formulată în baza art. 318 teza I C. proc. civ.

De aceea, nu se poate reține

că instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială în prezenta cauză.

Curtea subliniază, totodată,

că rejudecarea unei cauze în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre

judecătorească irevocabilă aduce atingere unui alt principiu reglementat de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv principiului securității

juridice, astfel cum a fost consacrat prin hotărârile C.E.D.O.

În definirea principiului

securității juridice de către instanța europeană Curtea reamintește hotărârea

pronunțată de C.E.D.O. împotriva Statului Român, respectiv hotărârea pronunțată

în cauza SC M.I.G., publicată în M. Of., Partea I, nr. 682/9.08.2006. În

această hotărâre, C.E.D.O. a precizat (în paragraful 37) „dreptul la un proces

echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin (1) din Convenție,

trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care era preeminența

dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul

dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluția

dată la un mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe nu trebuie repusă

în discuție (cauza B., precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu

una dintre părți nu este îndreptățită să solicite supervizarea unei hotărâri

definitive și executorii cu singurul scop de a obține rejudecarea procesului în

nouă hotărâre în privința sa. Instanțele de control nu trebuie să utilizeze

puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept

și erori judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu

trebuia să devină un apel deghizat, și simplul fapt că pot exista două puncte

de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca

o cauză care se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive

substanțiale imperioase impun aceasta (cauza R. împotriva Rusiei, paragraful 52).

În acest sens, se are în

vedere că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., doar erorile de fapt care nu au devenit

vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de

la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă

îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe

substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului

judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri,

constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin

aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art.

6 și

art.

1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului (M. contra România, și S.P. contra România).

Având în vedere aceste

considerente, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 318 C. proc. civ. pentru admiterea contestației în anulare

și, ținând seama de imperativul respectării principiului securității juridice,

astfel cum a fost stabilit prin jurisprudența C.E.D.O. - jurisprudență

obligatorie pentru autoritățile române - Curtea urmează a respinge prezenta

contestație în anulare ca nefondată.

În această fază procesuală,

respectiv o contestație în anulare, cale extraordinară de atac nu poate fi

modificat cadrul procesual, motiv pentru care excepția lipsei calității

procesual pasive și cea a lipsei de interes a intimatului N.E., nu pot fi

analizate, acesta fiind parte la judecarea cauzei, în raport de care s-a

pronunțat decizia atacată.

Această soluție se impune și

ca urmare a respingerii contestației în anulare conform art. 320 C. proc. civ.

și neanalizării fondului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de G.I.A. împotriva deciziei nr. 3932 din 5 noiembrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 octombrie 2009.