ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4223/2009

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, urmare a declinării judecării cauzei de la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul G.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul N.E., în calitate de ministru al sănătății publice, solicitând să se constate refuzul acestuia de a pune în executare prevederile unor decizii definitive, irevocabile și investite cu formula executorie ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și totodată, să fie obligat pârâtul la emiterea ordinului de numire a sa pe postul de șef de secție medicală II din Spitalul S.M.

Reclamantul a mai arătat că M.S.P., prin reprezentanții săi, miniștrii în funcțiune din 2002 și până în prezent, a refuzat să pună în executare Deciziile Curții Supreme de Justiție nr. 1861/2002, nr. 3206/2003, nr. 9002/2004 și sentința civilă nr. 344/2004 a Curții de Apel București, motiv pentru care în anul 2006 a apelat la Biroul de Executori Judecătorești și a început și executarea silita împotriva M.S.P., care însă nu a condus la emiterea ordinului de numire. Reclamantul și-a precizat în drept cererea de chemare în judecată în sensul că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, pentru aceleași considerente de fapt arătate în cererea introductivă de instanță, și a arătat că înțelege să cheme în judecată și Universitatea de Medicină și Farmacie C.D.

prin rectorul acesteia Prof. Dr. P.F. Prin această precizare de acțiune, reclamantul a arătat, în esență, că solicită să fie amendat ministrul în funcție N.E. cu o sumă echivalentă cu 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea întocmai a deciziei nr. 1861/2002, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv până la numirea sa pe postul de șef de secție medicală II la Spitalul S.M. S-a mai solicitat obligarea aceluiași pârât la plata indemnizațiilor cuvenite de la 1 octombrie 2006 și până la data numirii efective pe post, cu precizarea că până la data de 1 octombrie 2006 cuantumul acestor indemnizații, în baza titlului avut, au fost plătite prin executorul judecătoresc, iar de la această dată, se înregistrează întârzieri în executarea plăților datorate exclusiv refuzului pârâtului N.E.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a invocat, pe de o parte, excepția inadmisibilității acțiunii arătând că pentru executarea deciziei civile nr. 1861/2002 a Înaltei Curți reclamantul G.I.A. a declanșat procedura executării silite împotriva M.S.P., existând în curs de soluționare un recurs la o contestație la executare, ce formează obiectul dosarului nr. 35061/299/2006 iar inadmisibilitatea acestei noi acțiuni este demonstrată de împrejurarea că reclamantul, în calitate de creditor, a procedat deja la executarea silită, obligația stabilită pe cale judecătorească fiind de altfel pronunțată în contradictoriu cu M.S.P. și nu cu el personal. A mai susținut pârâtul că cererea de obligare la emiterea ordinului de șef de secție medicală II din cadrul Spitalului S.M.

este lipsită de obiect, în condițiile în care, ținând seama de împrejurarea că s-a impus reînființarea secției, s-au parcurs mai multe etape, fiind deja emis potrivit legii actualmente în vigoare, ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 prin care managerul unității sanitare a fost obligat să întreprindă măsurile necesare schimbării structurii organizatorice și să-1 numească ca șef de secție pe reclamant. Prin sentința civilă nr. 41 CC din 23 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul G.I.A. astfel cum a fost precizată, a aplicat ministrului sănătății publice N.E.

o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, și totodată, a obligat pârâții la plata indemnizației cuvenite reclamantului, de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în esență, că M.S.P. nu și-a executat practic obligația prevăzută în Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002, chiar în condițiile în care, potrivit dispozițiilor Deciziei nr. 1861/2002, s-a emis Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007. Potrivit acestui Ordin, pentru aplicarea Deciziei nr. 1861/2002, managerul Spitalului Clinic S.M.

din București avea obligația ca în maximum 30 de zile să întreprindă măsurile necesare schimbării structurii organizatorice a acestei unități. Decizia de numire a reclamantului pe postul de șef secție medicală la Spitalul Clinic S.M. din București se emite de către managerul unității în maximum 15 zile de la data aprobării modificării structurii organizatorice, potrivit aceluiași ordin. Ulterior emiterii acestui Ordin, prin adresa din 19 iunie 2007 Spitalul Clinic S.M. a solicitat A.S.P.M.B. să aprobe structura Spitalului Clinic, cu mențiunea că departamentul chirurgie și secția medicală II vor fi închise până la încheierea lucrărilor de consolidare a clădirii spitalului și organizarea acestora.

Instanța de fond, analizând succesiunea actelor administrative emise a mai constatat că practic nu a fost executată obligația de emitere a unui ordin de numire pe postul de medic șef de secție a reclamantului, prin Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 ministrul sănătății N.E. realizând numai o transmitere a obligației de emitere a deciziei de numire a d-lui conf. dr. G.I.A. pe postul de șef secție medicală la Spitalul Clinic S.M. din București către managerul unității spitalicești, în termen de maximum 15 zile de la data aprobării modificării structurii organizatorice, decizie care nu a fost emisă, chiar dacă a fost înființată Secția medicină internă II, închisă până la încheierea lucrărilor de consolidare a clădirii Spitalului și organizarea acesteia.

În concluzie, instanța a reținut că nici pârâtul N.E., în calitate de conducător al autorității pârâte M.S.P. și nici Spitalul Clinic S.M. nu au emis ordin de numire a reclamantului pe postul de medic șef de secție la Spitalul Clinic S.M. din București, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a aplicat ministrului sănătății o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Curții Supreme Justiție, secția de contencios administrativ, și a obligat pârâții și la plata indemnizației cuvenite de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâtul N.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 3932 din 5 noiembrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul N.E. a modificat, în tot, sentința atacată și, în fond, a respins acțiunea reclamantului G.I.A., ca neîntemeiată. Contrar celor arătate de instanța de fond, Înalta Curte constată, față de toate probele administrate în cauză și raportat la multitudinea actelor administrative emise pe parcursul celor 6 ani, de la pronunțarea Deciziei nr. 1861/2002 că nu se poate reține, că pârâtul, în calitatea sa de conducător actual al autorității publice, este cel ce a refuzat neexecutarea, în sensul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a hotărârilor judecătorești, criticile recurentului - pârât fiind primite în sensul modificării sentinței atacate și a respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă, dat fiind temeiul legal diferit invocat în această cerere, față de cele anterioare.

A mai reținut Înalta Curte că este fondată critica recurentului în sensul că în mod nelegal i-a fost aplicată, în baza textului de lege arătat, o amendă de 20% din salariul minim brut, până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de faptul că nu ar fi emis ordinul de numire al reclamantului - intimat pe postul de medic șef de secție la Spitalul Clinic S.M. din București. Împotriva deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare contestatorul G.I.A., invocând ca temei juridic prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Contestatorul a arătat că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul mai multor greșeli materiale.

Astfel s-a apreciat că intimatul N.E. a executat în întregime dispozițiile titlului executoriu, fără a observa că între 1 octombrie 2006 și data emiterii deciziei de numire ca șef de secție nu a fost numit în această funcție, respectiv șef de secție de secție localizată pe etajul III, secție care se includă Compartimentul de Îngrijire Coronarieni. Contestatorul invocă incompatibilitatea unui membru al completului de judecată care a semnat decizia în contradicție cu o sentință anterioară rămasă și aceasta definitivă și irevocabilă. Se arată de contestator că aceste greșeli nu sunt greșeli de judecată dar, prin importanța lor, duc direct la o dezlegare greșită, care, în final, încalcă autoritatea lucrului judecat și forța obligatorie a hotărârii judecătorești.

În întâmpinare, intimata Universitatea de Medicină și Farmacie C.D. solicita admiterea contestației în anulare arătând că încă din anul 2002 a sprijinit solicitările profesorului G.I.A. care era de drept șef de secție, fiind cadrul didactic cu cel mai înalt titlu universitar. În această cale extraordinară de atac, intimatul N.E. prin întâmpinare a ridicat excepția lipsei calității sale procesual pasive, arătând că eventuala vătămare suferită de către contestator depinde de emiterea sau neemiterea unor acte normative al căror emitent este M.S.P., instituție publică față de care aceste este terț. Mai mult, în calitate de ministru a emis Ordinul nr. 930/2007 prin care a dispus numirea contestatorului pe postul de șef secție medicală, în conformitate cu Decizia nr. 186/2002, astfel că nu poate fi obligat la plata unei sume de bani drept amenzi sau daune rezultate din neîndeplinirea vreunei obligații legale.

Se arată de intimat că nu mai deține funcția de ministru al sănătății publice, astfel că cererea este lipsită de interes, neputând fi obligat la executarea unui lucru imposibil și care nu mai ține de competența sa. Intimatul solicită respingerea contestației în anulare ca nelegală și neîntemeiată, în raport cu dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., fiind formulate critici asupra fondului problemei, deși acestea nu au făcut obiectul recursului, iar susținerile privind „lipsa de imparțialitate” sau „incompatibilitatea” unui magistrat al instanței supreme, nu pot constitui motive ale contestației în anulare, motive care de altfel nici nu se demonstrează în cauză, întrucât nicio dispoziție legală nu interzice unui magistrat să soluționeze recursul doar pentru faptul că ar fi pronunțat, cu ani în urmă o hotărâre care îl viza pe contestator.

Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare formulată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. Așadar, norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, ca de exemplu respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea lui greșită ca netimbrat și alte asemenea erori pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv Legea are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În speță, contestatorul invocă greșita soluționare a recursului, prin stabilirea eronată a situației de fapt, respectiv că pârâtul ar fi executat în întregime dispozițiile titlului executoriu, sau pretinsa lipsă de imparțialitate a unui membru al completului de judecată, respectiv includerea în cadrul Secției medicale a Compartimentului de Îngrijire Coronarieni.

Prin urmare, contestatorul invocă greșeli de judecată sau un caz de incompatibilitate, iar nu o greșeală materială în sensul prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse. Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu este fondată contestația în anulare, formulată în baza art. 318 teza I C. proc. civ. De aceea, nu se poate reține că instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială în prezenta cauză. Curtea subliniază, totodată, că rejudecarea unei cauze în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă aduce atingere unui alt principiu reglementat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv principiului securității juridice, astfel cum a fost consacrat prin hotărârile C.E.D.O.

În definirea principiului securității juridice de către instanța europeană Curtea reamintește hotărârea pronunțată de C.E.D.O. împotriva Statului Român, respectiv hotărârea pronunțată în cauza SC M.I.G., publicată în M. Of., Partea I, nr. 682/9.08.2006. În această hotărâre, C.E.D.O. a precizat (în paragraful 37) „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care era preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluția dată la un mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe nu trebuie repusă în discuție (cauza B., precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu una dintre părți nu este îndreptățită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii cu singurul scop de a obține rejudecarea procesului în nouă hotărâre în privința sa. Instanțele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erori judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă judecată.

Supervizarea nu trebuia să devină un apel deghizat, și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză care se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale imperioase impun aceasta (cauza R. împotriva Rusiei, paragraful 52). În acest sens, se are în vedere că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac.

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 și art. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (M. contra România, și S.P. contra România). Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. pentru admiterea contestației în anulare și, ținând seama de imperativul respectării principiului securității juridice, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudența C.E.D.O.

- jurisprudență obligatorie pentru autoritățile române - Curtea urmează a respinge prezenta contestație în anulare ca nefondată. În această fază procesuală, respectiv o contestație în anulare, cale extraordinară de atac nu poate fi modificat cadrul procesual, motiv pentru care excepția lipsei calității procesual pasive și cea a lipsei de interes a intimatului N.E., nu pot fi analizate, acesta fiind parte la judecarea cauzei, în raport de care s-a pronunțat decizia atacată. Această soluție se impune și ca urmare a respingerii contestației în anulare conform art. 320 C. proc. civ. și neanalizării fondului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de G.I.A. împotriva deciziei nr. 3932 din 5 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2009.