ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3932/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, urmare a declinării judecării cauzei de la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul G.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul N.E.

, în calitate de Ministru al Sănătății Publice, solicitând să se constate refuzul acestuia de a pune în executare prevederile unor decizii definitive, irevocabile și investite cu formula executorie ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și totodată, să fie obligat pârâtul la emiterea ordinului de numire a sa pe postul de șef de secție Medicala II din Spitalul „Sfânta Maria". In motivarea cererii, reclamantul a arătat că Ministerul Sănătății a fost obligat, prin Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 1861/2002, să emită ordin de numire a sa pe postul de medic șef de secție pentru secția Medicala II a Spitalului „Sfânta Maria" din București, funcție de care a fost privat abuziv de către Ministerul Sănătății Publice și să-i plătească indemnizația de conducere pentru intervalul in care a fost lipsit de aceasta, până la numirea efectivă.

Prevederile Deciziei 1861/2002 au fost întărite, ulterior, de alte două decizii ale Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, respectiv de decizia nr. 3206/2003 și de decizia nr. 9002/2004 precum și de sentința civilă nr. 344/2004 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, decizii care sunt irevocabile și au fost investite cu formulă executorie. Reclamantul a mai arătat că întrucât Ministerul Sănătății Publice, prin reprezentanții săi, miniștrii în funcțiune din 2002 și până în prezent, a refuzat să pună în executare hotărârile menționate, in anul 2006 a apelat la Biroul de Executori Judecătorești și a început și executarea silita împotriva Ministerului Sănătății Publice, care însă nu a condus la emiterea ordinului de numire.

Mai precizează reclamantul că este medic, profesor universitar la Universitatea de Medicina și Farmacie „Carol Davila din București, catedra de „Urgente Medicale" de la Facultatea de Farmacie și a fost șeful secției „Medicala II" de la Spitalul „Sfânta Maria", până în septembrie 1999 când, Ministerul Sănătății Publice fără un motiv legal, a încetat să-i plătească drepturile iar în anul 2000, ilegal, a scos la concurs postul de șef de secție,ceea ce a generat procesele câștigate ulterior. La data de 4 iulie 2007 reclamantul și-a precizat în drept cererea de chemare în judecată în sensul că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, pentru aceleași considerente de fapt arătate în cererea introductivă de instanță, iar la data de 10 iulie 2007 și-a precizat din nou acțiunea înțelegând să cheme în judecată și Universitatea de Medicină și Farmacie „ Carol Davila" prin rectorul acesteia Prof.

Dr. P.F. Prin această ultimă precizare de acțiune, reclamantul a arătat, în esență, că solicită să fie amendat ministrul în funcție E.N. cu o sumă echivalentă cu 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea întocmai a Deciziei nr.1861/2002, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv până la numirea sa pe postul de șef de secție medicală II la Spitalul Sf.Maria etajul III. S-a mai solicitat obligarea aceluiași pârât la plata indemnizațiilor cuvenite de la 1 octombrie 2006 și până la data numirii efective pe post, cu precizarea că până la data de 1 octombrie 2006 cuantumul acestor indemnizații, în baza titlului avut, au fost plătite prin executorul judecătoresc, iar de la această dată, se înregistrează întârzieri în executarea plăților datorate exclusiv refuzului pârâtului N.E.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a invocat, pe de o parte, excepția inadmisibilității acțiunii arătând că pentru executarea Deciziei civile nr. 1861/2002 a Înaltei Curți reclamantul G.I.A. a declanșat procedura executării silite împotriva Ministerului Sănătății Publice, existând în curs de soluționare un recurs la o contestație la executare, ce formează obiectul dosarului nr. 35061/299/2006. În subsidiar, pârâtul a solicitat chiar suspendarea soluționării cauzei, în temeiul art. 244 C. proc. civ., până la soluționarea acestui din urmă dosar. S-a mai arătat că inadmisibilitatea acestei noi acțiuni este demonstrată de împrejurarea că reclamantul, în calitate de creditor, a procedat deja la executarea silită, obligația stabilită pe cale judecătorească fiind de altfel pronunțată în contradictoriu cu Ministerul Sănătății Publice și nu cu el personal.

În fine, s-a mai arătat că cererea de obligare la emiterea ordinului de șef de secție medicală II din cadrul Spitalului Sf.Maria este lipsită de obiect, în condițiile în care, ținând seama de împrejurarea că s-a impus reînființarea secției, s-au parcurs mai multe etape, fiind deja emis potrivit legii actualmente în vigoare, Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 prin care managerul unității sanitare a fost obligat să întreprindă măsurile necesare schimbării structurii organizatorice și să-l numească ca șef de secție pe reclamant. Prin sentința civilă nr. 41 CC din 23 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul G.I.A.

astfel cum a fost precizată, a a plicat ministrului sănătății publice E.N. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Curții Supreme de Justiție, s ecția de contencios administrativ, și totodată, a obligat pârâții la plata indemnizației cuvenite reclamantului, de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în esență, că Ministerul Sănătății Publice nu și-a executat practic obligația prevăzută în Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002, chiar în condițiile în care, potrivit dispozițiilor Deciziei nr. 1861/2002, s-a emis Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007. Potrivit acestui Ordin, pentru aplicarea Deciziei nr. 1861/2002, managerul Spitalului Clinic « Sfânta Maria » din București are obligația ca în maximum 30 de zile să întreprindă măsurile necesare schimbării structurii organizatorice a acestei unități.

Decizia de numire a d-lui conf.dr. G.I.A. pe postul de șef secție medicală la Spitalul Clinic « Sfânta Maria » din București se emite de către managerul unității în maximum 15 zile de la data aprobării modificării structurii organizatorice, potrivit aceluiași ordin. Ulterior emiterii acestui Ordin, prin adresa nr. 6630 din 19 iunie 2007 Spitalul Clinic « Sfânta Maria » a solicitat Autorității de Sănătate Publică a Municipiului București să aprobe structura Spitalului Clinic, cu mențiunea că departamentul chirurgie și secția medicală II vor fi închise până la încheierea lucrărilor de consolidare a clădirii Spitalului și organizarea acestora. Instanța de fond, analizând succesiunea actelor administrative emise a mai constatat că practic nu a fost executată obligația de emitere a unui ordin de numire pe postul de medic șef de secție a reclamantului, prin Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 ministrul sănătății E.N.

realizând numai o transmitere a obligației de emitere a deciziei de numire a d-lui conf. dr. G.I.A. pe postul de șef secție medicală la Spitalul Clinic « Sfânta Maria » din București către managerul unității spitalicești, în termen de maximum 15 zile de la data aprobării modificării structurii organizatorice, decizie care nu a fost emisă, chiar dacă a fost înființată Secția medicină internă II, închisă până la încheierea lucrărilor de consolidare a clădirii Spitalului și organizarea acesteia.

În concluzie, instanța a reținut că nici pârâtul E.N., în calitate de conducător al autorității pârâte Ministerul Sănătății Publice și nici Spitalul Clinic „ Sfânta Maria” nu au emis ordin de numire a reclamantului pe postul de medic șef de secție la Spitalul Clinic « Sfânta Maria » din București, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a aplicat ministrului sănătății o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la executarea întocmai a Deciziei nr. 1861/2002 a Curții Supreme Justiție, secția de contencios administrativ, și a obligat pârâții și la plata indemnizației cuvenite de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâtul N.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs invocate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul recurent a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal întrucât susținerile instanței în sensul neexecutării Deciziei civile nr. 1861 din 21 mai 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a lipsei ordinului de numire pe postul de medic șef secție la Spitalul Clinic Sfânta Maria, sunt greșite. Recurentul a arătat că executarea acestei decizii s-a făcut întocmai, fiind emis Ordinul nr. 930 din 2 mai 2007, în aplicarea Deciziei nr. 1861/2002. Ulterior au fost emise și toate actele necesare pentru numirea în funcție a reclamantului, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, adoptate ulterior pronunțării deciziei ce constituie titlu executoriu.

Potrivit susținerilor recurentului, s-a impus cu prioritate reînființarea secției la propunerea unității sanitare în cauză și apoi, conform art. 184 din Legea nr. 95/2006, numirea pe funcția de șef de secție de către managerul spitalului, etape obligatorii ce au fost întocmai respectate, contrar celor reținute de instanța de fond, mai cu seamă că respectiva secție nu mai exista.

Recurentul a mai arătat că în baza Ordinului său, nr. 930 din 22 mai 2007, Spitalul Clinic Sfânta Maria a emis Decizia nr. 71 din 14 august 2007 prin care reclamantul a fost numit șef secție la secția medicală internă II, fiind totodată înștiințat că până la punerea efectivă în funcțiune a secției își va desfășura activitatea pe secția clinică medicală internă existentă (adresa nr. 6218 din 14 august 2008), însă cu toate acestea, reclamantul a refuzat să se prezinte pentru a-și lua postul în primire după cum rezultă din actele atașate motivelor de recurs, (parte din ele existând deja în dosarele instanței de fond). În fine, recurentul a mai susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, dată fiind calea executării silite aleasă de reclamant și temeiul legal al prezentei acțiuni ce trebuie pornită de fapt împotriva Ministerului Sănătății și nu a ministrului personal, ca persoană fizică, care a fost nelegal sancționat.

Recursul este fondat. Înalta Curte examinând actele și lucrările dosarului în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., de probele administrate dar și față de criticile recurentului, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de apărările reclamantului-intimat, reține că se impune modificarea sentinței atacate, urmare a admiterii recursului formulat, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii precizate a reclamantului-intimat, în considerarea celor în continuare arătate. Acțiunea reclamantului intimat, ce formează obiectul prezentului dosar, astfel cum a fost ulterior precizată, potrivit celor arătate mai sus, a fost întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acțiunii judecătorești o autoritate publică este obligată să încheie un act administrativ sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. În alin. (2) al aceluiași text de lege se prevede că în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice, sau după caz persoanei obligate, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

Titlul executoriu, respectiv hotărârea definitivă și irevocabilă a cărei neexecutare a fost invocată și reținută ca atare și de instanța de fond, este reprezentat de Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, (aceasta era denumirea Înaltei Curți de Casație și Justiție la acea dată) prin care pârâtul Ministerul Sănătății a fost obligat să emită reclamantului ordin de numire pe postul de medic șef secție la Spitalul Clinic „ Sfânta Maria” din București și să-i plătească acestuia și indemnizația de medic șef secție de la data la care a fost privat de acest drept și până la numirea efectivă în funcție. Prin hotărârile judecătorești ulterioare ce au fost pronunțate în intervalul celor 6 ani de la data titlului executoriu, de asemenea arătate, Ministerul Sănătății a fost obligat să-i plătească reclamantului G.I.A.

daune pentru întârziere reprezentând sumele neachitate conform Deciziei nr. 1861/2002 (decizia Curții Supreme nr. 3206 din 14 octombrie 2003) iar prin sentința civilă nr. 344 din 18 februarie 2004, definitivă prin Decizia nr. 9002 din 14 decembrie 2004, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990[1] în vigoare la acea dată, i-a fost aplicată ministrului sănătății, O.B. amenda de 500 lei / zi de întârziere, de la 17 decembrie 2003 și până la executarea întocmai a deciziei nr. 1861/2002.

Contrar celor arătate de instanța de fond, Înalta Curte constată, față de toate probele administrate în cauză și raportat la multitudinea actelor administrative emise pe parcursul celor 6 ani, de la pronunțarea deciziei nr. 1861/2002 că nu se poate reține, că pârâtul, în calitatea sa de conducător actual al autorității publice, este cel ce a refuzat neexecutarea, în sensul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a hotărârilor judecătorești, criticile recurentului-pârât urmând a fi primite în sensul modificării sentinței atacate și a respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă, dat fiind temeiul legal diferit invocat în prezenta cerere, față de cele anterioare.

În plus, dată fiind natura reglementării amenzii procesual-administrative reglementată în art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca mijloc de sancțiune, pentru a înfrânge rezistența conducătorilor autorităților publice la executarea hotărârilor, inadmisibilitatea, ca excepție de fond în cazul de față, nu poate fi primită întrucât ar privi chiar exercițiul dreptului reclamantului la acțiune, și aceasta cu atât mai mult cu cât executarea silită, anterior pornită, nu a determinat emiterea ordinului de numire prevăzut în Decizia nr. 1861/2002. Este fondată critica recurentului în sensul că în mod nelegal i-a fost aplicată, în baza textului de lege arătat, o amendă de 20% din salariul minim brut, până la executarea întocmai a deciziei nr. 1861/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție , motivat de faptul că nu ar fi emis ordinul de numire al reclamantului-intimat pe postul de medic șef de secție la Spitalul Clinic „ Sfânta Maria” din București.

Este adevărat că prin Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007 emis de pârât în calitatea sa de ministru al sănătății, tocmai în vederea aplicării Deciziei nr. 1861/2002 a fostei Curții Supreme de Justiție, se prevede ca decizia efectivă de numire a domnului conf. dr. G.I.A. pe postul de șef secție medicală la Spitalul Clinic Sfânta Maria se emite de managerul acestei unități spitalicești într-un termen determinat, de la data aprobării structurii organizatorice.

Reținând însă, în contextul modificărilor legislative intervenite de la data pronunțării Deciziei nr. 1861/2002 și raportat la situația de fapt existentă, generată de schimbările succesive majore intervenite în structura Spitalului Clinic Sfânta Maria, pe baza unor acte administrative ce nu au fost desființate și s-au produs efectele, prin reorganizarea și apoi desființarea în anul 2003 a secției clinice medicală II, Înalta Curte apreciază că dispozițiile cuprinse în Ordinul nr. 930/2007 corespund prerogativelor legale conferite ministrului sănătății prin actele normative incidente, în vigoare, respectiv Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și H.G. nr. 862/2006, privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății Publice.

A susține contrariul echivalează cu acreditarea tezei potrivit cu care, punerea efectivă în executare a titlului în discuție s-ar putea realiza și prin încălcarea legii, respectiv cu ignorarea limitelor competențelor stabilite de lege pentru autoritatea emitentă ceea ce desigur nu este posibil. Dată fiind succesiunea dar și conținutul actelor administrative și a ordinelor emise în baza ordinului 930 din 22 mai 2007, neexaminate de către instanța de fond, în aprecierea Înaltei Curți, nu se poate reține că pârâtul – recurent a emis un simplu act, pur formal, lipsit de conținut, eludând astfel punerea efectivă în executare a deciziei nr. 1861/2002.

Măsurile dispuse prin Ordinul nr. 930/2007 au fost urmate de Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1290 din 17 iulie 2007, privind modificarea și completarea structurii organizatorice a Spitalului Clinic „ Sfânta Maria”, prin care se înființează Secția medicală internă II, de Decizia Autorității de Sănătate Publică București nr. 187/24 iulie 2007 prin care se aprobă structura organizatorică a Spitalului Clinic „ Sfânta Maria” și nu în ultimul rând, de Decizia Spitalului Clinic „ Sfânta Maria”, nr. 71 din 14 august 2007 de numire a reclamantului ca șef de secție medicină internă II concomitent cu înființarea secției (filele 8-19 dosar recurs).

De menționat că acest din urmă act de numire a reclamantului în funcția de șef de secție, dat de managerul unității spitalicești Sfânta Maria, a fost emis în conformitate cu Ordinul MS nr. 930 din 22 mai 2007, art. 3 și în temeiul prerogativelor conferite managerului, potrivit art. 182-184 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății. Toate aceste acte administrative emise în temeiul sau ca o consecință a Ordinului nr. 930/2007 se bucură deplin de prezumția de legalitate și de veridicitate, fiind emise în vederea producerii de efecte juridice și având caracter obligatoriu, în prezenta cauză nefiind prezentat nici o dovadă din care să rezulte că ar fi fost revocate sau în orice alt mod nesocotite de autoritățile emitente.

Reținând în plus, din cuprinsul înscrisurilor depuse, că în condițiile în care secția nou reînființată încă nu funcționează efectiv, din motive obiective, prin adrese expediate atât de Ministerul Sănătății cât și de unitatea spitalicească i s-a comunicat reclamantului că temporar își poate desfășura activitatea în clinica de medicină internă ,însă acesta a refuzat, în urma numirii, să se prezinte la serviciu și să arate eventuale motive pentru care nu dă curs deciziei de numire. Înalta Curte constată așadar că Ordinul nr. 930 din 22 mai 2007, emis de pârâtul ministrul sănătății cu respectarea limitelor competențelor sale, astfel cum sunt în prezent reglementate, și-a produs efectele în sensul executării deciziei civile nr. 1861/2002.

Nu îi poate fi imputabilă, pârâtului-recurent neprezentarea reclamantului-intimat pentru începerea efectivă a activității, în urma numirii sale pe postul de șef-secție, față de toate cele mai sus arătate și drept urmare nici obligarea sa la plata amenzii, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu se justifică, ca măsură legală de constrângere în vederea executării hotărârii judecătorești. Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului și în ceea ce privește obligarea nelegală la plata indemnizației cuvenite de la data de 1 octombrie 2006 până la data numirii pe post, în condițiile în care, instanța de fond nu a indicat nici temeiul legal și nici considerentele de fapt avute în vedere pentru admiterea acestui capăt de cerere.

Potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se pot acorda numai despăgubiri pentru întârziere și de altfel, pentru plata indemnizației, cuvenite, de medic șef secție acordată până la data numirii efective pe post, reclamantul-intimat este deja în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce dispune exact în acest sens (decizia nr. 1861 din 21 mai 2002 – fila 9 dosar 7304/299/2007).Pentru aceleași rațiuni nu se justifică nici față de pârâtul Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” menținerea măsurilor astfel dispuse de instanță. Reținând așadar, pentru argumentele de fapt și de drept prezentate că nu se mai susține obligarea pârâtului-recurent la plata amenzii administrative, în temeiul noii legi a contenciosului, nr. 554/2004, Înalta Curte, va admite prezentul recurs și va modifica în tot sentința atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului-intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de N.E. împotriva sentinței civile nr. 41 CC din 23 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în tot, sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea reclamantului G.I.A., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2008.