ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 475 din 7

martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea

reclamantei D.I.M. împotriva pârâtei B.V. și chemata în garanție Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice în nume propriu, Primăria Municipiului București prin Primar

General și SC A.V.L.B. SA, fiind obligată pârâta să lase în posesie și

proprietate reclamantei imobilul din București, sector 4, compus din trei

camere + cameră, exclusiv – în comun hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar

pivniță de 16,75 mp, și teren situat sub construcție.

A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

Publlice și s-a admis în parte cererea de chemare în garanție, fiind astfel

obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la

plata către pârâtă a sumei de 11.971,38 Euro, echivalent în lei la data plății

la cursul Oficial al Băncii Naționale a României reprezentând prețul

actualizat.

A fost obligată chemata în garanție

Primăria Municipiului București prin Primarul General la plata sumei de 145.000

Euro echivalent în lei la data plății la cursul oficial al Băncii Naționale a

României, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și

prețul actualizat.

S-a respins cererea de chemare în

garanție în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală și în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 8779 din 13 martie 1940 R.M. și C.M. au dobândit imobilul

din București, teren și construcții compus din subsol, parter, etaj și

mansardă. C.M. a decedat la data de 14 noiembrie 1940, în masa succesorală a

acestuia fiind inclus și imobilul de mai sus, în calitate de moștenitor

rămânând A.M., fiică, și R.M., soție.

Prin actul de partaj voluntar

autentificat sub nr. 9881 din 3 martie 1945, R.M. și A.M. au procedat la

ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în București, apartamentul de

la parter devenind proprietatea exclusivă a numitei R.M., apartamentul de la

etaj devenind proprietatea exclusivă a numitei A.M., coproprietarii menținând

starea de indiviziune a mansardei și a spălătoriei de la subsol.

R.M. s-a căsătorit cu I.K. conform

buletinului de căsătorie nr. 1935 din 31 iulie 1946 (fila 13 dosar), iar la

decesul defunctei R.K., intervenit la data de 26 ianuarie 1948 a rămas în calitate de moștenitor doar fiica acesteia, A.M., soțul supraviețuitor I.K. renunțând

la succesiune cu petiția înregistrată la nr. 22320/1948.

A.M. s-a căsătorit cu I.M., care a

decedat la data de 1 aprilie 1979, iar ulterior, a decedat și A.M.M., la data

de 7 aprilie 2001, rămânând în calitate de legatar universal, reclamanta D.I.M.,

instituită prin testamentul autentificat sub nr. 107 din 29 noiembrie 1995, așa

cum rezultă din certificatul de legat nr. 46 din 25 aprilie 2001.

Imobilul menționat mai sus, a fost

trecut în proprietatea statului de la fostul proprietar A.M.M., în baza

Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 4469 conform Anexei liste la decret.

Pârâta B.V. a dobândit apartamentul

nr. 2 din imobilul din sector 4, prin contractul încheiat în baza Legii nr.

112/1995 cu nr. 2095 din 9 decembrie 1997.

Prin Dispoziția Primarului General

cu nr. 1081 din 23 iunie 2003 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea

reclamantei D.I.M. a imobilului situat în București, sector 4, compus din teren

în suprafață de 328,92 mp, din terenul în suprafață totală de 383 mp, construit

și neconsttuir, și construcții corp A și B, mai puțin apartamentele vândute cu

contracte de vânzare-cumpărare nr. 135/1996 și nr. 2095/1997, cu cotele de

teren aferente de 54,0 mp.

Reclamanta a solicitat lăsarea în

deplină proprietate și posesie a imobilului cumpărat de pârâta B.V. pe calea

acțiunii în revendicare de drept comun, acțiune ce constituie remediul juridic

și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască

dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând

restituirea acestuia.

Îngrădirea exercițiului acestei

acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a

principiului liberului acces la justiție, precum și al respectului pentru

bunuri, prevăzute de Constituție și de Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.

30/1994.

Desigur, statul nu mai poate

restitui proprietarului deposedat imobilele pe care nu le mai deține, pentru că

le-a înstrăinat, și la cererea proprietarului deposedat va trebui să plătească

acestuia despăgubiri.

Instanța a fost sesizată însă, în

prezenta cauză, cu soluționarea unei cereri în revendicare care urmărește

obținerea de către reclamant a însuși bunului în natură, deci restituirea

bunului de către actualii deținători, subdobânditori de la Municipiul București.

Dacă s-ar admite că în cazul

imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare de la subdobânditorul imobilului nu

mai poate fi introdusă (deși legea nu prevede nicăieri o asemenea interdicție)

ar semnifica faptul că abia în acest moment prin Legea nr. 10/2001, bunul a

fost „confiscat” de către stat.

Căci în ipoteza unui bun care nu a

devenit niciodată proprietatea statului, dreptul proprietarului deposedat a

supraviețuit, iar dacă s-ar interpreta că Legea nr. 10/2001 interzice

proprietarului deposedat să ceară restituirea bunului în natură, ar rezulta că,

efect al acestei legi, proprietarul și-ar pierde dreptul de proprietate,

consecință evident inacceptabilă în contextul art. 41 din Constituția României,

căci aceasta nu ar fi pentru o cauză de utilitate publică.

Deși pârâta nu a mai susținut, în

fața tribunalului, cu ocazia repunerii în discuția părților a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, că o astfel de acțiune ar fi

inadmisibilă, întrucât nu s-a solicitat și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

tribunalul apreciază că se impune a se stabili că în cadrul acțiunii în

revendicare, cererea reclamantei, chiar în situația nedesființării titlului de

proprietate invocat de pârâtă, este admisibilă, întrucât reclamanta a dobândit

de la un autor al cărui titlu este preferabil, în vreme ce pârâta cumpărătoare

a cumpărat de la un neproprietar, nedobândind niciodată dreptul de proprietate.

Astfel, naționalizarea imobilului

revendicat s-a făcut în baza Dispoziției Decretului nr. 92/1950, deci cu

încălcarea Constituției României, în vigoare la acel moment și deci preluarea

de către stat a imobilului în aceste condiții nu constituie, în sine, un titlu

valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

Astfel, art. 8 din Constituția din

1948 recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu, drepturi de

proprietate particulară.

Textele ulterioare ale art. 10 și art.

11 prevedeau anumite excepții care derogau de la principiul constituțional al

garantării dreptului de proprietate particulară. În art. 10 se prevedea

posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică și cu o justă și

dreaptă despăgubire, iar art. 11 prevedea că mijloacele de producție, băncile,

societățile de asigurare proprietate particulară, pot deveni proprietate de

stat.

În aceste condiții, naționalizarea

imobilelor cu destinație de locuință, în baza art. I pct. 1, 2, 4 și 5 din

Decretul nr. 92/1950, a încălcat ordinea constituțională a vremii, neputându-se

încadra în nici una din situațiile de excepție prevăzute de art. 10 și art. 11

din Constituția României.

Așadar, instanța reține că Decretul

nr. 92/1950 nu a constituit în sine un titlu legal de dobândire a proprietății

de către stat în ce privește imobilul în discuție, imobil cu caracter de

locuință.

Pe cale de consecință, dreptul de

proprietate asupra imobilului în discuție, nu a ieșit niciodată din patrimoniul

proprietarului A.M.M. și a fost transmis prin moștenire către reclamantă prin

prezenta cauză, iar statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate, astfel

că titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare, a fost încheiat de către un

vânzător neproprietar, cu încălcarea Legii nr. 112/1995, care reglementa

exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu și permitea vânzarea către

chiriaș doar a acestor imobile.

Apărarea pârâtei, potrivit căreia

aceasta este un cumpărător de bună credință și beneficiază de efectele legale

ale legii speciale, nu poate fi reținută în prezenta cauză, instanța apreciind

că regula conform căreia buna credință a pârâtului valorează titlul de

proprietate este aplicabilă doar în materia bunurilor mobile, nu și a celor

imobile. În speță, în raport de cererea reclamantei, se poate proceda doar la

compararea titlurilor părților, după regulile consacrate în situația în care

acestea provin de la autori diferiți, urmând a se da câștig de cauză titlului

de proprietate ce p rovine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cauză, titlul subdobânditorului,

chiar de bună credință fiind, provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă

nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar pentru că,

prin ipoteză, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă, și

astfel cum s-a reținut mai sus, statul nu a dobândit imobilul cu un titlu legal

și valabil.

Buna-credință a subdobânditoarei

pârâte, nu constituie prin ea însăși un mod de dobândire originar a unui drept

real imobiliar, astfel încât să constituie o probă certă și preferabilă

dreptului de proprietate. Ea constituie, din perspectiva efectelor pe care le-ar

putea avea asupra acțiunii în revendicare imobiliare, una din condițiile

dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, care ar fi fost de natură

să paralizeze demersurile celui care se pretinde adevăratul proprietar al

imobilului; în cauză, pârâta nu a invocat uzucapiunea în apărarea dreptului ei,

astfel încât, instanța nu va analiza atitudinea subiectivă a pârâtei în

momentul încheierii contractului.

Rezultă că, în urma comparării

titlurilor proprietarului deposedat nelegal și abuziv și subdobânditorului de

bună credință, urmează a se da câștig de cauză titlului de proprietate al

reclamantei, care a dobândit imobilul, în mod valabil, prin moștenire de la

adevăratul proprietar, în timp ce pârâta l-a dobândit, în mod nevalabil, de la Statul Român, care nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun, astfel că nici nu l-a

putut transmite către cumpărător.

Având în vedere aceste considerente,

în baza art. 480, tribunalul constată acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată,

impunându-se a fi admisă și prin urmare va fi obligată pârâta să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector

4, astfel cum este indiviualizat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995.

Pârâta B.V. a formulat cerere de

chemare în garanție în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor Publice în nume propriu, cu Primăria Municipiului București prin

Primarul General și SC A.V.L.B., solicitând atât plata prețului actualizat,

achitat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, cât și plata diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și

prețul actualizat.

În ședința publică de la 22

februarie 2008, chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice au invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea de chemare în garanție.

Tribunalul a constatat că, prin

cererea formulată, în contradictoriu cu acești chemați în garanție, pârâta a

solicitat doar obligarea lor la plata prețului actualizat, împrejurare față de

care tribunalul va analiza excepția invocată doar în raport cu obiectul

cererii.

Astfel, potrivit art. 53 din Legea

nr. 1072001 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

plata prețului actualizat plătit de chiriașii cumpărători în baza Legii nr.

112/1995, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, motiv

pentru care tribunalul constată că Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală, sub acest aspect, pe cererea de

chemare în garanție, urmând a admite excepția invocată și a respinge cererea în

contradictoriu cu acest chemat în garanție, ca atare.

În raport de faptul că acțiunea în

revendicare a reclamantei a fost admisă în totalitate, iar pârâta a pierdut

dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul cauzei, în baza

art. 60-63 C. proc. civ., și art. 53 din Legea nr. 10/2001 republicată,

tribunalul va admite în parte cererea de chemare în garanție și va obliga

chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata către

pârâtă a sumei de 11.971,38 Euro, echivalent în lei la data plății, la cursul

oficial al Băncii Naționale a României reprezentând prețul actualizat, astfel

cum a fost stabilit prin raportul de expertiză contabilă, efectuat în cauză de

expert – contabil G.M.

În virtutea obligației de garanție,

care revine vânzătorului în raport de efectele contractului de vânzare-cumpărare,

astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1136-1137-1341-1343 C. civ.,

pârâta a înțeles să cheme în garanție și pe vânzătorul imobilului menționat în

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2095 din 9 decembrie 1997, respectiv, pe

Primăria Municipiului București și pe SC A.V.L.B. SA, solicitând obligarea

acestora la plata diferenței dintre prețul actualizat și valoarea de circulație

a imobilului, pe care l-au vândut cu fraudarea legii.

Sub aspectul dreptului material,

tribunalul reține că în cauză sunt incidente dispozițiile invocate de către

pârâtă, potrivit cărora vânzătorul nu este de drept obligat să îl garanteze pe

cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, astfel că, în

ipoteza evicțiunii totale consumate, efectele obligației de garanție constau în

obligația vânzătorului de a restitui integral prețul primit, cumpărătorul având

și dreptul la daune interese potrivit dreptului comun.

Întrucât, prețul actualizat a fost

solicitat doar în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor Publice

în virtutea obligației acestuia instituită de o lege specială, tribunalul

urmează a soluționa cererea pârâtei privind diferența dintre valoarea de

circulație și prețul actualizat în raport de dispozițiile art. 1344 C. civ., ca

urmare a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, dispoziții care prevăd ca

regulă specială în materia evicțiunii, că vânzătorul este obligat să plătească

cumpărătorului diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru

între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii,

indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost

sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau rea credință și va obliga doar

chemata în garanție Primăria Municipiului București prin Primarul General la

plata către pârâtă a sumei de 145.000 Euro, astfel cum a fost stabilită prin

același raport de expertiză, aceasta fiind persoana care a avut calitatea de

vânzător în contractul de vânzare-cumpărare, chemata în garanție SC A.V.L.B. SA,

având doar calitatea de mandatar al vânzătorului, calitate în care nu răspunde

pentru evicțiune, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel pârâții Municipiul București, Ministerul Economiei și Finanțelor

și B.V., iar prin decizia civilă nr. 77 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile, s-a admis în parte

acțiunea reclamantei împotriva Statului Român, s-a stabilit dreptul reclamantei

la măsurii reparatorii prin echivalent pentru imobilul vândut în baza Legii nr.

112/1995 prin contractul nr. 2098/1997 la valoarea de 156.971 Euro în

contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și

Finanțelor.

S-a respins ca fiind rămasă fără

obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.V. împotriva

intervenienților Municipiul București, SC A.V.L.B. SA și Statul Român,

reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta D.I.M. este persoană

îndreptățită la despăgubiri în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 iar

procedura prevăzută de legea specială a fost urmată și a fost emisă dispoziția

nr. 1081 din 23 iunie 2003 emisă de Primarul General prin care s-a dispus

restituirea către reclamantă, în natură, a imobilului situat în sector 4, mai

puțin a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care decizia

menționată prevede că „se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent”.

Pentru apartamentele vândute în baza

Legii nr. 112/1995 nu s-au stabilit, până în prezent, măsuri reparatorii în

echivalent, pentru reclamantă, ceea ce conduce la concluzia că, procedura

urmată de ea în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată, deoarece reclamanta

nu a primit măsurile reparatorii la care face referire decizia nr. 1081 din 23

iunie 2003.

Rezultă că, reclamanta nu are

deschisă opțiunea între calea dreptului comun și legea specială, deoarece legea

specială, a cărei procedură a urmat-o, trebuie aplicată cu prioritate, acesta

fiind chiar scopul legii speciale, de a deroga de la dreptul comun.

În baza acestei proceduri reclamanta

nu are nici un temei legal pentru a obține bunul în natură. Dimpotrivă,

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevăd că în cazul

imobilelor care au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale (astfel

cum este și imobilul în litigiu) măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent. De aceea acțiunea reclamantei având drept scop obținerea bunului în

litigiu, în natură, a fost respinsă ca neîntemeiată, în condițiile în care ea

nu are dreptul decât de a primi despăgubiri în echivalent, iar dispozițiile

art. 480 nu sunt aplicabile în speță deoarece regimul juridic al bunului

revendicat este reglementat de o lege specială.

Astfel, apelul declarat de pârâta B.V.

a fost admis cu consecința admiterii în parte a acțiunii reclamantei în sensul

stabilirii unor despăgubiri în echivalent în favoarea acesteia deoarece bunul

în natură – nu mai poate fi restituit, în condițiile în care acesta a fost

înstrăinat.

Constatând că din anul 2003 și până

în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei în

baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța a stabilit valoarea

despăgubirilor la suma de 156.971 Euro reprezentând valoarea de circulație a

apartamentului vândut de stat în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului

nr. 2095/1997 și având în vedere expertiza de evaluare aflată la dosar.

Instanța a stabilit plata sumei de

bani menționată în sarcina și în contradictoriu cu Statul Român, deoarece

măsurile reparatorii prevăzute de Lege nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt

iluzorii, Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod

susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (vezi cauza

Jujescu contra României – paragraf 38, cauza Johanna Huber contra României –

paragraf 27 etc.) iar dreptul de proprietate al reclamantei este încălcat în

lipsa despăgubirilor datorate pentru bunul vândut de stat (vezi cauza Porțeanu

împotriv României – paragraf 32).

Pentru restabilirea echilibrului

patrimonial încălcat prin vânzarea bunului reclamantei, ea trebuie să primească

despăgubiri, în baza Legii speciale, deoarece legea specială este aplicabilă cu

prioritate și interzice restituirea bunului vândut unui terț de bună-credință.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanta D.I.M. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Astfel reclamanta a criticat

hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Reclamanta a invocat incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut prin acțiunea principală, fiind încălcat și principiul

disponibilității, schimbându-se în totalitate conținutul acțiunii principale.

Se susține astfel că s-a schimbat

natura actului juridic dedus judecății, dintr-o acțiune de drept comun într-o

acțiune specifică Legii nr. 10/2001, deoarece dintr-o acțiune în revendicare

prin comparare de titluri, fără ca cel puțin să analizeze cele două titluri de

proprietate se ajunge la concluzia că reclamanta este persoană îndreptățită

potrivit Legii nr. 10/2001, că nu a fost despăgubită și că singura cale de

realizare a drepturilor sale de proprietate o reprezintă formula adoptată de instanță

și anume acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de circulație a

imobilului.

Se mai susține că instanța de apel a

schimbat și poziția părților în proces, în sensul că a transformat pe chematul

în garanție în intervenient și apoi în pârât.

Din această perspectivă, reclamanta

susține că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate.

Un alt motiv de recurs vizează

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de

recurs, reclamanta a învederat faptul că instanța de apel a soluționat o

problemă de drept comun pe o lege specială, încălcând principiul

disponibilității și cadrul procesual stabilit de reclamantă.

Or, susține reclamanta obiectul

acțiunii îl constituia acțiunea în revendicare pe comparare de titluri,

invocând astfel dispozițiile art. 148 din Constituție, și jurisprudența CEDO,

precum și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite.

Reclamanta susține că instanța de

apel nu a verificat temeinicia soluției instanței de fond ci și-a expus

propriile păreri asupra aplicării sau neaplicării Legii nr. 10/2001 motiv

pentru care solicită modificarea hotărârii în sensul respingerii apelurilor și

menținerii hotărârii instanței de fond.

Recurentul Statul Român prin

Ministerul finanțelor Publice a criticat hotărârea instanței de apel pentru

nelegalitate sub următoarele aspecte:

Recurentul invocă incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. susținând că în mod greșit a fost

obligat la plata de despăgubiri față de reclamantă, față de obiectul acțiunii,

care vizează compararea de titluri.

Un alt motiv de recurs vizează

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. hotărârea cuprinzând motive

contradictorii față de natura cauzei, instanța făcând și o interpretare greșită

a raporturilor juridice și a legii.

Astfel se susține că instanța de

apel nu a avut în vedere nici dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Intimata B.V. prin întâmpinarea

depusă la filele 41-47 s-a opus admiterii recursului, depunând și concluzii

scrise filele 150-188.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt fondate pentru următoarele

considerente.

În ședința publică de azi s-a

ridicat, de către Primăria Municipiului București prin Primarul General, excepția

nulității recursului reclamantei.

Cu privire la această excepție, sunt

de reținut următoarele:

Reclamantei i-a fost comunicată

hotărârea instanței de apel la 4 martie 2009 fila 148 dos. 24812/3/2007 a

Curții de Apel București, iar recursul a fost declarat și motivat la 18 martie

2009.

În cuprinsul cererii de recurs se

regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii instanței de apel, ele fiind

de altfel chiar structurate și argumentate prin indicarea dispozițiilor art.

304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Cum criticile de nelegalitate invocate de

reclamantă se circumscriu dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., nu este

incidentă excepția nulității recursului, cu atât mai mult cu cât potrivit art.

306 pct. 3 C. proc. civ., nici chiar indicarea greșită a motivelor de recurs nu

poate atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă

încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse și a

faptului că motivele de nelegalitate sunt structurate de reclamantă din punct

de vedere juridic prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ., instanța urmează a respinge excepția nulității recursului invocată

de Primăria Municipiului București prin Primar General.

În ce privește atât recursul

reclamantei cât și al Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

Publice, care vizează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform principiului

disponibilității consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. instanțele sunt

obligate să se pronunțe în limitele în care au fost investite prin cererea de

chemare în judecată.

Cum cadrul procesual, atât sub

aspectul obiectiv cât și al calității părților între care se derulează

litigiul, este fixat de părți, instanța trebuie să se examineze cauza și să se

pronunțe numai în limitele investirii sale.

Din perspectiva respectării

principiului disponibilității, art. 129 pct. 6 C. proc. civ. prevede expres că

„în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului dedus

judecății”.

Respectarea principiilor

fundamentale ale procesului civil, (cel al disponibilității, al

contradictorialității și al dreptului la apărare) se circumscrie de altfel în

sfera noțiunii de proces echitabil.

Față de cele expuse și de

dispozițiunile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este obligată să se

pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând acorda nici mai mult,

nici mai puțin și nici altceva decât ceea ce părțile au pretins.

În concretizarea acestor aspecte

prin pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. s-a instituit ca motiv de recurs ipoteza

în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

De pe acest fundament legal, este de

reținut că în cauza de față, instanța de apel a depășit limitele învestirii

sale, în condițiile în care deși acțiunea principală nu avea petit privind

stabilirea măsurii reparatorii prin echivalent pentru imobilul din litigiu, se

pronunță în acest sens, încălcându-se astfel principiul disponibilității și

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Din considerentele hotărârii

instanței de apel nu rezultă că motivele de apel invocate de apelantele Primăria

Municipiului București, Ministerul Finanțelor Publice, și B.V. să fi fost

examinate, în condițiunile în care motivele de apel vizau aspecte legate de compararea

titlurilor.

De altfel este de remarcat că

instanța de apel nici nu arată care sunt efectiv criticile făcute de apelanți

la adresa hotărârii instanței de fond, dar cu toate acestea reține incidența

dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deși obiectul dedus

judecății se referă la compararea titlurilor.

Or, legalitatea și temeinicia

hotărârii atacate trebuie examinate în funcție de motivele de fapt și de drept

reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, motive care trebuie să fie

concordante cu obiectul dedus judecății și cu actele de la dosar și celelalte pârâte.

În lipsa unor asemenea motive,

instanța de recurs nu poate verifica legalitatea și temeinicia soluției

instanței de apel.

Or, considerentele hotărârii

instanței de apel vizează cu totul alte aspecte decât obiectul și respectiv

natura litigiului, motiv pentru care este incident motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Așa fiind, constatând că sunt

incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc.

civ., într-o manieră care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs

invocate, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează a casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului, invocată de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul

General.

Admite recursurile declarate de

reclamanta D.I.M. și recurentul – chematul în garanție Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 77 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare instanței de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 martie 2010

.