ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 475 din 7 martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea reclamantei D.I.M. împotriva pârâtei B.V. și chemata în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice în nume propriu, Primăria Municipiului București prin Primar General și SC A.V.L.B. SA, fiind obligată pârâta să lase în posesie și proprietate reclamantei imobilul din București, sector 4, compus din trei camere + cameră, exclusiv – în comun hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar pivniță de 16,75 mp, și teren situat sub construcție.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publlice și s-a admis în parte cererea de chemare în garanție, fiind astfel obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata către pârâtă a sumei de 11.971,38 Euro, echivalent în lei la data plății la cursul Oficial al Băncii Naționale a României reprezentând prețul actualizat. A fost obligată chemata în garanție Primăria Municipiului București prin Primarul General la plata sumei de 145.000 Euro echivalent în lei la data plății la cursul oficial al Băncii Naționale a României, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și prețul actualizat.

S-a respins cererea de chemare în garanție în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală și în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8779 din 13 martie 1940 R.M. și C.M. au dobândit imobilul din București, teren și construcții compus din subsol, parter, etaj și mansardă. C.M. a decedat la data de 14 noiembrie 1940, în masa succesorală a acestuia fiind inclus și imobilul de mai sus, în calitate de moștenitor rămânând A.M., fiică, și R.M., soție. Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 9881 din 3 martie 1945, R.M.

și A.M. au procedat la ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în București, apartamentul de la parter devenind proprietatea exclusivă a numitei R.M., apartamentul de la etaj devenind proprietatea exclusivă a numitei A.M., coproprietarii menținând starea de indiviziune a mansardei și a spălătoriei de la subsol. R.M. s-a căsătorit cu I.K. conform buletinului de căsătorie nr. 1935 din 31 iulie 1946 (fila 13 dosar), iar la decesul defunctei R.K., intervenit la data de 26 ianuarie 1948 a rămas în calitate de moștenitor doar fiica acesteia, A.M., soțul supraviețuitor I.K. renunțând la succesiune cu petiția înregistrată la nr. 22320/1948. A.M.

s-a căsătorit cu I.M., care a decedat la data de 1 aprilie 1979, iar ulterior, a decedat și A.M.M., la data de 7 aprilie 2001, rămânând în calitate de legatar universal, reclamanta D.I.M., instituită prin testamentul autentificat sub nr. 107 din 29 noiembrie 1995, așa cum rezultă din certificatul de legat nr. 46 din 25 aprilie 2001. Imobilul menționat mai sus, a fost trecut în proprietatea statului de la fostul proprietar A.M.M., în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 4469 conform Anexei liste la decret. Pârâta B.V. a dobândit apartamentul nr. 2 din imobilul din sector 4, prin contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu nr. 2095 din 9 decembrie 1997. Prin Dispoziția Primarului General cu nr. 1081 din 23 iunie 2003 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamantei D.I.M.

a imobilului situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 328,92 mp, din terenul în suprafață totală de 383 mp, construit și neconsttuir, și construcții corp A și B, mai puțin apartamentele vândute cu contracte de vânzare-cumpărare nr. 135/1996 și nr. 2095/1997, cu cotele de teren aferente de 54,0 mp. Reclamanta a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului cumpărat de pârâta B.V. pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, acțiune ce constituie remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea acestuia.

Îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, precum și al respectului pentru bunuri, prevăzute de Constituție și de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. Desigur, statul nu mai poate restitui proprietarului deposedat imobilele pe care nu le mai deține, pentru că le-a înstrăinat, și la cererea proprietarului deposedat va trebui să plătească acestuia despăgubiri. Instanța a fost sesizată însă, în prezenta cauză, cu soluționarea unei cereri în revendicare care urmărește obținerea de către reclamant a însuși bunului în natură, deci restituirea bunului de către actualii deținători, subdobânditori de la Municipiul București.

Dacă s-ar admite că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare de la subdobânditorul imobilului nu mai poate fi introdusă (deși legea nu prevede nicăieri o asemenea interdicție) ar semnifica faptul că abia în acest moment prin Legea nr. 10/2001, bunul a fost „confiscat” de către stat. Căci în ipoteza unui bun care nu a devenit niciodată proprietatea statului, dreptul proprietarului deposedat a supraviețuit, iar dacă s-ar interpreta că Legea nr. 10/2001 interzice proprietarului deposedat să ceară restituirea bunului în natură, ar rezulta că, efect al acestei legi, proprietarul și-ar pierde dreptul de proprietate, consecință evident inacceptabilă în contextul art. 41 din Constituția României, căci aceasta nu ar fi pentru o cauză de utilitate publică.

Deși pârâta nu a mai susținut, în fața tribunalului, cu ocazia repunerii în discuția părților a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, că o astfel de acțiune ar fi inadmisibilă, întrucât nu s-a solicitat și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul apreciază că se impune a se stabili că în cadrul acțiunii în revendicare, cererea reclamantei, chiar în situația nedesființării titlului de proprietate invocat de pârâtă, este admisibilă, întrucât reclamanta a dobândit de la un autor al cărui titlu este preferabil, în vreme ce pârâta cumpărătoare a cumpărat de la un neproprietar, nedobândind niciodată dreptul de proprietate.

Astfel, naționalizarea imobilului revendicat s-a făcut în baza Dispoziției Decretului nr. 92/1950, deci cu încălcarea Constituției României, în vigoare la acel moment și deci preluarea de către stat a imobilului în aceste condiții nu constituie, în sine, un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat. Astfel, art. 8 din Constituția din 1948 recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu, drepturi de proprietate particulară. Textele ulterioare ale art. 10 și art. 11 prevedeau anumite excepții care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară. În art. 10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică și cu o justă și dreaptă despăgubire, iar art. 11 prevedea că mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat.

În aceste condiții, naționalizarea imobilelor cu destinație de locuință, în baza art. I pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, a încălcat ordinea constituțională a vremii, neputându-se încadra în nici una din situațiile de excepție prevăzute de art. 10 și art. 11 din Constituția României. Așadar, instanța reține că Decretul nr. 92/1950 nu a constituit în sine un titlu legal de dobândire a proprietății de către stat în ce privește imobilul în discuție, imobil cu caracter de locuință. Pe cale de consecință, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție, nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului A.M.M.

și a fost transmis prin moștenire către reclamantă prin prezenta cauză, iar statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate, astfel că titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare, a fost încheiat de către un vânzător neproprietar, cu încălcarea Legii nr. 112/1995, care reglementa exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu și permitea vânzarea către chiriaș doar a acestor imobile. Apărarea pârâtei, potrivit căreia aceasta este un cumpărător de bună credință și beneficiază de efectele legale ale legii speciale, nu poate fi reținută în prezenta cauză, instanța apreciind că regula conform căreia buna credință a pârâtului valorează titlul de proprietate este aplicabilă doar în materia bunurilor mobile, nu și a celor imobile.

În speță, în raport de cererea reclamantei, se poate proceda doar la compararea titlurilor părților, după regulile consacrate în situația în care acestea provin de la autori diferiți, urmând a se da câștig de cauză titlului de proprietate ce p rovine de la autorul al cărui drept este preferabil. În cauză, titlul subdobânditorului, chiar de bună credință fiind, provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă, și astfel cum s-a reținut mai sus, statul nu a dobândit imobilul cu un titlu legal și valabil. Buna-credință a subdobânditoarei pârâte, nu constituie prin ea însăși un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar, astfel încât să constituie o probă certă și preferabilă dreptului de proprietate.

Ea constituie, din perspectiva efectelor pe care le-ar putea avea asupra acțiunii în revendicare imobiliare, una din condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, care ar fi fost de natură să paralizeze demersurile celui care se pretinde adevăratul proprietar al imobilului; în cauză, pârâta nu a invocat uzucapiunea în apărarea dreptului ei, astfel încât, instanța nu va analiza atitudinea subiectivă a pârâtei în momentul încheierii contractului. Rezultă că, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat nelegal și abuziv și subdobânditorului de bună credință, urmează a se da câștig de cauză titlului de proprietate al reclamantei, care a dobândit imobilul, în mod valabil, prin moștenire de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâta l-a dobândit, în mod nevalabil, de la Statul Român, care nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun, astfel că nici nu l-a putut transmite către cumpărător.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 480, tribunalul constată acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată, impunându-se a fi admisă și prin urmare va fi obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 4, astfel cum este indiviualizat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Pârâta B.V. a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice în nume propriu, cu Primăria Municipiului București prin Primarul General și SC A.V.L.B., solicitând atât plata prețului actualizat, achitat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cât și plata diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și prețul actualizat.

În ședința publică de la 22 februarie 2008, chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea de chemare în garanție. Tribunalul a constatat că, prin cererea formulată, în contradictoriu cu acești chemați în garanție, pârâta a solicitat doar obligarea lor la plata prețului actualizat, împrejurare față de care tribunalul va analiza excepția invocată doar în raport cu obiectul cererii.

Astfel, potrivit art. 53 din Legea nr. 1072001 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, plata prețului actualizat plătit de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, motiv pentru care tribunalul constată că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice nu are calitate procesuală, sub acest aspect, pe cererea de chemare în garanție, urmând a admite excepția invocată și a respinge cererea în contradictoriu cu acest chemat în garanție, ca atare. În raport de faptul că acțiunea în revendicare a reclamantei a fost admisă în totalitate, iar pârâta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul cauzei, în baza art. 60-63 C. proc.

civ., și art. 53 din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul va admite în parte cererea de chemare în garanție și va obliga chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata către pârâtă a sumei de 11.971,38 Euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al Băncii Naționale a României reprezentând prețul actualizat, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză contabilă, efectuat în cauză de expert – contabil G.M. În virtutea obligației de garanție, care revine vânzătorului în raport de efectele contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1136-1137-1341-1343 C. civ., pârâta a înțeles să cheme în garanție și pe vânzătorul imobilului menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2095 din 9 decembrie 1997, respectiv, pe Primăria Municipiului București și pe SC A.V.L.B.

SA, solicitând obligarea acestora la plata diferenței dintre prețul actualizat și valoarea de circulație a imobilului, pe care l-au vândut cu fraudarea legii. Sub aspectul dreptului material, tribunalul reține că în cauză sunt incidente dispozițiile invocate de către pârâtă, potrivit cărora vânzătorul nu este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, astfel că, în ipoteza evicțiunii totale consumate, efectele obligației de garanție constau în obligația vânzătorului de a restitui integral prețul primit, cumpărătorul având și dreptul la daune interese potrivit dreptului comun.

Întrucât, prețul actualizat a fost solicitat doar în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor Publice în virtutea obligației acestuia instituită de o lege specială, tribunalul urmează a soluționa cererea pârâtei privind diferența dintre valoarea de circulație și prețul actualizat în raport de dispozițiile art. 1344 C. civ., ca urmare a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, dispoziții care prevăd ca regulă specială în materia evicțiunii, că vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau rea credință și va obliga doar chemata în garanție Primăria Municipiului București prin Primarul General la plata către pârâtă a sumei de 145.000 Euro, astfel cum a fost stabilită prin același raport de expertiză, aceasta fiind persoana care a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare, chemata în garanție SC A.V.L.B.

SA, având doar calitatea de mandatar al vânzătorului, calitate în care nu răspunde pentru evicțiune, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Municipiul București, Ministerul Economiei și Finanțelor și B.V., iar prin decizia civilă nr. 77 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile, s-a admis în parte acțiunea reclamantei împotriva Statului Român, s-a stabilit dreptul reclamantei la măsurii reparatorii prin echivalent pentru imobilul vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 2098/1997 la valoarea de 156.971 Euro în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

S-a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B.V. împotriva intervenienților Municipiul București, SC A.V.L.B. SA și Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanta D.I.M. este persoană îndreptățită la despăgubiri în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 iar procedura prevăzută de legea specială a fost urmată și a fost emisă dispoziția nr. 1081 din 23 iunie 2003 emisă de Primarul General prin care s-a dispus restituirea către reclamantă, în natură, a imobilului situat în sector 4, mai puțin a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care decizia menționată prevede că „se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent”.

Pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu s-au stabilit, până în prezent, măsuri reparatorii în echivalent, pentru reclamantă, ceea ce conduce la concluzia că, procedura urmată de ea în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată, deoarece reclamanta nu a primit măsurile reparatorii la care face referire decizia nr. 1081 din 23 iunie 2003. Rezultă că, reclamanta nu are deschisă opțiunea între calea dreptului comun și legea specială, deoarece legea specială, a cărei procedură a urmat-o, trebuie aplicată cu prioritate, acesta fiind chiar scopul legii speciale, de a deroga de la dreptul comun. În baza acestei proceduri reclamanta nu are nici un temei legal pentru a obține bunul în natură.

Dimpotrivă, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevăd că în cazul imobilelor care au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale (astfel cum este și imobilul în litigiu) măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. De aceea acțiunea reclamantei având drept scop obținerea bunului în litigiu, în natură, a fost respinsă ca neîntemeiată, în condițiile în care ea nu are dreptul decât de a primi despăgubiri în echivalent, iar dispozițiile art. 480 nu sunt aplicabile în speță deoarece regimul juridic al bunului revendicat este reglementat de o lege specială. Astfel, apelul declarat de pârâta B.V. a fost admis cu consecința admiterii în parte a acțiunii reclamantei în sensul stabilirii unor despăgubiri în echivalent în favoarea acesteia deoarece bunul în natură – nu mai poate fi restituit, în condițiile în care acesta a fost înstrăinat.

Constatând că din anul 2003 și până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 156.971 Euro reprezentând valoarea de circulație a apartamentului vândut de stat în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului nr. 2095/1997 și având în vedere expertiza de evaluare aflată la dosar.

Instanța a stabilit plata sumei de bani menționată în sarcina și în contradictoriu cu Statul Român, deoarece măsurile reparatorii prevăzute de Lege nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (vezi cauza Jujescu contra României – paragraf 38, cauza Johanna Huber contra României – paragraf 27 etc.) iar dreptul de proprietate al reclamantei este încălcat în lipsa despăgubirilor datorate pentru bunul vândut de stat (vezi cauza Porțeanu împotriv României – paragraf 32). Pentru restabilirea echilibrului patrimonial încălcat prin vânzarea bunului reclamantei, ea trebuie să primească despăgubiri, în baza Legii speciale, deoarece legea specială este aplicabilă cu prioritate și interzice restituirea bunului vândut unui terț de bună-credință.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta D.I.M. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Reclamanta a invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut prin acțiunea principală, fiind încălcat și principiul disponibilității, schimbându-se în totalitate conținutul acțiunii principale.

Se susține astfel că s-a schimbat natura actului juridic dedus judecății, dintr-o acțiune de drept comun într-o acțiune specifică Legii nr. 10/2001, deoarece dintr-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, fără ca cel puțin să analizeze cele două titluri de proprietate se ajunge la concluzia că reclamanta este persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001, că nu a fost despăgubită și că singura cale de realizare a drepturilor sale de proprietate o reprezintă formula adoptată de instanță și anume acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de circulație a imobilului. Se mai susține că instanța de apel a schimbat și poziția părților în proces, în sensul că a transformat pe chematul în garanție în intervenient și apoi în pârât.

Din această perspectivă, reclamanta susține că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate. Un alt motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat faptul că instanța de apel a soluționat o problemă de drept comun pe o lege specială, încălcând principiul disponibilității și cadrul procesual stabilit de reclamantă. Or, susține reclamanta obiectul acțiunii îl constituia acțiunea în revendicare pe comparare de titluri, invocând astfel dispozițiile art. 148 din Constituție, și jurisprudența CEDO, precum și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Reclamanta susține că instanța de apel nu a verificat temeinicia soluției instanței de fond ci și-a expus propriile păreri asupra aplicării sau neaplicării Legii nr. 10/2001 motiv pentru care solicită modificarea hotărârii în sensul respingerii apelurilor și menținerii hotărârii instanței de fond. Recurentul Statul Român prin Ministerul finanțelor Publice a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Recurentul invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. susținând că în mod greșit a fost obligat la plata de despăgubiri față de reclamantă, față de obiectul acțiunii, care vizează compararea de titluri. Un alt motiv de recurs vizează dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. hotărârea cuprinzând motive contradictorii față de natura cauzei, instanța făcând și o interpretare greșită a raporturilor juridice și a legii. Astfel se susține că instanța de apel nu a avut în vedere nici dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Intimata B.V. prin întâmpinarea depusă la filele 41-47 s-a opus admiterii recursului, depunând și concluzii scrise filele 150-188. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente. În ședința publică de azi s-a ridicat, de către Primăria Municipiului București prin Primarul General, excepția nulității recursului reclamantei.

Cu privire la această excepție, sunt de reținut următoarele: Reclamantei i-a fost comunicată hotărârea instanței de apel la 4 martie 2009 fila 148 dos. 24812/3/2007 a Curții de Apel București, iar recursul a fost declarat și motivat la 18 martie 2009. În cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii instanței de apel, ele fiind de altfel chiar structurate și argumentate prin indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Cum criticile de nelegalitate invocate de reclamantă se circumscriu dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., nu este incidentă excepția nulității recursului, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 306 pct. 3 C. proc. civ., nici chiar indicarea greșită a motivelor de recurs nu poate atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Din perspectiva celor expuse și a faptului că motivele de nelegalitate sunt structurate de reclamantă din punct de vedere juridic prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., instanța urmează a respinge excepția nulității recursului invocată de Primăria Municipiului București prin Primar General. În ce privește atât recursul reclamantei cât și al Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, care vizează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Conform principiului disponibilității consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost investite prin cererea de chemare în judecată.

Cum cadrul procesual, atât sub aspectul obiectiv cât și al calității părților între care se derulează litigiul, este fixat de părți, instanța trebuie să se examineze cauza și să se pronunțe numai în limitele investirii sale. Din perspectiva respectării principiului disponibilității, art. 129 pct. 6 C. proc. civ. prevede expres că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului dedus judecății”. Respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, (cel al disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare) se circumscrie de altfel în sfera noțiunii de proces echitabil. Față de cele expuse și de dispozițiunile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând acorda nici mai mult, nici mai puțin și nici altceva decât ceea ce părțile au pretins.

În concretizarea acestor aspecte prin pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. s-a instituit ca motiv de recurs ipoteza în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”. De pe acest fundament legal, este de reținut că în cauza de față, instanța de apel a depășit limitele învestirii sale, în condițiile în care deși acțiunea principală nu avea petit privind stabilirea măsurii reparatorii prin echivalent pentru imobilul din litigiu, se pronunță în acest sens, încălcându-se astfel principiul disponibilității și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Din considerentele hotărârii instanței de apel nu rezultă că motivele de apel invocate de apelantele Primăria Municipiului București, Ministerul Finanțelor Publice, și B.V.

să fi fost examinate, în condițiunile în care motivele de apel vizau aspecte legate de compararea titlurilor. De altfel este de remarcat că instanța de apel nici nu arată care sunt efectiv criticile făcute de apelanți la adresa hotărârii instanței de fond, dar cu toate acestea reține incidența dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deși obiectul dedus judecății se referă la compararea titlurilor. Or, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate trebuie examinate în funcție de motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, motive care trebuie să fie concordante cu obiectul dedus judecății și cu actele de la dosar și celelalte pârâte. În lipsa unor asemenea motive, instanța de recurs nu poate verifica legalitatea și temeinicia soluției instanței de apel.

Or, considerentele hotărârii instanței de apel vizează cu totul alte aspecte decât obiectul și respectiv natura litigiului, motiv pentru care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Așa fiind, constatând că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., într-o manieră care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General. Admite recursurile declarate de reclamanta D.I.M. și recurentul – chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 77 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2010 .