ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1360/2010

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 7258/3/2008, reclamanții C.S.

și C.A., prin mandatar C.G., au formulat, în temeiul dispozițiilor art. 25 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, contestație, în contradictoriu cu pârâții municipiul București prin primarul general și Comisia de Aplicarea a Legii nr. 10/2001 a Municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1; construcție compusă din vestibul, trei camere, baie, cămară, bucătărie, oficiu, hol, scară, în suprafață utilă de 108,92 mp reprezentând 42,38% din imobilul corp B și cotă parte de 1 / 2 din dreptul de coproprietatea indiviză forțată asupra părților din imobil care prin natura lor sunt în folosință comună: boxă, culoar, pivniță, boxă; cota indiviză de teren în suprafață de 149 mp din totalul de 745 mp și obligarea pârâtei municipiul București prin primarul general să restituie în natură imobilul descris mai sus după rambursarea de către reclamanți a sumei de 51.667 lei, primiți cu titlu de despăgubire la 18 aprilie 1984, actualizată cu coeficientul de actualizare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1322 din 01 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.A. și C.S.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București; a obligat pârâtul Municipiul București prin primarul general să restituie reclamanților în natură imobilul situat în București, sector 1, compus din trei camere, coridor, baie, două cămări, bucătărie și debara în exclusivitate, oficiu, vestibul, trei pivnițe, culoar, intrare pivniță și scări în cotă parte indiviză de 1 / 2 , cotă parte indiviză aferentă din dreptul de proprietate forțată asupra părților din imobil aflate prin natura lor în folosința comună a tuturor coproprietarilor, precum și cota parte indiviză de 149 mp, teren din totalul de 745 mp, condiționat de restituirea de către reclamanți pârâtului a despăgubirii primite pentru imobilul arătat, în cuantum de 51.667 lei, actualizată cu coeficientul de inflație de la data de 18 aprilie 1984, până la data plății efective; a respins acțiunea formulată de reclamanții C.S.

și C.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosință și a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 756 din 04 februarie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 16842/2002 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâții M.N. și M.D.G., Primăria Municipiului București și SC H.N. SA și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1603 din 15 noiembrie 1996, menționat mai sus. Această sentință a devenit definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1893 din 01 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a V a civilă, și decizia civilă nr. 1276 din 03 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva acestei hotărâri la data de 27 noiembrie 2007 a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, care a fost înregistrat la 12 decembrie 2008 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia civilă nr. 38 A din 19 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât; s-a respins ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cât și cererea intimaților de obligare la plata cheltuielilor de judecată a acestuia, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989 (...) se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi", iar conform art. 2 alin. 1 lit. h) din același act normativ: „în sensul prezentei legi, i imobile preluate în mod abuziv se înțelege (...) orice alte imobile preluate stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare". Actul normativ în discuție dispune restituirea inclusiv a imobilelor preluate cu titlu valabil, situație în care argumentul prezentat de către apelantul pârât, chiar dacă ar fi corect, nu ar prezenta nicio relevanță în cauză.

Cu privire la cea de-a doua critică adusă hotărârii primei instanțe, Curtea a reținut că, în speță, chestiunea litigioasă o constituie dacă instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". Or, interpretarea dispozițiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 care, fiind obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. , nu mai poate fi pusă în discuție, iar dezlegarea dată problemei drept prin această decizie a fost avută în vedere și de către prima instanță. Contrar susținerilor apelantului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună o parte din probe direct în instanță. Astfel, art. 26 alin. (4) din lege prevede că în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. Nu poate fi vorba decât probe depuse după soluționarea notificării de către unitatea deținătoare, întrucât dovezile administrare anterior se presupune că au fost avute în vedere anterior.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantul pârât Municipiul București prin primar general, critică, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: - Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în mod eronat a fost respins apelul pârâtului, Curtea considerând a fi incidente în speță dispozițiile deciziei în interesul legii nr. XX din 09 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, fiind obligatorie pentru instanțe conform art. 320 alin. (3) C. proc. civ., nu mai poate fi pusă în discuție, iar dezlegarea dată problemei de drept prin această decizie a avut-o în vedere și prima instanță.

- Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul instituției pârâte s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții motivate, cât timp documentația constituită în baza notificării celor doi intimați reclamanți a fost incompletă. Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ... pot fi depuse până la data soluționării notificării". - Termenul de 60 de zile prevăzut de legiuitor prin art. 23 este un termen de recomandare și nu un termen imperativ a cărui nerespectare să conducă la concluzia unui refuz nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.

Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed. Aliniatul (3) al art. 329 C. proc. civ. instituie obligativitatea pentru instanțe de a respecta dezlegările date problemelor de drept într-un recurs în interesul legii. Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Instanțele de fond, în aplicarea deciziei în interesul legii și a principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au soluționat cererea de chemare în judecată pe fond în acord cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Recurenta apreciază că se află în imposibilitatea de a emite decizia/dispoziția dispusă de art. 25 din lege, deoarece reclamanții nu au depus înscrisurile doveditoare cerute de lege, cu motivarea că termenul de 60 de zile din art. 25 este un termen de recomandare și nu unul imperativ, termenul nefiind împlinit.

Critica nu poate fi primită dat fiind dispozițiile art. 26 alin. (4) din lege ce permit completarea probatoriului și în etapa judiciară a procedurilor stabilite prin legea de reparație, a deciziei pronunțate în interesul legii mai sus arătată cât și a faptului că recurenta nu a soluționat notificarea, indiferent în ce modalitate, timp de 8 ani. Înalta Curte, față de cele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Dat fiind poziția de parte câștigătoare în proces a intimaților, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimați în această fază procesuală, și anume la 1500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul formulat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 38/A din data de 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți C.S. și C.A. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.