ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1360/2010

Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 20 februarie 2008 pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 7258/3/2008, reclamanții C.S. și C.A.,

prin mandatar C.G., au formulat, în temeiul dispozițiilor art. 25 pct. 1 din

Legea nr. 10/2001, contestație, în contradictoriu cu pârâții municipiul

București prin primarul general și Comisia de Aplicarea a Legii nr. 10/2001 a

Municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate că sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului

situat în București, sector 1;

construcție

compusă din vestibul, trei camere, baie, cămară, bucătărie, oficiu, hol, scară,

în suprafață utilă de 108,92 mp reprezentând 42,38% din imobilul

corp B

și cotă parte de

1

/

2

din dreptul de coproprietatea

indiviză forțată asupra părților din imobil care prin natura lor sunt în

folosință comună: boxă, culoar, pivniță, boxă; cota indiviză de teren în

suprafață de 149 mp din totalul de 745 mp și obligarea pârâtei municipiul

București prin primarul general să restituie în natură imobilul descris mai sus

după rambursarea de către reclamanți a sumei de 51.667 lei, primiți cu titlu de

despăgubire la 18 aprilie 1984, actualizată cu coeficientul de actualizare,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin

sentința civilă nr. 1322 din 01 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.A. și C.S. în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București; a obligat pârâtul Municipiul

București prin primarul general să restituie reclamanților în natură imobilul

situat în București, sector 1, compus din trei camere, coridor, baie, două

cămări, bucătărie și debara în exclusivitate, oficiu, vestibul, trei pivnițe,

culoar, intrare pivniță și scări în cotă parte indiviză de

1

/

2

,

cotă parte indiviză aferentă din dreptul de proprietate forțată asupra părților

din imobil aflate prin natura lor în folosința comună a tuturor

coproprietarilor, precum și cota parte indiviză de 149 mp, teren din totalul de

745 mp, condiționat de restituirea de către reclamanți pârâtului a despăgubirii

primite pentru imobilul arătat, în cuantum de 51.667 lei, actualizată cu

coeficientul de inflație de la data de 18 aprilie 1984, până la data plății

efective; a respins acțiunea formulată de reclamanții C.S. și C.A. în

contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr.

10/2001, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de

folosință și a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 756 din 04

februarie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr.

16842/2002 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză

în contradictoriu cu pârâții M.N. și M.D.G., Primăria Municipiului București și

SC H.N. SA și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 1603 din 15 noiembrie 1996, menționat mai sus.

Această sentință a devenit

definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1893 din 01 octombrie 2003 a

Tribunalului București, secția a

V

a civilă,

și decizia civilă nr. 1276 din 03 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva acestei hotărâri la data

de 27 noiembrie 2007 a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, care a fost înregistrat la 12 decembrie 2008 pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia civilă nr. 38 A din 19

ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât; s-a

respins ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor

cât și cererea intimaților de obligare la plata cheltuielilor de judecată a

acestuia, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Imobilele preluate în mod abuziv de

stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989 (...) se restituie, în natură, în

condițiile prezentei legi", iar conform art. 2 alin. 1 lit. h) din același

act normativ: „în sensul prezentei legi, i imobile preluate în mod abuziv se

înțelege (...) orice alte imobile preluate stat cu titlu valabil, astfel cum

este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările

ulterioare".

Actul

normativ în discuție dispune restituirea inclusiv a imobilelor preluate cu

titlu valabil, situație în care argumentul prezentat de către apelantul pârât,

chiar dacă ar fi corect, nu ar prezenta nicio relevanță în cauză.

Cu privire la

cea de-a doua critică adusă hotărârii primei instanțe, Curtea a reținut că, în

speță, chestiunea litigioasă o constituie dacă instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv sau și notificarea persoanei îndreptățite

în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate".

Or,

interpretarea dispozițiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.

XX

din 9 martie 2007 care, fiind

obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. , nu mai poate

fi pusă în discuție, iar dezlegarea dată problemei drept prin această decizie a

fost avută în vedere și de către prima instanță.

Contrar

susținerilor apelantului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să

depună o parte din probe direct în instanță.

Astfel,

art. 26 alin. (4) din lege prevede că în cazul în care dispoziția motivată de soluționare

a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită,

în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o

poziție procesuală raportată la acestea. Nu poate fi vorba decât probe depuse

după soluționarea notificării de către unitatea deținătoare, întrucât dovezile

administrare anterior se presupune că au fost avute în vedere anterior.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs apelantul pârât Municipiul București prin primar general, critică,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând

următoarele aspecte:

- Hotărârea pronunțată a fost dată

cu aplicarea greșită a legii întrucât, în mod eronat a fost respins apelul

pârâtului, Curtea considerând a fi incidente în speță dispozițiile deciziei în

interesul legii nr. XX din 09 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, care, fiind obligatorie pentru instanțe conform art. 320 alin. (3)

C. proc. civ., nu mai poate fi pusă în discuție, iar dezlegarea dată problemei

de drept prin această decizie a avut-o în vedere și prima instanță.

- Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul instituției pârâte s-a aflat în

imposibilitate obiectivă de a soluționa notificarea prin emiterea unei

dispoziții motivate, cât timp documentația constituită în baza notificării

celor doi intimați reclamanți a fost incompletă.

Mai mult, în

art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005 se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ... pot

fi depuse până la data soluționării notificării".

- Termenul de 60 de zile prevăzut de

legiuitor prin art. 23 este un termen de recomandare și nu un termen imperativ

a cărui nerespectare să conducă la concluzia unui refuz nejustificat al

unității deținătoare de a soluționa notificarea.

Analizând decizia

prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele

procesuale precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte

reține caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed.

Aliniatul (3) al art.

329 C. proc. civ. instituie obligativitatea pentru instanțe de a respecta

dezlegările date problemelor de drept într-un recurs în interesul legii.

Prin Decizia nr. XX

din 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au

statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001, că

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Instanțele de fond,

în aplicarea deciziei în interesul legii și a principiului soluționării cauzei

într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au soluționat cererea de

chemare în judecată pe fond în acord cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Recurenta apreciază

că se află în imposibilitatea de a emite decizia/dispoziția dispusă de art. 25

din lege, deoarece reclamanții nu au depus înscrisurile doveditoare cerute de

lege, cu motivarea că termenul de 60 de zile din art. 25 este un termen de recomandare

și nu unul imperativ, termenul nefiind împlinit.

Critica nu poate fi

primită dat fiind dispozițiile art. 26 alin. (4) din lege ce permit completarea

probatoriului și în etapa judiciară a procedurilor stabilite prin legea de

reparație, a deciziei pronunțate în interesul legii mai sus arătată cât și a

faptului că recurenta nu a soluționat notificarea, indiferent în ce modalitate,

timp de 8 ani.

Înalta Curte, față de

cele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

Dat fiind poziția de

parte câștigătoare în proces a intimaților, conform dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., va obliga pe recurent la plata cheltuielilor de judecată efectuate

de intimați în această fază procesuală, și anume la 1500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul formulat de

pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 38/A

din data de 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la 1500 lei

cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți C.S. și C.A.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 2 martie 2010.