ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2747/2010

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie

2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, reclamanții P.S. și

D.R. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 și al dispozițiilor art. 480 C.

civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, obligarea

acestuia să emită dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin

echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru apartamentele vândute în

temeiul Legii nr. 112/1995 și în natură pentru cele nevândute, în temeiul Legii

nr. 10/2001, din imobilul situat în București, sectorul 2, precum și obligarea

pârâtului la daune cominatorii de 1000 lei pe zi de întârziere.

În motivare s-a arătat că, deși

termenul de soluționare a notificării era de 60 de zile de la data

înregistrării notificării, pârâtul nu a soluționat cererea.

Prin sentința civilă nr. 990 din 2 iulie

2009, Tribunalul București, secția a IV a civilă,

a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să emită

dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să dispună restituirea în

natură a apartamentului nr. 3 situat la mansarda imobilului din București, sector

2, compus din cameră - 11,90 mp, vestibul - 19,70 mp, wc - 0,85 mp, boxă, cu

cotă indiviză din părțile de folosință comune ale imobilului; a terenului curte

și terenul de sub construcție, fără terenul de sub construcție în cotă indiviză

de 45,65 mp, ce s-a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3609 din 15

septembrie 1997 și de 143,46 mp, ce s-a vândut prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3608 din 07 octombrie 1997.

A obligat pârâtul să propună măsuri

reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru

apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele de

vânzare-cumpărare nr. 3609 din 15 septembrie 1997 și nr. 3608 din 07 octombrie 1997,

și a respins ca inadmisibilă cererea privind obligarea pârâtului la plata de

daune cominatorii.

Pentru a pronunța această soluție,

Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului

prin Decretul nr. 92/1950, act normativ de preluare abuzivă, iar reclamanții,

în urma înscrisurilor depuse la dosar, au făcut dovada dreptului de proprietate

și a calității de persoane îndreptățite la restituire în condițiile legii

speciale de reparație.

Prima instanță a mai reținut că,

prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3608 din 07 octombrie 1997 și nr. 3609

din 15 septembrie 1997 au fost înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995,

către numitele T.L. și S.E., spațiile deținute anterior de acestea în calitate

de chiriașe.

Referitor la obligarea pârâtului la

plata daunelor cominatorii, instanța de fond a constatat cererea inadmisibilă,

reținând că, potrivit art. 580

3

C. proc. civ., dacă obligația de a

face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate

fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile, iar pentru

acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației de a face,

creditorul poate cere obligarea debitorului la plata de daune interese.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că în

mod greșit s-a admis acțiunea reclamanților și a fost obligat apelantul să

emită dispoziție motivată de soluționare a notificării, având în vedere că

termenul de 60 de zile reglementat de această lege pentru soluționarea

notificării este un termen de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată

decât cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în

care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada

existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

Apelantul a mai arătat că imobilul a

trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, Decretul nr. 92/1950 fiind un

act normativ legal la acea dată.

Prin decizia civilă nr. 515/A din 26

octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul, reținând că termenul de

60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen imperativ, iar lipsa

unei sancțiuni specifice pentru nerespectarea acestuia nu atrage dreptul

entității deținătoare de a soluționa notificarea într-un termen stabilit

unilateral de ea și fără nici un control legal judiciar.

Cu privire la validitatea titlului

statului, instanța de apel a reținut că legea specială de reparație prevede în

mod expres că imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950 reprezintă imobile

preluate în mod abuziv, actul normativ arătat încălcând atât norma

constituțională de la acea vreme, cât și dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Împotriva acestei decizii, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul, arătând că

decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită legii, reluând,

în esență, criticile formulate în apel, privind natura termenului de 60 de zile

prevăzut de Legea nr. 10/2001, ca fiind un termen de recomandare și valabilitatea

Decretului nr. 92/1950, ca titlu de preluare al statului asupra imobilului în

litigiu.

Recursul este nefondat, în

considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”.

Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire

se raportează fie la data depunerii notificării, fie la data depunerii actelor

doveditoare, respectiv, dacă persoana îndreptățită a depus, odată cu

notificarea, toate actele de care înțelege să se prevaleze în dovedirea cererii

de restituire, termenul va curge de la data depunerii notificării, iar dacă

actele doveditoare nu au fost depuse odată cu notificarea, termenul va curge de

la data depunerii acestora.

Prorogarea termenului de 60 de zile

se realizează cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite și numai

dacă unitatea deținătoare comunică în scris persoanei îndreptățite faptul că

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate.

Depunerea actelor solicitate sau

comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective, are

semnificația acceptării prorogării termenului respectiv, ipoteză în care

termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data

comunicării răspunsului.

Pornind de la rațiunea adoptării

Legii nr. 10/2001 exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat

că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite

de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Dispozițiile art. 25 trebuie

interpretate în concordanță cu scopul elaborării actului normativ de reparație,

legiuitorul considerând că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să

răspundă persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu de recomandare, cum

greșit susține recurentul.

Dacă s-ar aprecia că termenul arătat

este unul de recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea

echitabilă a retrocedării imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de

despăgubiri, și pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparație.

Prevederile legale anterior citate

ilustrează că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură

imobilul, i se oferă restituirea prin echivalent, ori chiar i se refuză un

drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării

adresate prin notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție

motivată.

O interpretare contrară ar conduce

la situația absurdă în care atunci când cei notificați nu doresc să restituie

bunurile, să nu răspundă la notificare, astfel devenind ineficient dreptul la

reparație recunoscut persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv în

perioada de referință prevăzută de lege.

Raportând dispozițiile Legii nr. 10/2001

la dispozițiile constituționale și comunitare privind accesul la justiție și

dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei, rezultă că lipsa

răspunsului entității deținătoare la notificarea cu care a fost sesizată

reprezintă un refuz tacit de restituire, ce urmează a fi sancționat ca atare de

instanța de control judiciar, prin obligarea de emitere a dispoziției

respective.

Din probele existente la dosar nu a

rezultat că pârâtul ar fi cerut reclamantei să completeze documentele pe care

și-a întemeiat cererea de restituire, pentru a opera prorogarea termenului în

discuție, iar atitudinea sa culpabilă, în sensul eludării dispozițiilor

referitoare la obligativitatea emiterii deciziei/dispoziției, îndreptățește

instanța ca, în virtutea limitelor în care a fost învestită și a rolului activ,

să impună acestuia să răspundă notificării.

Lipsa unei sancțiuni pecuniare

pentru nerespectarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are

obligația de a răspunde la notificarea care i s-a adresat, nu dă dreptul

acesteia de a amâna, în afara cadrului legal și fără nici o justificare,

rezolvarea cererii de restituire, întrucât o asemenea abordare echivalează cu

încălcarea dreptului la reparație, motiv pentru care critica recurentului sub

acest aspect va fi înlăturată.

Referitor la problema valabilității

titlului statului, Legea nr. 10/2001 statuează, în art. 1 alin. (1) că

„imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în

natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.

Domeniul de aplicare prevăzut la

art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse

în intervalul de referință menționat și se raportează la exigențele art. 1 din

Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale

de drept internațional”.

Dispozițiile art. 2 lit. a) din

legea de reparație stabilesc că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege

„imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor

imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948

pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,

miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de

naționalizare”.

Astfel, însăși Legea nr. 10/2001 stabilește

că imobilele preluate prin acest act normativ de putere se înscriu în categoria

imobilelor preluate în mod abuziv, act normativ ce contravenea atât

dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată, cât și dispozițiilor

art. 480-481 C. civ.

Potrivit Legii nr. 213/1998,

valabilitatea dreptului de proprietate al statului este subordonată

conformității decretului de naționalizare și actelor administrative de aplicare

a acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte

și legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în

patrimoniul statului.

În speță, instanțele de judecată în

mod corect au apreciat că decretul de naționalizare în discuție a fost aplicat

cu încălcarea condițiilor sus-menționate, astfel încât nu poate fi reținut ca

act de preluare valabil.

Pentru aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primar, împotriva deciziei nr. 515/A din 26

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 mai

2010.