ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3007/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3007/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 341 din 31 martie 2009,

pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul s-a respins cererea

formulată de reclamanta SC L. SRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA,

având ca obiect obligația de a face, fiind obligată reclamanta

să plătească pârâtei suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei să pună în executare hotărârea A.G.O.A. din 12

noiembrie 2007 privitor la permiterea și sprijinirea reclamantei pentru

realizarea, pe cheltuiala acesteia, a unui audit economic-financiar și

juridic pe ultimii 5 ani, respectiv: obligarea pârâtei să-i furnizeze

reclamantei toate informațiile și documentele necesare

realizării auditului economico-financiar și juridic aferent perioadei

2003-2008 și obligarea pârâtei să permită accesul în incinta

sediului social precum și la documentele tuturor persoanelor desemnate de

către reclamantă pentru realizarea activității de audit, sub

sancțiunea plății unor daune cominatorii de 1.000 lei/zi

întârziere.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului Tribunalul a reținut că, potrivit art. 160

alin. (1) din Legea nr. 31/1990: „situațiile financiare ale

societăților comerciale supuse obligației legale de auditare vor

fi auditate de către auditoi financiari – persoane fizice sau juridice -,

în condițiile prevăzute de lege”.

Din examinarea motivelor de fapt ce

susțin demersul procedural al reclamantei se conchide că

operațiunea de auditare pentru a cărei derulare solicită

intervenția instanței de judecată pentru a o obliga pe

pârâtă să asigure cadrul corespunzător (așa cum potrivit

susținerilor reclamantei aceasta din urmă și-a asumat prin

organul său deliberativ - adunarea generală), vizează auditul

financiar, reglementarea acestuia fiind dată de O.U.G. nr. 75/1999.

Conform actului normativ sus citat

auditul financiar se exercită de către profesioniști

independenți de societatea comercială auditată, care

analizează situațiile financiare ale societății, prin

raportare la standardele de audit.

În fundamentarea cererii sale

reclamanta s-a prevalat de mențiunea cuprinsă într-un proces-verbal

încheiat – așa cum se indică în corpul acestuia în data de 12

noiembrie 2007, cu ocazia ședinței A.G.O.A., potrivit cu care

acționarii au apreciat solicitările reclamantei în sensul

realizării „unui audit financiar contabil și periodic de către

auditori desemnați și plătiți de către acționarul

SC L. SRL și care să verifice perioada ultimilor 5 ani”.

Reclamanta nu a depus la dosarul

cauzei hotărârea adoptată în cadrul adunării generale din data

de 12 noiembrie 2007.

Legea nr. 31/1990 prin două

articole diferite – art. 131 și art. 132 – configurează juridic

procesul verbal al adunării generale și hotărârea adunării

generale. Deși procesul verbal este un element esențial pentru

valabilitatea deciziei adunării generale, se limitează a fi un

înscris constatator al tuturor actelor, faptelor și operațiunilor

petrecute la o anumită adunare generală.

Potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990

– sunt obligatorii pentru acționari „hotărârile luate de adunarea

generală în limitele legii sau actului constitutiv”.

Reiese că hotărârile

adunării generale sunt cele care exprimă voința juridică a

societății și se bucură de forță obligatorie atât

față de societate cât și față de acționari.

S-a observat astfel pe de o parte

că reclamanta nu a probat că cererea sa beneficiază de

susținerea unei hotărâri a adunării generale și pe de

altă parte că printr-o hotărâre a adunării generale a

societății pârâte desfășurată în data de 22 decembrie 2008

s-a decis ca auditarea economico-financiară pentru perioada în

discuție (2003 - 2008) să fie efectuată, fiind indicată

și societatea desemnată în acest sens.

Interesul societății

comerciale este ca normele legale care îi reglementează activitatea

să fie în mod corect aplicate, iar prin adoptarea prin Hotărârea din

data de 22 decembrie 2008 a măsurilor privind efectuarea

activității de audit dispozițiile art. 160 din Legea nr. 31/1991

și O.U.G. nr. 75/1999 au fost respectate și sunt de natură

să asigure atingerea scopului pentru care au fost edictate – exprimarea

opiniei auditorilor asupra situațiilor financiare.

Pentru aceste considerente s-a

apreciat că cererea formulată de către reclamantă este

nefondată și a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta. Apelul a fost respins prin decizia civilă nr. 177

din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut în considerentele

hotărârii că prima instanță a apreciat în mod corect

că procesul-verbal de ședință a adunării generale a

acționarilor unei societăți comerciale pe acțiuni nu se

identifică cu hotărârea adunării generale, acest proces verbal

fiind doar un înscris sub semnătura privată a președintelui A.G.A.

și a secretarului în care se regăsesc cele dezbătute cu prilejul

ședinței respective.

Din acest proces-verbal societatea,

prin reprezentanții săi legali, va extrage hotărârea A.G.A.

luată, hotărâre care va fi redactată în mod distinct, purtând

denumirea ca atare, sub semnătura președintelui A.G.A. și a

secretarului.

În aceste condiții, având în

vedere că reclamanta invocă în acțiunea sa numai procesul-verbal

al ședinței din 12 noiembrie 2007, lipsa unei hotărâri A.G.A.

din acea dată lipsește de fundament juridic acțiunea

reclamantei.

Pe de altă parte, așa cum

rezultă din probele administrate în cauză, la data de 22 decembrie 2008

s-a adoptat hotărârea A.G.A. prin care s-a dispus auditarea financiar

contabilă a acestei societăți pe perioada 2003 - 2008,

realizată de un auditor independent, astfel că sunt îndeplinite

cerințele legale prevăzute de art. 160 din Legea nr. 31/1991 și

O.U.G. nr. 75/1999, acțiunea reclamantei fiind astfel neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ.

În motivarea recursului, copie

fidelă a apelului, reclamanta arată că instanța de fond a

interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 31/1990

în ceea ce privește valoarea și semnificația juridică a proceselor

verbale ale ședințelor A.G.A. unei societăți comerciale.

Se mai arată că în mod

greșit instanța de apel a apreciat faptul că au valoare de

hotărâre a A.G.A. numai acele înscrisuri care poartă această

denumire, iar nu hotărârile care au fost adoptate și care au fost

înregistrate ca atare în procesul verbal de ședință A.G.A.

Reclamanta susține că, în

esență, hotărârea A.G.A., în sensul Legii nr. 31/1990,

reprezintă un act juridic în sens de negotium juris, prin care se

manifestă voința societară, iar înscrisul care ar purta

denumirea de hotărâre A.G.A. are doar valoare ad probationem.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că procesul

verbal de ședință este doar un înscris constatator, iar numai

manifestarea formală a emiterii unui înscris cu denumirea de hotărâre

A.G.A. definește și confirmă existența unei hotărâri A.G.A.,

în sensul Legii nr. 31/1990.

Pe de altă parte, reclamanta

apelantă arată că instanța de apel a reținut de

asemenea în mod greșit atât situația de fapt cât și petitul

cererii de chemare în judecată, în speță nu s-a pus

niciodată în discuție nicio temă legată de auditarea

situațiilor financiare ale societății pârâte ci, în mod

particulat, A.G.A. a hotărât efectuarea unei verificări a întregii

activități de gestiune efectuate în ultimii 5 ani. Instanța de

fond a apreciat că în cauză este vorba de auditul financiar

obligatoriu.

În final, reclamanta recurentă

arată că împrejurarea că, ulterior, o altă hotărâre A.G.A.

a dispus efectuarea unui audit cu privire la activitatea societății

este nerelevantă în cauză câtă vreme Hotărârea A.G.A. din

22 decembrie 2008 nu a hotărât revocarea hotărârii din 12 noiembrie 2007

și nu a dispus o hotărâre identică ci numai una contabilă.

Intimata pârâtă SC P. SA Timișoara

a formulat întampinare prin care a solicitat, în esența, respingerea

recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a probatoriilor

administrate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamanta a solicitat

modificarea deciziei recurate, prin expunerea cronologica a faptelor, dar

fără indicarea criticilor concrete pe care se sprijină motivele

de nelegalitate, încadrabile în prev art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ., la

care se face doar o simpla trimitere. Cu toate acestea, Înalta Curte le va

cerceta și va răspunde recurentei prin prezentele considerente.

Din expunerea de motive la cererea

de recurs, rezulta ca reclamanta recurenta a criticat hotărârea atacata nu

pe temeiurile de drept la care a făcut referire, ci pentru motive ce

țin de netemeinicia acesteia, ceea ce nu poate conduce la modificarea

hotărârii.

Or, potrivit art. 304 alin. (1) C.

proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri poate fi ceruta pentru

motive de nelegalitate in situațiile concrete menționate la pct. 1 - 9

din acest articol.

În atare situație, daca

criticile aduse hotărârii recurate reprezintă doar o succesiune de

fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic,

controlul judiciar urmând a se efectua în consecință.

De altfel, reclamanta recurenta a

precizat in mod expres in cuprinsul cererii de recurs ca „instanța de fond

a reținut in mod greșit situația de fapt, cat si petitul cererii

de chemare in judecată”.

Cât privește prima

critică, analizând decizia atacată (și ale cărei

considerente au fost expuse pe larg în cele ce preced) în raport de motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a

fost invocat în mod nefondat. Hotărârea atacată cuprinde motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței și

conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în

căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să

răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei

nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat

cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că decizia este

motivată în fapt și în drept, fiind clară și concisă,

recurenta nereușind să demonstreze în ce anume constă motivarea

contradictorie ori străină de natura pricinii.

În ceea ce privește al doilea

motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat deoarece

se încearcă sa se lărgească cadrul stabilit în mod foarte clar

de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care prevede ca se poate

invoca acest motiv de recurs numai daca a avut loc schimbarea naturii ori

înțelesului lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic

dedus judecații prin interpretarea greșita a acestuia. Instanța

de apel s-a pronuntat în raport de probele administrate, iar judecătorul

care a cercetat fondul cauzei nu a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății și nici nu a schimbat natura ori întelesul

lămurit și vadit neîndoielnic al acestuia. În plus, critica nu se

poate circumscrie motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pentru

că nu rezultă din actele dosarului că instanța si-ar fi

depășit atribuțiile, dimpotrivă a soluționat atât

fondul cât și apelul în limitele învestirii, anume cu o acțiune în

obligație de a face, fără a se supune judecății vreun

act juridic.

Modul în care instanțele au

interpretat înscrisurile depuse la dosar în dovedirea afirmațiilor din

cuprinsul cererii de chemare în judecată ori al întâmpinării, nu

echivalează cu schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic

dedus judecății.

Cât privește cea de-a treia critică,

analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte îl găsește nefondat în condițiile

în care în cauza de față nu rezultă că instanța de

apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau

că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea

extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recursul, nefiind o cale de atac

devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu

se poate limita la o simplă indicare formală a textelor,

condiția legală a dezvoltării implicând determinarea

greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt

și în drept, precum și indicarea probelor pe care se întemeiază.

Recurenta circumscrie, practic,

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critici de

netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta

cale de atac. Recurenta urmărește, prin criticile subsumate acestui

motiv, o reapreciere a probelor administrate și care să conducă

la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în

dosar. Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor

și față de situația de fapt reținută (și

care nu mai poate fi schimbată în recurs) nu rezultă nici lipsa

temeiului legal, nici vreo încălcare a legii, sau o aplicare

greșită a acesteia.

Situația de fapt a fost corect

reținută de către instanțele de fond și de apel, din

probatorii rezultând că procesul-verbal de ședință a

adunării generale nu se identifică cu hotărârea adoptată în

urma desfășurării acestuia, iar absența hotărârii

lipsește de fundament juridic cererea reclamantei recurente.

Potrivit art. 131 din Legea nr. 31/1990,

procesul-verbal al ședinței adunării generale asociaților

este doar un înscris olograf sau tehnoredactat, sub semnătura privată

președintelui A.G.A. și a secretarului. Prin prevederile art. 131 si art.

132 din Legea nr. 30/1990, republicată, se configurează juridic

procesul verbal al adunării generale si hotărârea adunării

generale. Deși, procesul verbal este un element esențial pentru

valabilitatea deciziei adunării generale, el se limitează rolul de

inscris constatator al îndeplinirii „(...) formalităților de

convocare, data si locul adunării generale, acționarii prezenți,

numărul acțiunilor, dezbaterile in rezumat hotărârile luate, iar

la cererea acționarilor, declarațiile făcute de ei in

ședința" [art. 131 alin. (1) din lege], in timp ce

hotărârile adunării generale exprima voința juridica a

asociaților si „(...) sunt obligatorii chiar pentru acționarii care

nu au luat parte la adunare sau au votat contra” [art. 132 alin. (1) din lege].

Prin urmare, hotărârea

Adunării Generale este actul juridic producător de efecte juridice,

care se înscrie în Registrul Comerțului si se publică în Monitorul Oficial,

care fundamentează juridic cele decise cu prilejul ședinței A.G.A.

Aceasta concluzie se desprinde din

conținutul textelor enunțate care atribuie hotărârilor luate de

adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv caracter

obligatoriu pentru acționari.

În consonanță cu aceste

texte, instanța de apel a apreciat in mod judicios că numai

hotărârile adunării generale sunt cele care exprimă voința

juridică a societății și se bucură de forță

obligatorie atât față de societate, cât și față de

acționari, iar nu procesul verbal al adunării generale care se limitează

la a fi un inscris constatator.

Din aceasta perspectiva, este

evident ca reclamanta recurenta nu a probat ca cererea sa beneficieaza de

susținerea unei hotărâri a A.G.A., pe de o parte, iar pe de alta

parte, ca adunarea generala a societății, desfășurate in

data de 22 decembrie 2008 a decis prin hotărârea adoptata la acea data ca

auditarea economico - financiara pentru perioada 2003 - 2008 sa fie efectuata

de către un auditori externi, independent, respectiv SC N. SRL, potrivit art.

160 din Legea nr. 31/1990, republicata care stabilește ca „Situațiile

financiare ale societăților comerciale supuse obligației legale

de auditare vor fi auditate de către auditori financiari - persoane fizice

sau persoane juridice -, in condițiile prevăzute de lege” si O.U.G. nr.

75/1999.

Hotărârea A.G.A. din data de 22

decembrie 2008 a fost adoptata de acționarii societății cu o

majoritate de 99,76% din capitalul social, in vederea realizării auditului

de către SC N. SRL, care are forța obligatorie fata de toti

acționarii, inclusiv reclamanta recurenta si, ca atare, producătoare

de efecte juridice.

Sub acest aspect, prima

instanță, ca si instanța de apel au reținut că

interesul societății comerciale a fost ca normele legale care îi

reglementează activitatea să fie corect aplicate, iar prin adoptarea

măsurilor individualizate în hotărârea A.G.A. a SC P. SA din 22

decembrie 2008, privind efectuarea activității de audit,

dispozițiile art. 160 din Legea nr. 31/1990 ca și cele ale O.U.G. nr.

75/1999 au fost respectate și sunt de natură să asigure

atingerea finalității pentru care au fost edictate, respectiv exprimarea

opiniei auditorilor asupra situațiilor financiare.

În considerarea faptului că

reclamanta recurenta nu a putut opune o hotărâre a A.G.A. SC P. SA, ci

doar un proces-verbal de ședință, care nu produce, prin el

însuși, efecte juridice, acțiunea introductivă este

neîntemeiată, fiind lipsită de fundament juridic, astfel ca în mod

corect a fost respinsă.

Din această perspectivă,

sunt vădit neîntemeiate susținerile reclamantei recurente făcute

in expunerera de motive la cererea de recurs, în sensul că ar fi solicitat

verificări sub aspecte multiple - contabil, economic și juridic,

deoarece verificarea situațiilor financiare, de către un auditor

independent, reprezintă tocmai cenzura la care aceasta face referire,

astfel ca nu se poate identifica nici o interpretare eronată a

situației de fapt ori a petitului cererii de chemare în judecată.

Practic, motivele de recurs invocate

sunt o expunere a situației de fapt care se desprinde din înscrisurile

dosarului și reprezintă o reiterare a motivelor acțiunii introductive

si a celor pe care se sprijină cererea de apel.

In raport cu voința

expresă a acționarilor reprezentând 99,76% din capitalul social al SC

P. SA, constatată prin hotărârea A.G.A. SC P. SA din data de 22

decembrie 2008, solicitarea reclamantei recurente se privește nu doar ca

neîntemeiată, dar și ci lipsita de interes, din moment ce auditul

financiar-contabil aferent perioadei 2003 - 2008 va fi realizat de către

un auditor extern, independent.

Distincția pe care reclamanta

recurenta tinde să o acrediteze între „verificarea economică,

contabilă și juridică” pe care o solicită, și

auditarea economico-financiară decisă prin pct. III al hotărârii

A.G.A. SC P. SA din data de 22 decembrie 2008, este „artificială” și

neîntemeiată, deoarece între cele două noțiuni există

identitate, ele având același obiect și aceeași finalitate.

În consecință, conform

art. 312 și art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul

declarat de reclamanta SC L. SRL Timișoara împotriva deciziei civile nr. 177

din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, și va obliga recurenta reclamantă SC L. SRL

Timișoara la plata sumei de 13.897 lei cheltuieli de judecată

către intimata pârâtă SC P. SA Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC L. SRL Timișoara împotriva deciziei civile nr. 177

din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială.

Obligă recurenta

reclamantă SC L. SRL Timișoara la plata sumei de 13.897 lei

cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.