ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3007/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 341 din 31 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul s-a respins cererea formulată de reclamanta SC L. SRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, având ca obiect obligația de a face, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să pună în executare hotărârea A.G.O.A.

din 12 noiembrie 2007 privitor la permiterea și sprijinirea reclamantei pentru realizarea, pe cheltuiala acesteia, a unui audit economic-financiar și juridic pe ultimii 5 ani, respectiv: obligarea pârâtei să-i furnizeze reclamantei toate informațiile și documentele necesare realizării auditului economico-financiar și juridic aferent perioadei 2003-2008 și obligarea pârâtei să permită accesul în incinta sediului social precum și la documentele tuturor persoanelor desemnate de către reclamantă pentru realizarea activității de audit, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 1.000 lei/zi întârziere. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului Tribunalul a reținut că, potrivit art. 160 alin. (1) din Legea nr. 31/1990: „situațiile financiare ale societăților comerciale supuse obligației legale de auditare vor fi auditate de către auditoi financiari – persoane fizice sau juridice -, în condițiile prevăzute de lege”.

Din examinarea motivelor de fapt ce susțin demersul procedural al reclamantei se conchide că operațiunea de auditare pentru a cărei derulare solicită intervenția instanței de judecată pentru a o obliga pe pârâtă să asigure cadrul corespunzător (așa cum potrivit susținerilor reclamantei aceasta din urmă și-a asumat prin organul său deliberativ - adunarea generală), vizează auditul financiar, reglementarea acestuia fiind dată de O.U.G. nr. 75/1999. Conform actului normativ sus citat auditul financiar se exercită de către profesioniști independenți de societatea comercială auditată, care analizează situațiile financiare ale societății, prin raportare la standardele de audit.

În fundamentarea cererii sale reclamanta s-a prevalat de mențiunea cuprinsă într-un proces-verbal încheiat – așa cum se indică în corpul acestuia în data de 12 noiembrie 2007, cu ocazia ședinței A.G.O.A., potrivit cu care acționarii au apreciat solicitările reclamantei în sensul realizării „unui audit financiar contabil și periodic de către auditori desemnați și plătiți de către acționarul SC L. SRL și care să verifice perioada ultimilor 5 ani”. Reclamanta nu a depus la dosarul cauzei hotărârea adoptată în cadrul adunării generale din data de 12 noiembrie 2007. Legea nr. 31/1990 prin două articole diferite – art. 131 și art. 132 – configurează juridic procesul verbal al adunării generale și hotărârea adunării generale.

Deși procesul verbal este un element esențial pentru valabilitatea deciziei adunării generale, se limitează a fi un înscris constatator al tuturor actelor, faptelor și operațiunilor petrecute la o anumită adunare generală. Potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990 – sunt obligatorii pentru acționari „hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv”. Reiese că hotărârile adunării generale sunt cele care exprimă voința juridică a societății și se bucură de forță obligatorie atât față de societate cât și față de acționari. S-a observat astfel pe de o parte că reclamanta nu a probat că cererea sa beneficiază de susținerea unei hotărâri a adunării generale și pe de altă parte că printr-o hotărâre a adunării generale a societății pârâte desfășurată în data de 22 decembrie 2008 s-a decis ca auditarea economico-financiară pentru perioada în discuție (2003 - 2008) să fie efectuată, fiind indicată și societatea desemnată în acest sens.

Interesul societății comerciale este ca normele legale care îi reglementează activitatea să fie în mod corect aplicate, iar prin adoptarea prin Hotărârea din data de 22 decembrie 2008 a măsurilor privind efectuarea activității de audit dispozițiile art. 160 din Legea nr. 31/1991 și O.U.G. nr. 75/1999 au fost respectate și sunt de natură să asigure atingerea scopului pentru care au fost edictate – exprimarea opiniei auditorilor asupra situațiilor financiare. Pentru aceste considerente s-a apreciat că cererea formulată de către reclamantă este nefondată și a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Apelul a fost respins prin decizia civilă nr. 177 din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că prima instanță a apreciat în mod corect că procesul-verbal de ședință a adunării generale a acționarilor unei societăți comerciale pe acțiuni nu se identifică cu hotărârea adunării generale, acest proces verbal fiind doar un înscris sub semnătura privată a președintelui A.G.A. și a secretarului în care se regăsesc cele dezbătute cu prilejul ședinței respective. Din acest proces-verbal societatea, prin reprezentanții săi legali, va extrage hotărârea A.G.A. luată, hotărâre care va fi redactată în mod distinct, purtând denumirea ca atare, sub semnătura președintelui A.G.A. și a secretarului. În aceste condiții, având în vedere că reclamanta invocă în acțiunea sa numai procesul-verbal al ședinței din 12 noiembrie 2007, lipsa unei hotărâri A.G.A.

din acea dată lipsește de fundament juridic acțiunea reclamantei. Pe de altă parte, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, la data de 22 decembrie 2008 s-a adoptat hotărârea A.G.A. prin care s-a dispus auditarea financiar contabilă a acestei societăți pe perioada 2003 - 2008, realizată de un auditor independent, astfel că sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute de art. 160 din Legea nr. 31/1991 și O.U.G. nr. 75/1999, acțiunea reclamantei fiind astfel neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, copie fidelă a apelului, reclamanta arată că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 31/1990 în ceea ce privește valoarea și semnificația juridică a proceselor verbale ale ședințelor A.G.A.

unei societăți comerciale. Se mai arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat faptul că au valoare de hotărâre a A.G.A. numai acele înscrisuri care poartă această denumire, iar nu hotărârile care au fost adoptate și care au fost înregistrate ca atare în procesul verbal de ședință A.G.A. Reclamanta susține că, în esență, hotărârea A.G.A., în sensul Legii nr. 31/1990, reprezintă un act juridic în sens de negotium juris, prin care se manifestă voința societară, iar înscrisul care ar purta denumirea de hotărâre A.G.A. are doar valoare ad probationem. Instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că procesul verbal de ședință este doar un înscris constatator, iar numai manifestarea formală a emiterii unui înscris cu denumirea de hotărâre A.G.A.

definește și confirmă existența unei hotărâri A.G.A., în sensul Legii nr. 31/1990. Pe de altă parte, reclamanta apelantă arată că instanța de apel a reținut de asemenea în mod greșit atât situația de fapt cât și petitul cererii de chemare în judecată, în speță nu s-a pus niciodată în discuție nicio temă legată de auditarea situațiilor financiare ale societății pârâte ci, în mod particulat, A.G.A. a hotărât efectuarea unei verificări a întregii activități de gestiune efectuate în ultimii 5 ani. Instanța de fond a apreciat că în cauză este vorba de auditul financiar obligatoriu. În final, reclamanta recurentă arată că împrejurarea că, ulterior, o altă hotărâre A.G.A. a dispus efectuarea unui audit cu privire la activitatea societății este nerelevantă în cauză câtă vreme Hotărârea A.G.A.

din 22 decembrie 2008 nu a hotărât revocarea hotărârii din 12 noiembrie 2007 și nu a dispus o hotărâre identică ci numai una contabilă. Intimata pârâtă SC P. SA Timișoara a formulat întampinare prin care a solicitat, în esența, respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a probatoriilor administrate, va respinge recursul pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamanta a solicitat modificarea deciziei recurate, prin expunerea cronologica a faptelor, dar fără indicarea criticilor concrete pe care se sprijină motivele de nelegalitate, încadrabile în prev art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ., la care se face doar o simpla trimitere.

Cu toate acestea, Înalta Curte le va cerceta și va răspunde recurentei prin prezentele considerente. Din expunerea de motive la cererea de recurs, rezulta ca reclamanta recurenta a criticat hotărârea atacata nu pe temeiurile de drept la care a făcut referire, ci pentru motive ce țin de netemeinicia acesteia, ceea ce nu poate conduce la modificarea hotărârii. Or, potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri poate fi ceruta pentru motive de nelegalitate in situațiile concrete menționate la pct. 1 - 9 din acest articol. În atare situație, daca criticile aduse hotărârii recurate reprezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, controlul judiciar urmând a se efectua în consecință.

De altfel, reclamanta recurenta a precizat in mod expres in cuprinsul cererii de recurs ca „instanța de fond a reținut in mod greșit situația de fapt, cat si petitul cererii de chemare in judecată”. Cât privește prima critică, analizând decizia atacată (și ale cărei considerente au fost expuse pe larg în cele ce preced) în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat. Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.

Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că decizia este motivată în fapt și în drept, fiind clară și concisă, recurenta nereușind să demonstreze în ce anume constă motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat deoarece se încearcă sa se lărgească cadrul stabilit în mod foarte clar de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care prevede ca se poate invoca acest motiv de recurs numai daca a avut loc schimbarea naturii ori înțelesului lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecații prin interpretarea greșita a acestuia. Instanța de apel s-a pronuntat în raport de probele administrate, iar judecătorul care a cercetat fondul cauzei nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nici nu a schimbat natura ori întelesul lămurit și vadit neîndoielnic al acestuia.

În plus, critica nu se poate circumscrie motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pentru că nu rezultă din actele dosarului că instanța si-ar fi depășit atribuțiile, dimpotrivă a soluționat atât fondul cât și apelul în limitele învestirii, anume cu o acțiune în obligație de a face, fără a se supune judecății vreun act juridic. Modul în care instanțele au interpretat înscrisurile depuse la dosar în dovedirea afirmațiilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată ori al întâmpinării, nu echivalează cu schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic dedus judecății. Cât privește cea de-a treia critică, analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte îl găsește nefondat în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiția legală a dezvoltării implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se întemeiază. Recurenta circumscrie, practic, motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac. Recurenta urmărește, prin criticile subsumate acestui motiv, o reapreciere a probelor administrate și care să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în dosar. Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor și față de situația de fapt reținută (și care nu mai poate fi schimbată în recurs) nu rezultă nici lipsa temeiului legal, nici vreo încălcare a legii, sau o aplicare greșită a acesteia. Situația de fapt a fost corect reținută de către instanțele de fond și de apel, din probatorii rezultând că procesul-verbal de ședință a adunării generale nu se identifică cu hotărârea adoptată în urma desfășurării acestuia, iar absența hotărârii lipsește de fundament juridic cererea reclamantei recurente.

Potrivit art. 131 din Legea nr. 31/1990, procesul-verbal al ședinței adunării generale asociaților este doar un înscris olograf sau tehnoredactat, sub semnătura privată președintelui A.G.A. și a secretarului. Prin prevederile art. 131 si art. 132 din Legea nr. 30/1990, republicată, se configurează juridic procesul verbal al adunării generale si hotărârea adunării generale.

Deși, procesul verbal este un element esențial pentru valabilitatea deciziei adunării generale, el se limitează rolul de inscris constatator al îndeplinirii „(...) formalităților de convocare, data si locul adunării generale, acționarii prezenți, numărul acțiunilor, dezbaterile in rezumat hotărârile luate, iar la cererea acționarilor, declarațiile făcute de ei in ședința" [art. 131 alin. (1) din lege], in timp ce hotărârile adunării generale exprima voința juridica a asociaților si „(...) sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra” [art. 132 alin. (1) din lege]. Prin urmare, hotărârea Adunării Generale este actul juridic producător de efecte juridice, care se înscrie în Registrul Comerțului si se publică în Monitorul Oficial, care fundamentează juridic cele decise cu prilejul ședinței A.G.A.

Aceasta concluzie se desprinde din conținutul textelor enunțate care atribuie hotărârilor luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv caracter obligatoriu pentru acționari. În consonanță cu aceste texte, instanța de apel a apreciat in mod judicios că numai hotărârile adunării generale sunt cele care exprimă voința juridică a societății și se bucură de forță obligatorie atât față de societate, cât și față de acționari, iar nu procesul verbal al adunării generale care se limitează la a fi un inscris constatator.

Din aceasta perspectiva, este evident ca reclamanta recurenta nu a probat ca cererea sa beneficieaza de susținerea unei hotărâri a A.G.A., pe de o parte, iar pe de alta parte, ca adunarea generala a societății, desfășurate in data de 22 decembrie 2008 a decis prin hotărârea adoptata la acea data ca auditarea economico - financiara pentru perioada 2003 - 2008 sa fie efectuata de către un auditori externi, independent, respectiv SC N. SRL, potrivit art. 160 din Legea nr. 31/1990, republicata care stabilește ca „Situațiile financiare ale societăților comerciale supuse obligației legale de auditare vor fi auditate de către auditori financiari - persoane fizice sau persoane juridice -, in condițiile prevăzute de lege” si O.U.G.

nr. 75/1999. Hotărârea A.G.A. din data de 22 decembrie 2008 a fost adoptata de acționarii societății cu o majoritate de 99,76% din capitalul social, in vederea realizării auditului de către SC N. SRL, care are forța obligatorie fata de toti acționarii, inclusiv reclamanta recurenta si, ca atare, producătoare de efecte juridice. Sub acest aspect, prima instanță, ca si instanța de apel au reținut că interesul societății comerciale a fost ca normele legale care îi reglementează activitatea să fie corect aplicate, iar prin adoptarea măsurilor individualizate în hotărârea A.G.A. a SC P. SA din 22 decembrie 2008, privind efectuarea activității de audit, dispozițiile art. 160 din Legea nr. 31/1990 ca și cele ale O.U.G.

nr. 75/1999 au fost respectate și sunt de natură să asigure atingerea finalității pentru care au fost edictate, respectiv exprimarea opiniei auditorilor asupra situațiilor financiare. În considerarea faptului că reclamanta recurenta nu a putut opune o hotărâre a A.G.A. SC P. SA, ci doar un proces-verbal de ședință, care nu produce, prin el însuși, efecte juridice, acțiunea introductivă este neîntemeiată, fiind lipsită de fundament juridic, astfel ca în mod corect a fost respinsă. Din această perspectivă, sunt vădit neîntemeiate susținerile reclamantei recurente făcute in expunerera de motive la cererea de recurs, în sensul că ar fi solicitat verificări sub aspecte multiple - contabil, economic și juridic, deoarece verificarea situațiilor financiare, de către un auditor independent, reprezintă tocmai cenzura la care aceasta face referire, astfel ca nu se poate identifica nici o interpretare eronată a situației de fapt ori a petitului cererii de chemare în judecată.

Practic, motivele de recurs invocate sunt o expunere a situației de fapt care se desprinde din înscrisurile dosarului și reprezintă o reiterare a motivelor acțiunii introductive si a celor pe care se sprijină cererea de apel. In raport cu voința expresă a acționarilor reprezentând 99,76% din capitalul social al SC P. SA, constatată prin hotărârea A.G.A. SC P. SA din data de 22 decembrie 2008, solicitarea reclamantei recurente se privește nu doar ca neîntemeiată, dar și ci lipsita de interes, din moment ce auditul financiar-contabil aferent perioadei 2003 - 2008 va fi realizat de către un auditor extern, independent. Distincția pe care reclamanta recurenta tinde să o acrediteze între „verificarea economică, contabilă și juridică” pe care o solicită, și auditarea economico-financiară decisă prin pct. III al hotărârii A.G.A.

SC P. SA din data de 22 decembrie 2008, este „artificială” și neîntemeiată, deoarece între cele două noțiuni există identitate, ele având același obiect și aceeași finalitate. În consecință, conform art. 312 și art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC L. SRL Timișoara împotriva deciziei civile nr. 177 din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, și va obliga recurenta reclamantă SC L. SRL Timișoara la plata sumei de 13.897 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC L. SRL Timișoara împotriva deciziei civile nr. 177 din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă recurenta reclamantă SC L. SRL Timișoara la plata sumei de 13.897 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.