ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3118/2010

Prin sentința comercială nr. 6474 din 28 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 2533/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC D.A. SA Vatra Dornei împotriva pârâtei A.D.S. București și în consecință s-a constatat nulitatea declarației unilaterale de reziliere emisă de pârâtă sub nr. 60657 din 29 august 2007 privind contractul de concesiune nr. 3 din 23 februarie 2004 încheiat între părți, pârâta fiind obligată să-i predea reclamantei suprafața de 7753,48 ha teren cu destinație agricolă și 436,94 ha teren neagricol ca urmare a continuării derulării raporturilor contractuale între părți.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 23 februarie 2004, între reclamantă în calitate de concesionar și pârâtă, în calitate de concedent s-a încheiat contractul de concesiune nr. 3 având ca obiect transmiterea dreptului și a obligației de exploatare și întreținere a suprafețelor de teren anterior menționate, situate administrativ în județul Călărași. Acest teren nu a fost predat, în întregime reclamantei, iar la data de 17 aprilie 2006, ca urmare a adoptării H.G. nr. 4/2006 privind declararea stării de alertă în județele riverane fluviului Dunărea, precum și a deciziei C.N.S.U., au fost create în mod artificial trei breșe în digul de protecție al terenului, cu consecința inundării terenului ce face obiectul contractului de concesiune.

Reclamanta a notificat pârâtei la data de 18 aprilie 2006 producerea acestui eveniment, precum și suspendarea executării contractului, până la momentul în care apele se vor retrage și terenul va redeveni practicabil pentru agricultură. În acest context, arată tribunalul, declarația de reziliere unilaterală transmisă de pârâtă reclamantei la data de 29 august 2007 întemeiată pe pactul comisoriu de gradul 3 prevăzut în clauza 5.13. din contract, pentru nerespectarea obligației de plată a redevenței la termenele scadente, nu poate primi eficiență deoarece reclamanta nu se află în culpă și a notificat în prealabil excepția de neexecutare a contractului.

Astfel, din cauza inundării controlate a terenului din litigiu, decisă de autoritățile statului, exploatarea terenului în scopul pentru care s-a încheiat contractul nu a mai fost posibil, iar pârâta nu a fost în măsură, ca urmare a cazului de forță majoră, să-și execute propria obligație cuprinsă în art. 2.1 și 2.3, respectiv aceea de a asigura exploatarea terenului potrivit contractului. În considerarea caracterului temporar a imposibilității fortuite de executare, obligațiile contractuale sunt suspendate și nu stinse, având în vedere și capitolul 12 din convenția părților. Apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 187 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel, a arătat, în plus față de considerentele avute în vedere de tribunal, că raportat la obiectul litigiului, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 9 – art. 15 din Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale, deoarece pe terenul concesionat nu au fost înființate culturi, nu s-a solicitat repararea pagubelor rezultând din pierderea culturilor afectate de calamități, astfel că reclamanta nu era obligată să față dovada intervenției forței majore prin intermediul procesului verbal menționat în art. 9 – art. 10 din lege.

Susținerea apelantei în sensul că prin sentința comercială nr. 165 din 10 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat cu putere de lucru judecat că în ceea ce privește contractul de concesiune nr. 3/2004, forța majoră nu poate fi reținută ca o cauză de exonerare a concesionarului de la plata redevenței, a fost înlăturată cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1201 C. civ., deoarece nu există identitate de obiect între cererea de chemare în judecată soluționată prin hotărâre judecătorească menționată și prezenta cauză. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.D.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că potrivit clauzelor contractuale, concesionarul avea obligația prevăzută la art. 7.1.6 ca în schimbul exploatării terenul agricol ce face obiectul contractului, să achite redevența și să realizeze investițiile angajate, la termenele scadente și în condițiile stabilite și asumate prin semnarea convenției. Astfel, deși creanța ce reprezintă obligația de plată a debitului este certă, conform art. 4 și 5 din contract, lichidă și exigibilă potrivit art. 5.12 și respectiv 5.3 și 5.4, prin decizia recurată au fost interpretate greșit clauzele contractuale care prevăd în mod expres obligația concesionarului de a plăti redevența, de a exploata terenul agricol, de a asigura culturile precum și în ceea ce privește suportarea riscului contractual, cu consecința schimbării naturii ori a înțelesului lămurit și neîndoielnic al acestor clauze.

De asemenea, arată recurenta, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale, respectiv a dispozițiilor art. 969 C. civ., Legea nr. 381/2002 și teoria riscului contractual. Sub acest aspect, s-a reținut în mod eronat că declarația de reziliere a contractului de concesiune nu își produce efectele din cauza imposibilității fortuite de executare a contractului, deși, în lipsa procesului-verbal de constatare a calamităților și implicit a intervenției cazului de forță majoră, nu se poate susține că suprafața de teren ce face obiectul contractului a fost afectată de inundații. În plus, dispozițiile Legii nr. 381/2002 sunt incidente speței, cu consecința că reclamanta trebuia să facă dovada pagubelor produse, iar conform art. 8.6 din contract avea obligația de a-și asigura culturile, pentru că în caz contrar și-a asumat un risc în ipoteza producerii unui caz de forță majoră.

În acest context, forța majoră nu are efect exonerator de răspundere pentru reclamantă cu privire la plata unei sume de bani datorată cu titlu de redevență pentru că potrivit art. 1156 C. civ., imposibilitatea executării unei obligații din cauza intervenției forței majore nu poate privi obligația de a da bunuri de gen, procurarea acestui tip de bunuri fiind întotdeauna posibilă. Pe de altă parte, imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata bunul constituie o cauză de încetare și nu de suspendare a executării contractului, motiv pentru care, prin decizia recurată greșit s-a reținut relevanța excepției de neexecutare a contractului, în lipsa dovezilor care să ateste că A.D.S. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

În consecință, susține recurenta, ca urmare a neplății redevenței, în mod justificat a procedat la rezilierea contractului de concesiune, cu atât mai mult cu cât prin sentința comercială nr. 165/2007, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în ceea ce privește contractul nr. 3/2004, nu poate fi reținută forța majoră ca fiind o cauză cu exonerare a concesionarului de la plata redevenței. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și temeiurile de drept menționate, Curtea constată că este nefondat. Astfel, în privința primei critici, deși întemeiată formal pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., se impune precizarea că dezvoltarea motivului nu relevă incidența acestui text legal în lipsa identificării erorilor săvârșite de instanță în interpretarea clauzelor contractuale și în considerarea faptului că modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ., vizează aplicarea corectă a dispozițiilor legii, fiind prin urmare subsumat motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în conformitate cu pactul comisoriu de gradul 3 stipulat prin clauza 5.13 din contractul de concesiune, neplata redevenței la scadență permite concendentului, adică pârâtei să procedeze la rezilierea deplin drept a contractului, după notificarea prealabilă a concesionarului.

Prevalându-se de această clauză, prin declarația unilaterală din 29 august 2007, pârâta a notificat rezilierea contractului ca urmare a neexecutării obligației de plată a redevenței la termenele scadente. Deși, formal condițiile cerute de această prevedere contractuală erau îndeplinite, notificarea menționată nu are drept efect aplicarea sancțiunii rezilierii în absența culpei contractuale a reclamantei și în considerarea faptului că la data de 18 aprilie 2006, adică anterior declarației de reziliere, reclamanta a invocat excepția de neexecutare a contractului și suspendarea executării convenției până la momentul în care terenul concesionat va redeveni practicabil conform scopului pentru care s-a încheiat contractul.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că în urma intervenirii forței majore terenul în litigiu a devenit impropriu folosinței de către concesionar, deoarece pârâta la rândul său nu a fost în măsura să asigure folosința terenului concesionat, astfel că în calitate de debitor al obligației imposibil de executat este ținută să suporte riscul contractului și nu are temei să solicite executarea obligației corelative în perioada în care concesionarul se află în imposibilitatea exploatării acestui bun.

Cât privește critica referitoare la incidența Legii nr. 381/2002, contrar susținerilor recurentei, acest act normativ nu este aplicabil speței, sfera sa de reglementare vizând acordarea despăgubirilor pentru pagubele rezultând din pierderea culturilor afectate de calamități, motiv pentru care va fi înlăturat și motivul referitor la lipsa dovezilor privind producerea forței majore, care de altfel, reprezintă o chestiune de fapt, exclusă a fi supusă cenzurii în această cale de atac. În acest context, argumentul recurentei în sensul că imposibilitatea obiectivă de exploatare a terenului constituie conform contractului o cauză de încetare și nu de suspendare a executării acesteia, nu poate fi primit în condițiile în care, ulterior producerii forței majore, această parte a notificat rezilierea unilaterală a convenției manifestare de voință inutilă dacă contractul ar fi încetat deja.

De asemenea, prin decizia recurată, verificând sentința nr. 165/2007 a Curții de Apel București raportat la dispozițiile art. 1201 C. civ., justificat instanța de apel a apreciat că nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, deoarece prin sentința menționată s-a soluționat o contestație la executare, iar în prezentul litigiu disputa acelorași părți derivată din același contract vizează anularea declarației de reziliere, obiectul fiind prin urmare, diferit. În concluzie, decizia recurată fiind legală va fi menținută ca atare, ca efect al respingerii recursului în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 187 din 17 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.