ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3118/2010

Prin sentința comercială nr. 6474 din 28 aprilie 2009

pronunțată în dosarul nr. 2533/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC D.A. SA Vatra Dornei împotriva

pârâtei A.D.S. București și în consecință s-a constatat nulitatea declarației

unilaterale de reziliere emisă de pârâtă sub nr. 60657 din 29 august 2007

privind contractul de concesiune nr. 3 din 23 februarie 2004 încheiat între

părți, pârâta fiind obligată să-i predea reclamantei suprafața de 7753,48 ha

teren cu destinație agricolă și 436,94 ha teren neagricol ca urmare a continuării

derulării raporturilor contractuale între părți.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut, în esență, că la data de 23 februarie 2004, între reclamantă în

calitate de concesionar și pârâtă, în calitate de concedent s-a încheiat

contractul de concesiune nr. 3 având ca obiect transmiterea dreptului și a

obligației de exploatare și întreținere a suprafețelor de teren anterior menționate,

situate administrativ în județul Călărași. Acest teren nu a fost predat, în

întregime reclamantei, iar la data de 17 aprilie 2006, ca urmare a adoptării H.G.

nr. 4/2006 privind declararea stării de alertă în județele riverane fluviului

Dunărea, precum și a deciziei C.N.S.U., au fost create în mod artificial trei

breșe în digul de protecție al terenului, cu consecința inundării terenului ce

face obiectul contractului de concesiune.

Reclamanta a notificat pârâtei la data de 18 aprilie

2006 producerea acestui eveniment, precum și suspendarea executării

contractului, până la momentul în care apele se vor retrage și terenul va

redeveni practicabil pentru agricultură.

În acest context, arată tribunalul, declarația de

reziliere unilaterală transmisă de pârâtă reclamantei la data de 29 august 2007

întemeiată pe pactul comisoriu de gradul 3 prevăzut în clauza 5.13. din contract,

pentru nerespectarea obligației de plată a redevenței la termenele scadente, nu

poate primi eficiență deoarece reclamanta nu se află în culpă și a notificat în

prealabil excepția de neexecutare a contractului.

Astfel, din cauza inundării controlate a terenului

din litigiu, decisă de autoritățile statului, exploatarea terenului în scopul

pentru care s-a încheiat contractul nu a mai fost posibil, iar pârâta nu a fost

în măsură, ca urmare a cazului de forță majoră, să-și execute propria obligație

cuprinsă în art. 2.1 și 2.3, respectiv aceea de a asigura exploatarea terenului

potrivit contractului.

În considerarea caracterului temporar a

imposibilității fortuite de executare, obligațiile contractuale sunt suspendate

și nu stinse, având în vedere și capitolul 12 din convenția părților.

Apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat,

prin decizia comercială nr. 187 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel, a arătat, în

plus față de considerentele avute în vedere de tribunal, că raportat la

obiectul litigiului, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 9 – art. 15

din Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități

naturale, deoarece pe terenul concesionat nu au fost înființate culturi, nu s-a

solicitat repararea pagubelor rezultând din pierderea culturilor afectate de calamități,

astfel că reclamanta nu era obligată să față dovada intervenției forței majore

prin intermediul procesului verbal menționat în art. 9 – art. 10 din lege.

Susținerea apelantei în sensul că prin sentința

comercială nr. 165 din 10 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a constatat cu putere de lucru judecat că în ceea ce privește contractul

de concesiune nr. 3/2004, forța majoră nu poate fi reținută ca o cauză de

exonerare a concesionarului de la plata redevenței, a fost înlăturată cu

motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1201 C. civ.,

deoarece nu există identitate de obiect între cererea de chemare în judecată

soluționată prin hotărâre judecătorească menționată și prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.D.S.,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că

potrivit clauzelor contractuale, concesionarul avea obligația prevăzută la art.

7.1.6 ca în schimbul exploatării terenul agricol ce face obiectul contractului,

să achite redevența și să realizeze investițiile angajate, la termenele scadente

și în condițiile stabilite și asumate prin semnarea convenției.

Astfel, deși creanța ce reprezintă obligația de plată

a debitului este certă, conform art. 4 și 5 din contract, lichidă și exigibilă

potrivit art. 5.12 și respectiv 5.3 și 5.4, prin decizia recurată au fost

interpretate greșit clauzele contractuale care prevăd în mod expres obligația

concesionarului de a plăti redevența, de a exploata terenul agricol, de a

asigura culturile precum și în ceea ce privește suportarea riscului

contractual, cu consecința schimbării naturii ori a înțelesului lămurit și

neîndoielnic al acestor clauze.

De asemenea, arată recurenta, hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale, respectiv a dispozițiilor art.

969 C. civ., Legea nr. 381/2002 și teoria riscului contractual.

Sub acest aspect, s-a reținut în mod eronat că

declarația de reziliere a contractului de concesiune nu își produce efectele

din cauza imposibilității fortuite de executare a contractului, deși, în lipsa

procesului-verbal de constatare a calamităților și implicit a intervenției

cazului de forță majoră, nu se poate susține că suprafața de teren ce face

obiectul contractului a fost afectată de inundații. În plus, dispozițiile Legii

nr. 381/2002 sunt incidente speței, cu consecința că reclamanta trebuia să facă

dovada pagubelor produse, iar conform art. 8.6 din contract avea obligația de

a-și asigura culturile, pentru că în caz contrar și-a asumat un risc în ipoteza

producerii unui caz de forță majoră.

În acest context, forța majoră nu are efect

exonerator de răspundere pentru reclamantă cu privire la plata unei sume de bani

datorată cu titlu de redevență pentru că potrivit art. 1156 C. civ.,

imposibilitatea executării unei obligații din cauza intervenției forței majore

nu poate privi obligația de a da bunuri de gen, procurarea acestui tip de

bunuri fiind întotdeauna posibilă.

Pe de altă parte, imposibilitatea obiectivă a

concesionarului de a exploata bunul constituie o cauză de încetare și nu de suspendare

a executării contractului, motiv pentru care, prin decizia recurată greșit s-a

reținut relevanța excepției de neexecutare a contractului, în lipsa dovezilor care

să ateste că A.D.S. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

În consecință, susține recurenta, ca urmare a

neplății redevenței, în mod justificat a procedat la rezilierea contractului de

concesiune, cu atât mai mult cu cât prin sentința comercială nr. 165/2007, s-a

stabilit cu putere de lucru judecat că în ceea ce privește contractul nr. 3/2004,

nu poate fi reținută forța majoră ca fiind o cauză cu exonerare a

concesionarului de la plata redevenței.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor

invocate și temeiurile de drept menționate, Curtea constată că este nefondat.

Astfel, în privința primei critici, deși întemeiată

formal pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se impune precizarea că

dezvoltarea motivului nu relevă incidența acestui text legal în lipsa

identificării erorilor săvârșite de instanță în interpretarea clauzelor

contractuale și în considerarea faptului că modul de îndeplinire a obligațiilor

contractuale asumate în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ., vizează

aplicarea corectă a dispozițiilor legii, fiind prin urmare subsumat motivului

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu pactul comisoriu de gradul

3 stipulat prin clauza 5.13 din contractul de concesiune, neplata redevenței la

scadență permite concendentului, adică pârâtei să procedeze la rezilierea

deplin drept a contractului, după notificarea prealabilă a concesionarului.

Prevalându-se de această clauză, prin declarația

unilaterală din 29 august 2007, pârâta a notificat rezilierea contractului ca

urmare a neexecutării obligației de plată a redevenței la termenele scadente.

Deși, formal condițiile cerute de această prevedere

contractuală erau îndeplinite, notificarea menționată nu are drept efect

aplicarea sancțiunii rezilierii în absența culpei contractuale a reclamantei și

în considerarea faptului că la data de 18 aprilie 2006, adică anterior

declarației de reziliere, reclamanta a invocat excepția de neexecutare a

contractului și suspendarea executării convenției până la momentul în care terenul

concesionat va redeveni practicabil conform scopului pentru care s-a încheiat

contractul.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut prin decizia

recurată că în urma intervenirii forței majore terenul în litigiu a devenit impropriu

folosinței de către concesionar, deoarece pârâta la rândul său nu a fost în

măsura să asigure folosința terenului concesionat, astfel că în calitate de

debitor al obligației imposibil de executat este ținută să suporte riscul contractului

și nu are temei să solicite executarea obligației corelative în perioada în

care concesionarul se află în imposibilitatea exploatării acestui bun.

Cât privește critica referitoare la incidența Legii nr.

381/2002, contrar susținerilor recurentei, acest act normativ nu este aplicabil

speței, sfera sa de reglementare vizând acordarea despăgubirilor pentru

pagubele rezultând din pierderea culturilor afectate de calamități, motiv

pentru care va fi înlăturat și motivul referitor la lipsa dovezilor privind producerea

forței majore, care de altfel, reprezintă o chestiune de fapt, exclusă a fi

supusă cenzurii în această cale de atac.

În acest context, argumentul recurentei în sensul că

imposibilitatea obiectivă de exploatare a terenului constituie conform

contractului o cauză de încetare și nu de suspendare a executării acesteia, nu

poate fi primit în condițiile în care, ulterior producerii forței majore,

această parte a notificat rezilierea unilaterală a convenției manifestare de

voință inutilă dacă contractul ar fi încetat deja.

De asemenea, prin decizia recurată, verificând sentința

nr. 165/2007 a Curții de Apel București raportat la dispozițiile art. 1201 C.

civ., justificat instanța de apel a apreciat că nu există tripla identitate de

părți, obiect și cauză, deoarece prin sentința menționată s-a soluționat o

contestație la executare, iar în prezentul litigiu disputa acelorași părți

derivată din același contract vizează anularea declarației de reziliere,

obiectul fiind prin urmare, diferit.

În concluzie, decizia recurată fiind legală va fi

menținută ca atare, ca efect al respingerii recursului în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S.

BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 187 din 17 martie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.