ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7758/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7758/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 13 decembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de
Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul C.C.V. solicitând instanței ca prin
hotărârea ce o va pronunța să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație
în Elveția pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii,
reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din Elveția la data de 29
noiembrie 2007, situația ilegală în care s-a aflat pârâtul fiind confirmată
prin declarația acestuia în care s-a menționat că nu deținea „documente de
ședere legală".
Reclamanta a mai arătat
că, în scopul înlesnirii readmisiei aprobat prin H.G. nr. 411/1996 prevederile
acestui acord stabilind că autoritățile române să readmită, fără formalități,
pe cetățenii români aflați în situații ilegale pe teritoriul Confederației
Elvețiene.
S-a precizat că potrivit
art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a
cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă
circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult trei
ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui
acord de readmisie încheiate între România și acel stat.
Potrivit art. 17 din
Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția
statului român, dar în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile ce
le revin.
Analizând probele
administrate în cauză, tribunalul a reținut următoarele:
În baza Acordului de
readmisie încheiat de România cu Elveția, aprobat prin H.G. nr. 411/1996,
pârâtul C.C.V. a fost returnat din Elveția la data de 29 noiembrie 2007.
Din declarația dată de
pârât, rezultă că acesta a părăsit teritoriul României la data de 10 noiembrie 2007
și s-a stabilit în Elveția orașul Geneva unde și-a căutat un loc de muncă. A
fost reținut de organele de poliție elvețiene la data de 26 noiembrie 2007 pe
motiv că nu deținea documente de ședere legală, iar la data de 29 noiembrie 2007
a fost returnat în România.
Potrivit dispozițiilor
art. 38 lit. a) din Legea nr. 248 din 20 iunie 2005 privind regimul liberei
circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării
dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, poate fi
dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost
returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiate între România
și acel stat.
Conform dispozițiilor
art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, această măsură se dispune la solicitarea
reclamantei cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată
persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul
acestei persoane.
Prin sentința civilă nr.
26 din 10 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,
s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de Direcția Generală de
Pașapoarte.
Împotriva acestei
sentințe, a declarat apel Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o pentru
nelegalitate.
În motivarea apelului,
se arată că pârâtul a fost returnat din Elveția pentru ședere ilegală, situația
fiind confirmată doar de către pârât, care arată că a fost reținut de poliție
pe motiv că nu avea documente de ședere legală.
Se invocă dispozițiile
art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, arătându-se că restricția poate fi
instituită împotriva cetățeanului român returnat în baza unui acord de
readmisie, fără a fi condiționată de verificarea procedurii și a condițiilor în
care s-a dispus returnarea.
Apelanta menționează că
în baza art. 25 din Constituție, dreptul la libera circulație în țară și
străinătate este garantat, legea stabilind condițiile exercitării acestui
drept.
Se mai arată că Legea
nr. 157/2005 prin care a fost ratificat Tratatul aderării României la Uniunea
Europeană, reglementează posibilitatea ca statele membre să deroge de la
dispozițiile art. 2 al Directivei nr. 68/360/CEE.
Se precizează că prin
restrângerea exercitări dreptului la liberă circulație, nu se încalcă
dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a
cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directive 2004 /28/CE.
Se arată că pârâtul a
fost returnat, deoarece a încălcat ordinea juridică interioară a statului
membru și fiind în culpă trebuie să suporte consecințele faptelor sale.
Curtea de apel analizând
apelul declarat, conform art. 296 C. proc. civ., constată că acesta este
nefondat și îl va respinge pentru considerentele care vor urma.
După data de 1 ianuarie 2007,
în baza art. 18 și art. 39 TCE (dispoziții legale comunitare ce pot fi invocate
și reținute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectului direct al
dreptului comunitar) libera circulație a persoanelor este asigurată în
interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean al uniunii având dreptul de a
circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind
supus limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de măsurile adoptate
pentru punerea în aplicare a acestuia.
Libertatea de circulație
implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică
ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe
teritoriul statelor membre în scopul angajării precum și șederea într-un stat
membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea
naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune
administrativă.
Este adevărat că
beneficiarii libertății de circulație, așa cum este prevăzută în tratat și în
legislația subsidiară, sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie.
Însă, categoria
lucrărilor salariați a primit o largă accepțiune, considerându-se că există
activitate salarială, chiar dacă activitatea nu este decât ocazională și
remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să
fie efectivă și nu pur și simplu voluntară.
Este totodată necesar ca
deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerințe unei activități
economice, neexistând încă dreptul de ședere în oricare stat membru independent
de activitatea profesională.
In prezenta cauză nu
s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reținute mai sus,
pârâtul fiind returnat în România pentru depășirea perioadei legale a
valabilității vizei acordată la ieșirea din țară, anterior integrării României
în UE, cerință/formalitate legală care după 1 ianuarie 2007 a fost suprimată.
Libera circulație a
persoanelor poate fi îngrădită pentru motive de ordine publică, se securitate
publică ori de sănătate publică.
Directiva nr.
64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera
circulație a persoanelor, iar măsurile atrase în
consecință, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul
individual al
persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând
constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.
În
concepția Curții Europene de Justiție expresia „sub rezerva limitărilor
justificate pe motive de ordine
publică privește nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat
membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de
ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și decizii individuale luate
în aplicarea unor astfel de prevederi legislative.
Dar chiar așa fiind,
Curtea a considerat totuși că măsurile de restrângere a dreptului de ședere, nu
pot fi impuse de un alt stat membru resortisanților altui stat membru care sunt
supuși prevederilor tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care
astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.
Definirea și (sau) aplicarea
conceptului de „ordine publică" aparține în primul rând legilor și
tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor
membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare
a libertății de circulație.
Simpla neîndeplinire de
către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea,
circulația și șederea străinilor, nu este de așa natură încât să constituie în
sine o condiție care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu
poate deci prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și
detențiunea temporară în acest scop.
Oricum, recurgerea de
către autoritățile publice la acest concept în măsură să se justifice
restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența
dreptului comunitar, presupune în orice caz, existența în plus față de
tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei
amenințări suficiente și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică,
afectând unul dintre interesele fundamentale ale societății.
Față de acest criteriu,
a arătat Curtea - nici un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei
persoane, ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor
comportamente similare în care ar fi implicați proprii resortisanți spre a se
asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).
Toate aceste
considerații teoretice au fost apreciate de Curte ca necesare în prezenta
cauză, față de modalitatea în care prin acțiunea formulată, se urmărește
restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului , deși nu
s-au invocat și în mod evident nu sau dovedit motivele de limitare a liberei
circulații, referitoare la ordinea publică, securitatea publică și sănătatea
publică, existența acordului de readmisie nefiind suficientă, în condițiile în
care, în virtutea dispozițiilor Tratatului Comunității Europene, nu s-a dovedit
că pârâtul nu întrunește cerințele legale pentru șederea pe teritoriul
statului, dat fiind că după data de 1 ianuarie 2007 și cetățenii români au
dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor
membre UE.
Invocarea de către
reclamantă a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează
obligațiile generale ale cetățenilor români pe perioada șederii în străinătate,
în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea
dispozițiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanță în contextul
actual, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit în
cauză existența unor motive de ordine publică, de securitate publică, ori de
sănătate publică, sau existența interesului public într-o societate
democratică, pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăților
democratice.
Restrângerea exercitării
dreptului la liberă circulație în străinătate, reprezentând o interdicție
temporară de a călători în anumite state ce se aplică cetățenilor români, în
condiții expres prevăzute de lege, impune instanței întreprinderea unei analize
riguroase a îndeplinirii acestor cerințe ce constituie o garanție a respectării
unui drept fundamental al cetățenilor, consacrat ca atare de art. 25 din
Constituția României.
Pe de altă parte,
cererea trebuie examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie
ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România ca stat
membru, începând cu data de 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte, cu atât mai
mult cu cât această ordine, are ca principii fundamentale supremația dreptului
comunitar, efectul direct al acestuia și obligația de a nu aplica dreptul
național contrar legislației comunitare.
În acest sens, art. 234
din Tratatul Comunității Europene prevede că dispozițiile acestuia nu aduc
atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate
anterior intrării sale în vigoare încheiate de statele membre, dar în măsura în
care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatul, statele membre trebuie
să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile
constatate.
Potrivit normelor
cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la libera circulație pe teritoriul
statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora,
cetățenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul
membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici
unei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de
identitate valabilă sau un pașaport valabil - dreptul fundamental.
De asemenea, potrivit
art. 4 alin. (1) și (2) din directiva susmenționată, „toți cetățenii Uniunii
care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii
familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin
pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru
a se deplasa în alt stat membru" fără a li se putea impune acestor
persoane „vize de ieșire și nici alte formalități echivalente".
Pe de altă parte, art.
27 alin. (1) prevede că „statele membre pot restrânge libertatea de circulație
și de ședere a cetățenilor Uniunii și a
membrilor
de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică,
siguranță
publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea precizându-se în acest
sens că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică
respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita
persoanei în cauză", iar „condamnările penale anterioare nu pot justifica
în sine luarea unor asemenea măsuri".
În raport de efectul
direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că
împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu
este prin ea însăși suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă
circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de
circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată
de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată întruna dintre cele trei
cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a
persoanelor, se reține din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii
sale, că nu s-a dovedit în speță existența nici unuia dintre cazurile de
excepție arătate.
Pe de altă parte,
existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune
acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost
expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față
de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de
circulație a persoanelor returnate din statul respectiv.
Față de considerentele
expuse, Curtea de apel a considerat că apelul este nefondat și l-a respins ca
atare.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de contestatorul Direcția Generală de Pașapoarte împotriva
deciziei nr. 392 din 14 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,secția a
IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 5 decembrie 2008.