ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7758/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 decembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul C.C.V. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație în Elveția pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din Elveția la data de 29 noiembrie 2007, situația ilegală în care s-a aflat pârâtul fiind confirmată prin declarația acestuia în care s-a menționat că nu deținea „documente de ședere legală". Reclamanta a mai arătat că, în scopul înlesnirii readmisiei aprobat prin H.G.

nr. 411/1996 prevederile acestui acord stabilind că autoritățile române să readmită, fără formalități, pe cetățenii români aflați în situații ilegale pe teritoriul Confederației Elvețiene. S-a precizat că potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult trei ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiate între România și acel stat. Potrivit art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile ce le revin.

Analizând probele administrate în cauză, tribunalul a reținut următoarele: În baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Elveția, aprobat prin H.G. nr. 411/1996, pârâtul C.C.V. a fost returnat din Elveția la data de 29 noiembrie 2007. Din declarația dată de pârât, rezultă că acesta a părăsit teritoriul României la data de 10 noiembrie 2007 și s-a stabilit în Elveția orașul Geneva unde și-a căutat un loc de muncă. A fost reținut de organele de poliție elvețiene la data de 26 noiembrie 2007 pe motiv că nu deținea documente de ședere legală, iar la data de 29 noiembrie 2007 a fost returnat în România.

Potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248 din 20 iunie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiate între România și acel stat. Conform dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, această măsură se dispune la solicitarea reclamantei cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane. Prin sentința civilă nr. 26 din 10 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o pentru nelegalitate. În motivarea apelului, se arată că pârâtul a fost returnat din Elveția pentru ședere ilegală, situația fiind confirmată doar de către pârât, care arată că a fost reținut de poliție pe motiv că nu avea documente de ședere legală. Se invocă dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, arătându-se că restricția poate fi instituită împotriva cetățeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiționată de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea. Apelanta menționează că în baza art. 25 din Constituție, dreptul la libera circulație în țară și străinătate este garantat, legea stabilind condițiile exercitării acestui drept.

Se mai arată că Legea nr. 157/2005 prin care a fost ratificat Tratatul aderării României la Uniunea Europeană, reglementează posibilitatea ca statele membre să deroge de la dispozițiile art. 2 al Directivei nr. 68/360/CEE. Se precizează că prin restrângerea exercitări dreptului la liberă circulație, nu se încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directive 2004 /28/CE. Se arată că pârâtul a fost returnat, deoarece a încălcat ordinea juridică interioară a statului membru și fiind în culpă trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Curtea de apel analizând apelul declarat, conform art. 296 C. proc. civ., constată că acesta este nefondat și îl va respinge pentru considerentele care vor urma.

După data de 1 ianuarie 2007, în baza art. 18 și art. 39 TCE (dispoziții legale comunitare ce pot fi invocate și reținute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar) libera circulație a persoanelor este asigurată în interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean al uniunii având dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia. Libertatea de circulație implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării precum și șederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune administrativă.

Este adevărat că beneficiarii libertății de circulație, așa cum este prevăzută în tratat și în legislația subsidiară, sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie. Însă, categoria lucrărilor salariați a primit o largă accepțiune, considerându-se că există activitate salarială, chiar dacă activitatea nu este decât ocazională și remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă și nu pur și simplu voluntară. Este totodată necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerințe unei activități economice, neexistând încă dreptul de ședere în oricare stat membru independent de activitatea profesională.

In prezenta cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reținute mai sus, pârâtul fiind returnat în România pentru depășirea perioadei legale a valabilității vizei acordată la ieșirea din țară, anterior integrării României în UE, cerință/formalitate legală care după 1 ianuarie 2007 a fost suprimată. Libera circulație a persoanelor poate fi îngrădită pentru motive de ordine publică, se securitate publică ori de sănătate publică. Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulație a persoanelor, iar măsurile atrase în consecință, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.

În concepția Curții Europene de Justiție expresia „sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică privește nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și decizii individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative. Dar chiar așa fiind, Curtea a considerat totuși că măsurile de restrângere a dreptului de ședere, nu pot fi impuse de un alt stat membru resortisanților altui stat membru care sunt supuși prevederilor tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.

Definirea și (sau) aplicarea conceptului de „ordine publică" aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertății de circulație. Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor, nu este de așa natură încât să constituie în sine o condiție care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu poate deci prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.

Oricum, recurgerea de către autoritățile publice la acest concept în măsură să se justifice restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența dreptului comunitar, presupune în orice caz, existența în plus față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică, afectând unul dintre interesele fundamentale ale societății. Față de acest criteriu, a arătat Curtea - nici un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane, ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicați proprii resortisanți spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).

Toate aceste considerații teoretice au fost apreciate de Curte ca necesare în prezenta cauză, față de modalitatea în care prin acțiunea formulată, se urmărește restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului , deși nu s-au invocat și în mod evident nu sau dovedit motivele de limitare a liberei circulații, referitoare la ordinea publică, securitatea publică și sănătatea publică, existența acordului de readmisie nefiind suficientă, în condițiile în care, în virtutea dispozițiilor Tratatului Comunității Europene, nu s-a dovedit că pârâtul nu întrunește cerințele legale pentru șederea pe teritoriul statului, dat fiind că după data de 1 ianuarie 2007 și cetățenii români au dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre UE.

Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligațiile generale ale cetățenilor români pe perioada șederii în străinătate, în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispozițiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanță în contextul actual, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit în cauză existența unor motive de ordine publică, de securitate publică, ori de sănătate publică, sau existența interesului public într-o societate democratică, pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăților democratice.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, reprezentând o interdicție temporară de a călători în anumite state ce se aplică cetățenilor români, în condiții expres prevăzute de lege, impune instanței întreprinderea unei analize riguroase a îndeplinirii acestor cerințe ce constituie o garanție a respectării unui drept fundamental al cetățenilor, consacrat ca atare de art. 25 din Constituția României. Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România ca stat membru, începând cu data de 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte, cu atât mai mult cu cât această ordine, are ca principii fundamentale supremația dreptului comunitar, efectul direct al acestuia și obligația de a nu aplica dreptul național contrar legislației comunitare.

În acest sens, art. 234 din Tratatul Comunității Europene prevede că dispozițiile acestuia nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate anterior intrării sale în vigoare încheiate de statele membre, dar în măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatul, statele membre trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. Potrivit normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la libera circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, cetățenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil - dreptul fundamental.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din directiva susmenționată, „toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru" fără a li se putea impune acestor persoane „vize de ieșire și nici alte formalități echivalente". Pe de altă parte, art. 27 alin. (1) prevede că „statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea precizându-se în acest sens că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză", iar „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri". În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăși suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat,

libertatea de circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într­una dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor, se reține din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii sale, că nu s-a dovedit în speță existența nici unuia dintre cazurile de excepție arătate. Pe de altă parte, existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv.

Față de considerentele expuse, Curtea de apel a considerat că apelul este nefondat și l-a respins ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 392 din 14 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2008.