ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 749/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 749/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanta SC O.R. SRL Păulești
a chemat în judecată A.N.A.F. - D.G.F.P. solicitând instanței ca prin
hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea
Deciziei nr. 114 din 31 decembrie 2008 emisă de pârâtă și a
deciziei de impunere nr. 1204/6996 din 21 octombrie 2008, privind
obligațiile fiscale suplimentare de plată; stabilite prin Raportul de
inspecție fiscală nr. 69996 din 21 octombrie 2008 și restituirea
sumei de 604.405 RON.
În motivarea acțiunii reclamanta a
arătat că prin raportul de inspecție fiscală din 17
octombrie 2008 în conformitate cu art. 116 alin. (2) și (5) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, a fost calculat impozitul pe veniturile
nerezidenților, în sumă de 469.77 lei prin aplicarea cotei de
impozitare de 16% asupra veniturilor brute, utilizând cursul de schimb stabilit
de BNR la data plății veniturilor către nerezidenți, iar
pentru nerespectarea prevederilor legale privind achitarea impozitului pe
veniturile nerezidenților, la control au fost calculate majorări de
întârziere de 134.630 lei.
Reclamanta a mai arătat că la
data încheierii raportului de inspecție fiscală a atenționat
reprezentanții A.N.A.F. - D.G.F.P. Prahova că SC O.L.L.C. este
persoană rezidentă din punct de vedere al Codului fiscal având sediul
în SUA și a solicitat amânarea finalizării actului 2-3 zile pentru a
depune certificatul de rezidență însă pârâta nu a dat curs
acestei solicitări și a emis decizia de impunere nr. 1204/69996 din 21
octombrie 2008 ce a fost contestată în căile de atac.
Curtea de Apel Ploiești, secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința
nr. 126 din 29 iunie 2009 a respins ca nefondată acțiunea
formulată de reclamanta SC O.R. SRL.
Pentru a pronunța această
sentință instanța a reținut, în esență, că
în cauză nu există certificat de rezidență fiscală sau
mai exact pretinsul certificat de rezidență fiscală este un
document eliberat de un stat din SUA care nu îndeplinește condițiile
impuse de Normele metodologice emise în aplicarea Codului fiscal și, ca
atare, nu poate produce efecte juridice.
De asemenea, s-a statuat că nefiind
dovedită rezidența, impozitarea veniturilor constând în comisioane
obținute din România, de firma O.L.L.C. se realizează în România, ca
țară sursă a veniturilor, prin aplicarea cotei de 16%, conform
Codului fiscal, astfel că este neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe, a
declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 7 și
9 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs,
recurenta-reclamantă a adus, în esență, următoarele critici
sentinței atacate:
În mod eronat instanța de fond a
apreciat că în cauză nu a fost făcută dovada
existenței unui certificat de rezidență fiscală care
să satisfacă condițiile impuse de Normele metodologice emise în
aplicarea Codului fiscal.
Recurenta susține că prin
această apreciere s-au încălcat Convenția
Internațională de Reciprocitate încheiată între România și
Statele Unite, conform Decretului nr. 238 din 23 decembrie 1974, cu atât mai
mult cu cât Normele Metodologice nu au existat la data încheierii
convenției.
Se precizează că nu există
o unitate de formular tipizat care să ateste starea de
rezidență, astfel că în mod greșit nu a fost reținut
ca valabil certificatul de rezidență în traducere legalizată
depus la dosar și cel de înființare al SC O.L.L.C.D., care fac dovada
că această societate nu are sediul în Cipru.
Înalta Curte de Casație și
Justiție examinând sentința atacată prin prisma criticilor
invocate, a înscrisurilor ce se află la dosarul cauzei, cât și sub
toate aspectele, potrivit art. 304
1
C. proc. civ., apreciază
că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi
expuse.
Situația prevăzută de art.
304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținută întrucât sentința
recurată cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (1)
C. proc. civ.
De asemenea, în cauză nu sunt
incidente, nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel cum rezultă din înscrisurile
de la dosarul cauzei, în perioada 2007-2008, recurenta-reclamantă SC O.R. SRL
Păulești, a achitat, în baza contractului de mandat comercial
nr.1/3.01.2006 și a facturilor emise către O.L.L.C., suma totală
de 715 000 Euro, reprezentând comisioane pentru intermediere comercială,
astfel cum sunt definite de art. 7 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal.
Din ordinele de plată și
extrasele de cont de la dosarul cauzei rezultă că sumele de bani au
fost, în fapt, virate în Cipru și nu în SUA, fapt necontestat.
Instanța de recurs constată din
înscrisurile ce se află la dosar că societatea căreia i-au fost
plătite sumele de bani nu prezintă elementele de identificare ale
firmei înscrise și înregistrate în statul Delaware, astfel cum rezultă
din actul de înființare (fila 41-46 dosar fond).
Prin urmare, se reține că nu
există dovezi că firma căreia i-au fost plătite veniturile
din comisioane este aceeași cu cea despre care recurenta susține
că este rezidentă fiscal în statul Delaware SUA, astfel că nu se
impune aplicarea Convenției dintre România și SUA, privind evitarea
dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale, ratificată prin
Decretul nr. 238/1974.
De asemenea, certificatul de
rezidență fiscală de care se prevalează recurenta nu
prezintă suficiente elemente de identificare a societății despre
care se arată că are rezidență fiscală în statul
Delaware și i-a fost făcută plata pentru a fi apreciat ca atare
în cauza de față, și nici mențiunea expresă că
societatea a fost rezidentă fiscal în SUA în perioada 2007-2008.
În consecință, nu a fost
dovedită rezidența fiscală, astfel că sunt corecte cele
reținute de instanța de fond, în ceea ce privește legalitatea
actelor contestate în raport de dispozițiile art. 113, art. 114, art. 115
alin. (1) lit. f), și art. 116 alin. (1), (2), lit. c), art. 118 din Legea
nr. 571/2003, privind Codul fiscal. Potrivit acestor prevederi legale, în lipsa
unui certificat de rezidență fiscală eliberat de autoritatea
fiscală competentă a statului de rezidență,
nerezidenții care obțin venituri din România, în speță
venituri din comisioane, au obligația de a plăti impozit pe
veniturile obținute din România de nerezidenți, în cota de 16%
aplicată asupra veniturilor brute obținute iar calcularea,
reținerea și virarea de către plătitorii de venituri,
respectiv de recurenta-reclamantă din cauza de față.
Deci nefiind făcută dovada
rezidenței fiscale în sensul art. 3 lit. b), cu referire la impozitele
supuse Convenției menționate, ratificată prin Decretul nr. 238/1974,
este nefondată critica recurentei referitoare la încălcarea acestei
convenții și implicit greșita aplicare a dispozițiilor
incidente în speță din Codul fiscal și Normele metodologice de
aplicare a Legii nr. 571/2003, privind Codul fiscal.
În raport de cele reținute, în temeiul
art. 312 alin (1) teza II coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu
modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de
Casație și Justiție va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC O.R. SRL împotriva
sentinței civile nr. 126 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.