ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3662/2010

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea

adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție,

reclamantul F.I. a cerut în contradictoriu cu Președenția României

și Patriarhia Biserici Ortodoxe, obligarea pârâților să

elibereze documentul care să-i permită prestarea serviciului de Rege

al României, precum și eliberarea documentului care să-i permită

să presteze serviciul de șef al Bisericii Ortodoxe Române, prin

cumularea ambelor funcții.

Prin decizia

nr. 5899 din 17 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins cererea formulată de F.I., ca inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte, având în vedere

prevederile art. l alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea 554/2004,

a reținut că instanța de contencios administrativ

competentă să soluționeze, în primă instanță, o

acțiune în contencios administrativ, este desemnată prin

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, aceasta fiind tribunalul administrativ-fiscal, în cazul

litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și a

celor care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, respectiv

secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel,

în situația litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și a celor care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei.

De asemenea,

s-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție nu este competentă material să

soluționeze, în primă instanță, o acțiune în

contencios administrativ, această structură organizatorică a

instanței supreme având atribuția de a judeca, potrivit

dispozițiilor art. 21 și art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Împotriva acestei decizii, F.I. a formulat contestație

în anulare, criticând decizia pentru netemeinicie și nelegalitate, în

temeiul art. 318, pct. 1 C. proc. civ.

Contestatorul

susține, în esență, că decizia atacată este

parțial netemeinică și nelegală, solicitând

desființarea deciziei, având în vedere că, în opinia sa, din

conținutul decizie atacate, „nu rezultă aspectul prin care prima

instanță să se fi pronunțat asupra netemeiniciei și

nelegalității cererii de chemare în judecată".

Mai

arată contestatorul că obiectul cererii sale nu este de natură

fiscală, solicitarea sa referindu-se la prestarea serviciului de rege al

României și Șef al Bisericii Ortodoxe Române, astfel că

instanța avea posibilitatea să-și decline competența în

favoarea altei instanțe

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este nefondată.

Pentru a

ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere

considerentele în continuare arătate.

In

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc.

civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în

anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a

judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii,

când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor

de ordine publică privitoare la competență, numai dacă

aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".

Potrivit alin.

(2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru

motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate

prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau

nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins

fără ca el să fi fost judecat în fond".

Cu alte

cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea

neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara

problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de

fapt la care se referă litigiul.

Deci, în

cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia

soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății,

ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată

numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede

că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin

această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este

rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele

contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și

limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de

strictă interpretare.

Prima

ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter

procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții

eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au

legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi

anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada

achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind

tardiv formulat, etc.

Fiind un text

de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu

poate fi interpretată extensiv.

In orice caz,

textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma

aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să

interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o

astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de

altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului,

invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci

când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de

casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când,

procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de

examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres

numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse

în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Î

n cauză, decizia atacată nu este

pronunțată în faza procesuală a recursului, contestatorul

introducând cererea pentru judecarea ei pe fond, la Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Față de cele ce preced,

instanța apreciază că, prezenta contestație în anulare nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în

textele legale sus citate.

In consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în

anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de F.I. , împotriva

deciziei nr. 5899 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.