ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3662/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul F.I. a cerut în contradictoriu cu Președenția României și Patriarhia Biserici Ortodoxe, obligarea pârâților să elibereze documentul care să-i permită prestarea serviciului de Rege al României, precum și eliberarea documentului care să-i permită să presteze serviciul de șef al Bisericii Ortodoxe Române, prin cumularea ambelor funcții. Prin decizia nr. 5899 din 17 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de F.I., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte, având în vedere prevederile art. l alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea 554/2004, a reținut că instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze, în primă instanță, o acțiune în contencios administrativ, este desemnată prin dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aceasta fiind tribunalul administrativ-fiscal, în cazul litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și a celor care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, respectiv secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, în situația litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și a celor care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei.

De asemenea, s-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este competentă material să soluționeze, în primă instanță, o acțiune în contencios administrativ, această structură organizatorică a instanței supreme având atribuția de a judeca, potrivit dispozițiilor art. 21 și art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Împotriva acestei decizii, F.I. a formulat contestație în anulare, criticând decizia pentru netemeinicie și nelegalitate, în temeiul art. 318, pct. 1 C. proc.

civ. Contestatorul susține, în esență, că decizia atacată este parțial netemeinică și nelegală, solicitând desființarea deciziei, având în vedere că, în opinia sa, din conținutul decizie atacate, „nu rezultă aspectul prin care prima instanță să se fi pronunțat asupra netemeiniciei și nelegalității cererii de chemare în judecată". Mai arată contestatorul că obiectul cererii sale nu este de natură fiscală, solicitarea sa referindu-se la prestarea serviciului de rege al României și Șef al Bisericii Ortodoxe Române, astfel că instanța avea posibilitatea să-și decline competența în favoarea altei instanțe Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. In conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului". Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond". Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.

In orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. Î n cauză, decizia atacată nu este pronunțată în faza procesuală a recursului, contestatorul introducând cererea pentru judecarea ei pe fond, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de cele ce preced, instanța apreciază că, prezenta contestație în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus citate. In consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de F.I. , împotriva deciziei nr. 5899 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.