ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4900/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4900/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a

civilă,

la data de 19 februarie 2008, reclamanții P.C., P.V.M., P.I.V. și L.A.M. au

solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, art. 44 din Constituție și art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, să se constate că

au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 1.851 mp și pentru construcția în suprafață de

479 mp edificată pe teren, ce a fost demolată, imobilul fiind situat în

București, sector 5 și obligarea pârâtului să emită dispoziție în sensul celor

solicitate, în soluționarea notificării nr. 14859 din 17 august 2001.

Prin

sentința civilă nr. 525 din 9 aprilie 2009 Tribunalul București, s

ecția

a IV a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat calitatea de persoane

îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul în suprafață de 2.055 mp și construcția demolată aflată pe teren, imobilul

fiind situat în București, sector 5, în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv sau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către unitatea deținătoare a imobilului învestită cu soluționarea

notificării.

Tribunalul a obligat pârâtul să emită

dispoziție motivată în sensul arătat anterior și a respins ca neîntemeiată

cererea privind obligarea la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești, cu obligarea

pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform

Legii nr. 10/2001, întrucât au dovedit calitatea de moștenitori față de foștii

proprietari, situația juridică a imobilului și au formulat notificare ce nu a

fost soluționată de către unitatea notificată.

Imobilul a fost dobândit de către autorii

reclamanților, C.N. și soția acestuia, M., prin actul de vânzare-cumpărare

transcris sub nr. 553/1914, iar ca urmare a decesului defunctei P.M. (M.C.N.) a

rămas ca moștenitor descendentul P.I., potrivit certificatului de moștenitor

nr. 136/1960 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin București. Ca

urmare a decesului defunctului P.C., potrivit certificatului de moștenitor nr.

233 din 12 octombrie 2001 eliberat de BNP M., au rămas ca moștenitori P.I. și P.D.,

iar moștenitorii defunctului P.D., potrivit aceluiași certificat de moștenitor,

sunt P.M. și P.I.

Ca urmare a decesului lui P.I., potrivit

certificatului de moștenitor nr. 485/1987 eliberat de fostul Notariat al

sectorului 5, moștenitorii sunt P.V.M., P.C., P.V.I., L.A.M. și D.M.

Conform declarațiilor de notorietate

autentificate sub nr. 757 din 22 mai 2006 și sub nr. 756 din 22 mai 2006, date

de D.B. și S.M., a reieșit că P.M. era cunoscută și sub numele de M.C.N.

Potrivit raportului de expertiză de specialitate

topografie administrat în cauză, expertul a procedat la identificarea

imobilului ce face obiectul notificării în raport de actele de proprietate

depuse în dovedirea notificării și s-a constatat că imobilul trecut în

proprietatea statului are o suprafață de 2.055 mp, că acesta este ocupat de

blocuri de locuințe, căi de acces, spații aferente rețelelor electrice,

telefonice subterane, conducte de gaze și alimentare cu apă, conducte de

canalizare, spații verzi aferente blocurilor și că nu se poate dispune

restituirea în natură, urmând ca reclamanții să beneficieze de măsuri

reparatorii prin echivalent, atât pentru terenul în suprafață de 2055 mp cât și

pentru construcția demolată ce a existat pe teren.

Referitor la solicitarea reclamanților de

a se stabili prin sentință despăgubirile bănești datorate acestora pentru

imobil, Tribunalul a reținut că, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și pentru

emiterea titlurilor de despăgubire, deciziile însoțite de înscrisurile ce

atestă imposibilitatea restituirii în natură și de întreaga documentație

aferentă, se înaintează către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar dosarele vor fi transmise evaluatorilor sau societății de

evaluare, pentru stabilirea valorii și pentru acordarea ridurilor de

despăgubire prin intermediul unei decizii ce poate fi contestată la Curtea de

Apel București, secția contencios administrativ.

Prima instanță a reținut că dispozițiile art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (2) și art. 21 din același act

normativ nu reglementează posibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor,

în această fază procesuală instanța putând doar să analizeze în ce măsură

reclamanții sunt îndreptățiți sau nu la măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a imobilului sau măsuri în

echivalent, urmând ca ulterior constatării calității de persoană îndreptățită

să se demareze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru

obținerea titlurilor de despăgubire, în ipoteza stabilirii despăgubirilor în

condițiile legii speciale, ca tip de măsură reparatorie în echivalent.

Î

mpotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin

primar

general, arătând că termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării este

unul de recomandare, iar nu un termen imperativ, iar depășirea acestuia, cel

mult, ar putea fi sancționată cu obligarea unității deținătoare la despăgubiri,

în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana

îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit

în cauză.

S-a mai susținut că termenul de 60 de

zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data

depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare [art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005], iar art. 22 din

lege prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse

până la data soluționării notificării.

Apelantul a criticat și dispoziția

privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu poate

fi reținută culpa sa procesuală.

Prin

decima civilă nr. 661 din 15 decembrie 2009 Curtea de Apel

București, secția

a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reținând că reclamanții

au depus notificarea pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente

imobilului, construcție și teren, la data de 17 august 2001, iar pârâtul nu

le-a dat niciun răspuns până la data promovării acțiunii, absența acestuia

echivalând, conform legii, cu refuzul de restituire.

Curtea de Apel București a mai reținut că

instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice de a emite

decizie sau dispoziție asupra notificării este competentă să examineze și

fondul cauzei, administrând probele necesare și dispunând admiterea sau

respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.

Caracterul de recomandare al termenului

de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluționării

notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinței

soluționării într-un termen rezonabil a cererilor și petițiilor adresate oricărei

instituții a statului.

Susținerea apelantului, în sensul că

depășirea termenului de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării

poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității

deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar

persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, este lipsită de

temei legal.

Potrivit principiului executării în

natură a obligațiilor, reclamanții au, în primul rând, dreptul de a solicita

executarea în natură a obligației de a face, stabilită prin lege în sarcina

unității deținătoare. Această solicitare poate fi sau nu însoțită de o cerere

de plată a despăgubirilor cauzate prin întârziere, în măsura în care acestea

sunt dovedite, iar posibilitatea formulării unei astfel de cereri, reprezintă o

facultate pentru persoana îndreptățită.

Împrejurarea că art. 23.1 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de

calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data

depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu

justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a răspunde într-un fel sau altul notificării.

S-a mai constatat că notificarea a fost

depusă la data de 17 august 2001, dată de la care pârâtul nu a comunicat

reclamanților niciun răspuns din care să rezulte modul de soluționare a

acesteia, iar împrejurarea că reclamanții nu ar fi depus toate actele

doveditoare, chiar dacă ar fi fost dovedită, nu poate fi invocată ca motiv de a

refuza soluționarea notificării, ci doar ca motiv de respingere a acesteia.

Curtea a mai arătat că, potrivit art.

23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, termenul

se poate proroga numai dacă, în intervalul de 60 de zile de la data depunerii

notificării, unitatea deținătoare comunică celeilalte părți în scris faptul că

documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire

și îi solicită cu această ocazie să depună probele considerate ca fiind necesare.

Or, apelantul nu a respectat această procedură, nefăcând dovada că ar fi

solicitat reclamanților să depună anumite acte doveditoare suplimentare, a

căror lipsă o invocă în acest proces drept cauză a nesoluționării notificării.

Referitor la cheltuielile de judecată,

Curtea a apreciat că, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost

admisă, iar pârâtul este căzut în pretenții, acesta datorează cheltuieli de

judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Î

mpotriva

acestei decizii a formulat recurs pârâtul Municipiul București,

prin primar general întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

In susținerea motivelor de recurs,

pârâtul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001,

notificarea formulată în termenul legal de persoana îndreptățită trebuie

însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate și de cele privind

calitatea de moștenitor a proprietarilor inițiali, aceste înscrisuri putând fi

depuse și ulterior, în condițiile legii.

Reclamanții nu au făcut dovada dreptului

de proprietate, întrucât din actele și lucrările dosarului nu a rezultat că

defuncta P.M. este aceeași persoană cu M.C.N., declarațiile de notorietate

fiind insuficiente pentru a proba acest aspect.

De asemenea, în mod greșit instanța de

fond a reținut ca obligație alternativă compensarea cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de către unitatea deținătoare, având în vedere dispozițiile

Legii nr. 247/2005, întrucât, potrivit acestei legi, dispoziția contestată

urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată a efectua procedura de specialitate, care va întocmi un raport ce va

conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubiri, raport pe baza căruia Comisia Centrală va proceda fie la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre

reevaluare.

Pârâtul mai arată că imobilul în litigiu

a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 205/1977, acordându-se

despăgubiri proprietarilor, aspect față de care apreciază că preluarea s-a

făcut cu titlu, astfel încât, nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

La termenul de azi, în ședință publică, Înalta

Curte a supus dezbaterii părților prezente excepția nulității recursului, având

în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., excepție ce urmează a

fi admisă, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de

recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor

într-unui din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Per a contrario, rezultă că, dacă

dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din

cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o

parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar

pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici

privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Prin cererea de recurs însă, pârâtul a

invocat incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit

căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."

Or, prin dezvoltarea motivelor formulate,

cu referire expresă la dovedirea dreptului de proprietate și a calității de

persoană îndreptățită, pe de o parte, pârâtul trimite la chestiuni ce țin de

administrarea și analizarea probatoriilor efectuate în cauză, aspecte care nu

pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului, unde sunt supuse controlului

judiciar exclusiv probleme de nelegalitate, iar pe de altă parte, pune în

discuție pentru prima oară în recurs, probleme ce nu au făcut obiectul

criticilor în apel.

De asemenea, pentru prima dată în calea

de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de judecată

a evaluat titlul statului, critică formulată

omisso medio

ce nu poate fi

primită și analizată de către instanța de recurs.

Astfel, respectarea principiului

ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le

exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel

neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel dar nu a

formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva

sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

In speță, prin sentința civilă nr. 525

din 9 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, s-a

constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire în

baza Legii nr. 10/2001, precum și preluarea abuzivă a imobilului în litigiu.

Apelul pârâtului a vizat critici

referitoare la respectarea termenului de 60 de zile în care poate fi

soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și la obligarea

sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Se constată astfel că, prin sentința

primei instanțe și în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunile

privind dovedirea dreptului de proprietate, a calității de moștenitor, a

modalității de preluare a imobilului în litigiu sau a chestiunii măsurilor

reparatorii în echivalent, alternativ stabilite prin soluția primei instanțe de

fond, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra acestor aspecte, care nu

mai pot fi puse în discuție, rămânând câștigate cauzei în mod definitiv și

irevocabil.

Față de argumentele arătate, Înalta Curte

constată că nu pot fi primite și analizate criticile pârâtului întrucât unele

dintre ele nu se circumscriu controlului de legalitate presupus de dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., ci privesc netemeinicia deciziei recurate, după cum

altele sunt formulate

omisso medio

, astfel încât, în aplicarea

dispozițiilor art. 306 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recursul este lovit de

nulitate, în cauză neconstatându-se incidența vreunui motiv de ordine publică

de natură a fi pus în discuția părților și din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 661

din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

01 octombrie 2010.