ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4900/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 19 februarie 2008, reclamanții P.C., P.V.M., P.I.V. și L.A.M.

au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1.851 mp și pentru construcția în suprafață de 479 mp edificată pe teren, ce a fost demolată, imobilul fiind situat în București, sector 5 și obligarea pârâtului să emită dispoziție în sensul celor solicitate, în soluționarea notificării nr. 14859 din 17 august 2001. Prin sentința civilă nr. 525 din 9 aprilie 2009 Tribunalul București, s ecția a IV a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 2.055 mp și construcția demolată aflată pe teren, imobilul fiind situat în București, sector 5, în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea deținătoare a imobilului învestită cu soluționarea notificării.

Tribunalul a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată în sensul arătat anterior și a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești, cu obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, întrucât au dovedit calitatea de moștenitori față de foștii proprietari, situația juridică a imobilului și au formulat notificare ce nu a fost soluționată de către unitatea notificată. Imobilul a fost dobândit de către autorii reclamanților, C.N.

și soția acestuia, M., prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 553/1914, iar ca urmare a decesului defunctei P.M. (M.C.N.) a rămas ca moștenitor descendentul P.I., potrivit certificatului de moștenitor nr. 136/1960 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin București. Ca urmare a decesului defunctului P.C., potrivit certificatului de moștenitor nr. 233 din 12 octombrie 2001 eliberat de BNP M., au rămas ca moștenitori P.I. și P.D., iar moștenitorii defunctului P.D., potrivit aceluiași certificat de moștenitor, sunt P.M. și P.I. Ca urmare a decesului lui P.I., potrivit certificatului de moștenitor nr. 485/1987 eliberat de fostul Notariat al sectorului 5, moștenitorii sunt P.V.M., P.C., P.V.I., L.A.M.

și D.M. Conform declarațiilor de notorietate autentificate sub nr. 757 din 22 mai 2006 și sub nr. 756 din 22 mai 2006, date de D.B. și S.M., a reieșit că P.M. era cunoscută și sub numele de M.C.N. Potrivit raportului de expertiză de specialitate topografie administrat în cauză, expertul a procedat la identificarea imobilului ce face obiectul notificării în raport de actele de proprietate depuse în dovedirea notificării și s-a constatat că imobilul trecut în proprietatea statului are o suprafață de 2.055 mp, că acesta este ocupat de blocuri de locuințe, căi de acces, spații aferente rețelelor electrice, telefonice subterane, conducte de gaze și alimentare cu apă, conducte de canalizare, spații verzi aferente blocurilor și că nu se poate dispune restituirea în natură, urmând ca reclamanții să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru terenul în suprafață de 2055 mp cât și pentru construcția demolată ce a existat pe teren.

Referitor la solicitarea reclamanților de a se stabili prin sentință despăgubirile bănești datorate acestora pentru imobil, Tribunalul a reținut că, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și pentru emiterea titlurilor de despăgubire, deciziile însoțite de înscrisurile ce atestă imposibilitatea restituirii în natură și de întreaga documentație aferentă, se înaintează către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar dosarele vor fi transmise evaluatorilor sau societății de evaluare, pentru stabilirea valorii și pentru acordarea ridurilor de despăgubire prin intermediul unei decizii ce poate fi contestată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ.

Prima instanță a reținut că dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (2) și art. 21 din același act normativ nu reglementează posibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor, în această fază procesuală instanța putând doar să analizeze în ce măsură reclamanții sunt îndreptățiți sau nu la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a imobilului sau măsuri în echivalent, urmând ca ulterior constatării calității de persoană îndreptățită să se demareze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru obținerea titlurilor de despăgubire, în ipoteza stabilirii despăgubirilor în condițiile legii speciale, ca tip de măsură reparatorie în echivalent.

Î mpotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării este unul de recomandare, iar nu un termen imperativ, iar depășirea acestuia, cel mult, ar putea fi sancționată cu obligarea unității deținătoare la despăgubiri, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză. S-a mai susținut că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005], iar art. 22 din lege prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Apelantul a criticat și dispoziția privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu poate fi reținută culpa sa procesuală. Prin decima civilă nr. 661 din 15 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reținând că reclamanții au depus notificarea pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente imobilului, construcție și teren, la data de 17 august 2001, iar pârâtul nu le-a dat niciun răspuns până la data promovării acțiunii, absența acestuia echivalând, conform legii, cu refuzul de restituire. Curtea de Apel București a mai reținut că instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice de a emite decizie sau dispoziție asupra notificării este competentă să examineze și fondul cauzei, administrând probele necesare și dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.

Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluționării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinței soluționării într-un termen rezonabil a cererilor și petițiilor adresate oricărei instituții a statului. Susținerea apelantului, în sensul că depășirea termenului de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, este lipsită de temei legal. Potrivit principiului executării în natură a obligațiilor, reclamanții au, în primul rând, dreptul de a solicita executarea în natură a obligației de a face, stabilită prin lege în sarcina unității deținătoare.

Această solicitare poate fi sau nu însoțită de o cerere de plată a despăgubirilor cauzate prin întârziere, în măsura în care acestea sunt dovedite, iar posibilitatea formulării unei astfel de cereri, reprezintă o facultate pentru persoana îndreptățită. Împrejurarea că art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligației unității deținătoare de a răspunde într-un fel sau altul notificării.

S-a mai constatat că notificarea a fost depusă la data de 17 august 2001, dată de la care pârâtul nu a comunicat reclamanților niciun răspuns din care să rezulte modul de soluționare a acesteia, iar împrejurarea că reclamanții nu ar fi depus toate actele doveditoare, chiar dacă ar fi fost dovedită, nu poate fi invocată ca motiv de a refuza soluționarea notificării, ci doar ca motiv de respingere a acesteia. Curtea a mai arătat că, potrivit art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, termenul se poate proroga numai dacă, în intervalul de 60 de zile de la data depunerii notificării, unitatea deținătoare comunică celeilalte părți în scris faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire și îi solicită cu această ocazie să depună probele considerate ca fiind necesare.

Or, apelantul nu a respectat această procedură, nefăcând dovada că ar fi solicitat reclamanților să depună anumite acte doveditoare suplimentare, a căror lipsă o invocă în acest proces drept cauză a nesoluționării notificării. Referitor la cheltuielile de judecată, Curtea a apreciat că, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost admisă, iar pârâtul este căzut în pretenții, acesta datorează cheltuieli de judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Î mpotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In susținerea motivelor de recurs, pârâtul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată în termenul legal de persoana îndreptățită trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate și de cele privind calitatea de moștenitor a proprietarilor inițiali, aceste înscrisuri putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii. Reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, întrucât din actele și lucrările dosarului nu a rezultat că defuncta P.M. este aceeași persoană cu M.C.N., declarațiile de notorietate fiind insuficiente pentru a proba acest aspect.

De asemenea, în mod greșit instanța de fond a reținut ca obligație alternativă compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea deținătoare, având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, întrucât, potrivit acestei legi, dispoziția contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată a efectua procedura de specialitate, care va întocmi un raport ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri, raport pe baza căruia Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Pârâtul mai arată că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 205/1977, acordându-se despăgubiri proprietarilor, aspect față de care apreciază că preluarea s-a făcut cu titlu, astfel încât, nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

La termenul de azi, în ședință publică, Înalta Curte a supus dezbaterii părților prezente excepția nulității recursului, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., excepție ce urmează a fi admisă, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unui din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Prin cererea de recurs însă, pârâtul a invocat incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii." Or, prin dezvoltarea motivelor formulate, cu referire expresă la dovedirea dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită, pe de o parte, pârâtul trimite la chestiuni ce țin de administrarea și analizarea probatoriilor efectuate în cauză, aspecte care nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv probleme de nelegalitate, iar pe de altă parte, pune în discuție pentru prima oară în recurs, probleme ce nu au făcut obiectul criticilor în apel. De asemenea, pentru prima dată în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de judecată a evaluat titlul statului, critică formulată omisso medio ce nu poate fi primită și analizată de către instanța de recurs.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs. In speță, prin sentința civilă nr. 525 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire în baza Legii nr. 10/2001, precum și preluarea abuzivă a imobilului în litigiu. Apelul pârâtului a vizat critici referitoare la respectarea termenului de 60 de zile în care poate fi soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Se constată astfel că, prin sentința primei instanțe și în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunile privind dovedirea dreptului de proprietate, a calității de moștenitor, a modalității de preluare a imobilului în litigiu sau a chestiunii măsurilor reparatorii în echivalent, alternativ stabilite prin soluția primei instanțe de fond, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra acestor aspecte, care nu mai pot fi puse în discuție, rămânând câștigate cauzei în mod definitiv și irevocabil. Față de argumentele arătate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite și analizate criticile pârâtului întrucât unele dintre ele nu se circumscriu controlului de legalitate presupus de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., ci privesc netemeinicia deciziei recurate, după cum altele sunt formulate omisso medio , astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate, în cauză neconstatându-se incidența vreunui motiv de ordine publică de natură a fi pus în discuția părților și din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 661 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie 2010.