ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2037/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 401 din data de 25 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția penală, s-au dispus următoarele:

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în tentativă la această infracțiune, prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., formulată de inculpatul P.V. prin apărător.

A fost condamnat inculpatul P.V., fiul lui I. și R., la următoarele pedepse:

- 10 (zece) ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.;

- 4 (patru) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, în pedeapsa cea mai grea de 10 (zece) ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen.

În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată pentru executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 384 din 6 martie 2007 a Judecătoriei Medgidia.

A fost cumulată această pedeapsă cu cea stabilită în prezenta cauză, urmând ca inculpatul P.V. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen.

Pe durata executării acestei pedepse, s-a interzis inculpatului P.V. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen. în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.

A fost menținută starea de arest a inculpatului P.V. și a fost dedusă din pedeapsa stabilită durata reținerii și arestării preventive de la 1 aprilie 2004 la 19 iulie 2004 și de la 6 iunie 2009 la zi.

A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea vătămată M.M., constituită parte civilă prin reprezentant legal B.I. și a fost obligat inculpatul P.V. să-i achite părții civile M.M. prin reprezentant legal B.I., suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

A fost obligat inculpatul la 900 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 550 lei, reprezentând onorarii pentru avocați din oficiu asigurați inculpatului la urmărirea penală și judecată și părții vătămate M.M. la judecată, va fi suportată din fondurile speciale ale M.J.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Inculpatul P.V. are vârsta de 23 ani, locuiește în satul Copăceana, comuna Fălciu, județul Vaslui și se ocupă cu agricultura. Este cunoscut cu antecedente penale. Prin sentința penală nr. 384 din 6 martie 2007 a Judecătoriei Medgidia a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208, art. 209 lit. a), g), i) cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 99 C. pen. A fost arestat preventiv în acea cauză în perioada 1 aprilie 2004 - 19 iulie 2004.

Minora M.M., era, în luna iunie 2009, elevă în clasa a IV-a la Școala generală din satul Copăceana. Provine dintr-o familie dezorganizată, părinții sunt divorțați, iar mama în grija căreia se afla la acea dată este cunoscută ca o mare consumatoare de alcool.

Partea vătămată locuiește împreună cu mama sa, M.I., într-un imobil compus din 2 camere și un hol.

În seara zilei de 3 iunie 2009, în jurul orei 22

00

, partea vătămată M.M. se afla singură în locuință, dormind în una din cele două camere ale locuinței, timp în care surorile mai mici se aflau la bunica maternă, iar mama, M.I., aflată în stare de ebrietate, era plecată la una din vecine, R.I. La un moment dat, fără drept, în curte și în locuință a intrat inculpatul P.V., aflat și el în stare de ebrietate, inculpat care locuiește în vecinătate și care știe situația financiară precară a vătămatei, precum și faptul că mama acesteia este mai mereu în stare de ebrietate.

Zgomotul produs de deschiderea ușii de acces a trezit-o din somn pe partea vătămată, care a aprins lumina pe holul casei, unde a și ieșit. Acolo, vătămata s-a întâlnit cu inculpatul P.V., pe care l-a întrebat ce caută și i-a solicitat să plece. Inculpatul i-a răspuns minorei că așa vrea el, apoi i-a spus că dorește să întrețină un act sexual cu ea. Minora M.M. a refuzat și i-a solicitat să plece, însă inculpatul i-a nesocotit dorința, a împins-o în camera folosită ca dormitor, apoi a împins-o pe pat.

Inculpatul P.V. a tras de sârma cu care erau legați la mijloc pantalonii părții vătămate, apoi a tras de chiloții acesteia, rupându-i. Ulterior, inculpatul s-a descheiat la șlițul pantalonilor, și-a scos penisul, s-a urcat peste vătămată și a întreținut un act sexual anal cu ea, deși aceasta plângea. În acele momente, în cameră a intrat numita M.I. care l-a surprins pe inculpatul P.V. peste fiica sa. Inculpatul s-a ridicat de pe minoră și a părăsit locuința, fără să răspundă întrebărilor ce i-au fost adresate.

Ulterior, minora și-a schimbat hainele, apoi împreună cu mama, au mers la numita R.I., căreia i-au relatat că inculpatul P.V. a intrat peste minoră în casă și i-a rupt acesteia pantalonii și chiloții. Cele două femei, au întrebat-o pe minoră, dacă inculpatul a întreținut cu ea un act sexual normal, iar ea, plângând, le-a răspuns că nu, minorei fiindu-i rușine să le spună că actul sexual fusese de altă natură.

A doua zi, alte două vecine, pe care le ajuta la treabă și care îi mai dădeau de mâncare, au auzit despre incidentul cu inculpatul P.V. și au întrebat-o pe minoră ce s-a întâmplat, însă aceasta, cu ochii lăsați în pământ și cu vocea schimbată, le-a spus că inculpatul nu i-a făcut nimic.

Cu toate acestea, cu ale ei colege de școală, minora M.M. a relaționat mai bine, astfel că le-a spus unor fetițe că a fost violată de inculpatul P.V. Astfel, au auzit unele cadre didactice, apoi organele de poliție din comună, care s-au sesizat din oficiu, fapta confirmându-se.

La data de 5 iunie 2009, la solicitarea organelor de poliție, minora M.M. a fost examinată în cadrul Serviciului Medico - Legal Județean Vaslui, iar din raportul de expertiză medico-legală nr. din 5 iunie 2009 rezultă că minora prezintă o deflorare veche, iar la nivelul regiunii anale prezintă leziuni traumatice de tipul fisurilor de mucoasă anală, care au putut fi produse prin destinderea bruscă a orificiului anal, la data de 3 iunie 2009 și care necesită 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

De asemenea, minora a fost supusă unei evaluări psiho- sociale în cadrul Centrului de Primire în Regim de Urgență pentru Copilul Abuzat, Neglijat, Exploatat Bârlad, iar din raportul nr. 876 din 2 iulie 2009 rezultă că minora prezintă o tulburare mintală ușoară, tulburare de conduită emoțională cu elemente depresive cauzate de agresiunile sexuale, precum și stări de neliniște și neîncredere în sine.

Inculpatul a avut o atitudine oscilantă în timpul procesului. Într-o primă declarație dată la sediul Poliției orașului Murgeni, la 6 iunie 2009, în prezența martorului M.C.I., inculpatul a recunoscut că a pătruns în locuința părții vătămate, i-a propus să aibă un raport sexual cu el și, deși ea nu a fost de acord, a dezbrăcat-o, i-a rupt hainele și a avut un raport sexual cu ea fără să poată preciza dacă a fost sau nu un raport sexual normal sau anal.

Ulterior, inculpatul a revenit în mare parte asupra declarațiilor sale, susținând că a pătruns în locuința părții vătămate cu intenția de a avea raport sexual cu ea, i-a propus acest lucru și, cu toate că ea nu a fost de acord, a dezbrăcat-o forțat, rupându-i hainele și, după ce și-a scos organul genital, s-a urcat peste ea, însă văzând opoziția părții vătămate a renunțat să mai aibă raport sexual cu aceasta și a plecat acasă.

La judecată, inculpatul a susținut că doar a bătut la ușă și când partea vătămată i-a spus că nu este de acord să aibă raport sexual cu el, a plecat acasă.

Martorele M.S., D.M. și R.I. au susținut la urmărirea penală că au aflat de la partea vătămată și mama acesteia că inculpatul a intrat în casă la ele, a dezbrăcat-o, însă nu i-a făcut nimic.

La judecată martorele și-au nuanțat declarațiile în sensul că inculpatul ar fi fost la partea vătămată, ar fi stat de vorbă cu aceasta însă nu i-a făcut nimic. Doar martora M.S. a menținut declarația inițială în sensul că ar fi aflat de la partea vătămată că inculpatul a dezbrăcat-o și i-a rupt pantalonii și chiloții.

Din întregul material probator administrat în cauză, instanța reține că inculpatul a pătruns fără drept în locuința părții vătămate pentru a avea un raport sexual cu aceasta. I-a propus acest lucru și, deși partea vătămată nu a fost de acord, inculpatul a dezbrăcat-o forțat, rupându-i hainele de pe ea și a avut un raport sexual anal cu aceasta.

Declarațiile părții vătămate se coroborează cu datele ce rezultă din raportul de expertiză medico-legală, din raportul de evaluare psiho-socială, cu declarațiile martorilor M.I., M.C.I. și, sub anumite aspecte și cu ale celorlalte trei martore menționate mai sus.

Faptele inculpatului P.V. de a pătrunde fără drept, pe timp de noapte, în imobilul proprietatea numitei M.I. și în care locuia și partea vătămată M.M. în vârstă de 13 ani și de a avea un raport sexual anal cu aceasta prin constrângere și profitând de vârsta redusă și incapacitatea de a se apăra a părții vătămate, realizează conținutul infracțiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu infracțiuni aflate în concurs real.

Pentru considerentele arătate mai sus, va fi respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de viol în cea de tentativă de viol, formulată de inculpat prin apărător.

Pentru infracțiunile comise inculpatului i se va stabili câte o pedeapsă la individualizarea cărora în cadrul general prevăzut de art. 52 și art. 72 C. pen. vor fi avute în vedere gradul de pericol social concret al faptelor comise, datele privind persoana inculpatului, atitudinea acestuia în timpul procesului.

Pentru săvârșirea infracțiunii de viol inculpatului i se va aplica și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen.

Este evident că gravitatea deosebită a faptei îl face nedemn pe inculpat de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității se stat sau de a fi tutore sau curator.

Pedepsele aplicate vor fi contopite conform art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen.

Întrucât faptele din prezenta cauză sunt săvârșite în termenul de încercare stabilit prin sentința penală nr. 384/2007 a Judecătoriei Medgidia, în baza art. 83 C. pen. se va revoca suspendarea condiționată pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința menționată mai sus, pedeapsă ce va fi cumulată cu pedeapsa stabilită în prezenta cauză.

Pe durata executării pedepsei inculpatului îi vor fi interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen., pedeapsa accesorie fiind justificată de aceleași considerente explicate cu privire la pedeapsa complementară.

Conform art. 350 alin. (1) C. proc. pen., se va menține starea de arest a inculpatului P.V. și conform art. 81 alin. (1) C. pen. din pedeapsa stabilită se va deduce durata reținerii și arestării preventive, în perioada 1 aprilie 2004 - 19 iulie 2004 și de la 6 iunie 2009 la zi.

În baza art. 909 C. proc. civ., va fi admisă acțiunea civilă formulată de partea vătămată M.M., constituită parte civilă prin reprezentant legal și va fi obligat inculpatul P.V. să-i achite acesteia suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Conform art. 191 C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva sentinței inculpatul P.V. a declarat apel.

Prin Decizia penală nr. 19 din data de 9 februarie 2010, Curtea de Apel Iași, secția penală, a respins ca nefondat apelul inculpatului, a menținut starea de arest și a dedus din pedeapsă durata măsurilor preventive.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a reținut o situație de fapt conformă cu probele administrate și a individualizat pedepsele cu luarea în considerație a tuturor criteriilor generale de individualizare.

Față de probele administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv prima declarație a inculpatului prin care a recunoscut faptele și cele administrate în cursul judecății, de expertiza medico-legală a victimei, expertiză care a concluzionat asupra datei când partea vătămată a suferit leziuni anale, instanța a reținut o situație de fapt corectă.

Cererea de schimbare a încadrării juridice a fost respinsă motivat de prima instanță.

Pedepsele aplicate inculpatului, orientate la limita minimă prevăzute de lege, au fost corect individualizate.

Cuantumul echivalentului bănesc al daunelor morale a fost corect stabilit, în raport de suferința fizică și psihică a victimei, suma acordată reprezintă o compensare echitabilă.

Pentru aceste considerente, în lipsa unor aspecte de fapt sau de drept ce ar putea fi luate în considerație din oficiu, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. apelul va fi respins ca nefondat.

Împotriva deciziei, inculpatul P.V. a declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- cu acordul său, inculpatul a fost ascultat de instanța de fond (fila 25), acesta negând, în esență, săvârșirea infracțiunii de viol;

- la cererea inculpatului, instanța de recurs a acordat un termen de grefă pentru studierea dosarului și pregătirea apărării (11 mai 2010 - fila 21 verso);

- în apel (fila 36) și în recurs nu au fost solicitate probe noi, în fața instanței de recurs inculpatul nefiind de acord să facă alte declarații, arătând însă că le menține pe cele date anterior în cursul judecății la instanța de fond (fila 31).

Examinând fondul recursului inculpatului, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum rezultă din partea introductivă în care au fost consemnate dezbaterile în recurs, fără a se contesta, în esență, situația de fapt reținută de instanțe, criticile apărării au vizat, în principal, greșita încadrare juridică a faptei, susținându-se că infracțiunea a rămas în forma tentativei (art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.) - caz de casare invocat, art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., iar în subsidiar, modalitatea de individualizare a pedepsei (caz de casare invocat - art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.), solicitându-se reducerea pedepsei, prin reținerea datelor personale ale inculpatului. De asemenea, fără a se menționa cazul de casare, apărarea a criticat și cuantumul despăgubirilor acordate victimei infracțiunii, apreciindu-le ca excesive și solicitând reducerea acestora.

Înalta Curte reține că la judecarea apelului, inculpatul - în cererea de apel (fila 10) - a criticat cuantumul pedepsei aplicate (apreciat ca fiind prea mare) „în raport cu ceea ce sunt acuzat că am comis” și a menționat că „probe și dovezi o să vi le fac cunoscute.” Însă, ulterior, nu a mai propus probe noi (fila 36).

În recurs, a fost acordat un termen de grefă pentru studierea dosarului și pregătirea apărării (fila 21, încheierea din 13 aprilie 2010), inculpatul nu a propus probe noi, nu a înțeles să-și prezinte personal punctul de vedere cu privire la acuzare, invocând „dreptul la tăcere” (nefiind de acord să dea declarații - fila 31), nu a depus memorii în apărare și nici nu a făcut alte precizări în cererea de recurs (fila 3, în cererea scrisă a menționat doar că „motivele vi le voi arăta în fața instanței”), iar cu ocazia acordării ultimului cuvânt a afirmat că nu este vinovat de faptele care fac obiectul cauzei.

Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt aceleași ca și cele de apel (fila 36 - schimbarea încadrării juridice, reducerea pedepsei și diminuarea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale), apărarea inculpatului invocând respectivele aspecte, după caz, fie ca apărări în fața instanței de fond (pag. 4-5 sentință), fie ca motive de apel în fața instanței de prim control judiciar (pag. 1-2 decizie), instanțele examinându-le și înlăturându-le prin argumente de natură probatorie și legală (sentință, pag. 9; decizie, pag. 4-5).

Critica referitoare la încadrarea juridică a faptei este neîntemeiată pentru următoarele motive:

Conform art. 20 C. pen., tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul. Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficientei sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.

În declarațiile inițiale, inculpatul a acceptat varianta realizării formei consumate a infracțiunii (filele 74 - 74 verso, dosar urmărire penală - declarație în care, în prezența unui martor asistent, relatează contextul în care a întreținut relații sexuale cu minora, precizând că, datorită stării de beție, nu poate preciza dacă a fost un act sexual normal sau un act sexual anal), recunoașterea acestuia coroborându-se cu declarațiile minorei, precum și cu rapoartele medico-legale (filele 55-56 dosar urmărire penală) care confirmă, în urma examinării medico-legale a minorei, că „la examenul regiunii anale prezintă leziuni traumatice de tipul fisurilor, care au putut fi produse prin destinderea bruscă a orificiului anal, urmare a unei tentative de raport sexual anal sau raport sexual anal, la data de 3 iunie 2000 și care necesită 4-5 zile îngrijiri medicale”.

Împrejurarea că, ulterior, în cursul urmăririi penale și în cursul judecății, inculpatul și-a „nuanțat” declarațiile, susținând fără însă a nega, în esență, împrejurările săvârșirii faptei - că infracțiunea a rămas doar în forma tentativei (filele 70 verso, 68 verso - dosar urmărire penală, declarație dată cu ocazia soluționării propunerii de arestare - fila 9 verso, fila 25 d.p.i). nu este suficientă - prin ea însăși, și în lipsa susținerii prin alte probe - pentru a justifica concluzia greșitei încadrări juridice a faptei.

Imperativul menținerii echilibrului între reproducerea unor fragmente din declarațiile părților, pe de o parte și respectarea demnității și vieții intime a acestora, pe de altă parte, justifică doar trimiterea la filele probelor dosarului cu privire la unele aspecte relevate pentru încadrarea juridică a faptei (declarații inculpat - filele 68 verso, 70, 70 verso, 74, 74 verso; declarații parte vătămată - fila 53 verso, 54, 54 verso dosar urmărire penală).

Din aceste declarații, inclusiv din declarațiile inculpatului, rezultă că minora nu a fost de acord să întrețină relații sexuale, exprimându-și în mod manifest refuzul, că s-au exercitat acțiuni fizice agresive care - in raport cu vârsta fragedă a părții vătămate - au fost de natură să înfrângă voința și forța sa fizică și că, în final, a fost întreținut un act sexual anal (afirmat de inculpat în declarația inițială și confirmat de rapoartele medico-legale).

Doctrina și jurisprudența sunt unanime în sensul că existența infracțiunii de viol în formă consumată nu este condiționată de natura actului sexual (normal sau anal), de durata acestuia, de finalizarea actului sexual prin ejaculare (ceea ce conduce la lipsa evidențierii spermatozoizilor), de existența reală ori presupusă a unor relații sexuale anterioare ale victimei cu alți bărbați, de zvonurile referitoare la viața sexuală a acesteia ori de lipsa manifestă a leziunilor traumatice pe suprafața corpului victimei.

Potrivit Deciziei nr. 3 din 23 mai 2005 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 867/2005), în aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. (1), cu referire la art. 198 și art. 201 C. pen., „Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 C. pen., se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința”.

La adoptarea măsurilor de la termenul din 2 septembrie 2009, instanța de fond a avut în vedere Recomandarea Rec (2006) 8 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind asistența victimelor infracționalității, Recomandarea Rec (85) 11 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind statutul victimei în procesul penal, precum și Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale (2001/220/JAI), dar și jurisprudența C.E.D.O. referitoare la cauzele penale, având ca obiect infracțiuni privind viața sexuală (Hotărârile din 14 iunie 2005, în cauza Mazali contra Franța și din 2 iulie 2002, în cauza S.N. contra Suedia), reținând vârsta victimei - minoră și situația particulară a acesteia, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului (filele 22-24 d.p.i., filele 58-59 dosar urmărire penală, rechizitoriu - filele 111-112 dosar urmărire penală).

De asemenea, se constată că, în cursul procesului penal, inculpatul a manifestat o atitudine oscilantă, cu ocazia soluționării propunerii de arestare (încheierea nr. 26 din 06 iunie 2009 - pag. 2) menționând că „regretă cele întâmplate și lasă la aprecierea instanței”, iar cu ocazia soluționării recursului împotriva încheierii de arestare (pag. 1 încheiere nr. 91 din 12 iunie 2009) menționând că „regretă fapta săvârșită”. În declarația dată în cursul soluționării acelui recurs, inculpatul a mai precizat „m-am împăcat cu partea vătămată M.M. în vârstă de 13 ani” (fila 9).

După ce i-au fost făcute cunoscute dispozițiile art. 70 C. proc. pen., inclusiv „dreptul la tăcere” și posibilitatea legală ca orice declarații date să poată fi folosite și împotriva sa, inculpatul a fost de acord să dea declarații în cursul urmăririi penale. Astfel, în cursul urmăririi penale inculpatul a recunoscut fapta și împrejurările comiterii acesteia, cele declarate coroborate cu restul probelor administrate - conducând la încadrarea juridică a faptei în forma consumată a infracțiunii de viol, iar nu în forma neconsumată, specifică tentativei de viol.

Așa cum au reținut ambele instanțe, inculpatul nu a oferit explicații rezonabile – în sensul cerut de art. 325 alin. (1) C. proc. pen. pentru existenta unor „contraziceri între declarațiile făcute de inculpat în instanță și cele dale anterior” – referitor la revenirea parțială asupra celor declarate în cursul urmăririi penale, atitudinea sa procesuală sugerând, plauzibil, ipoteza modificării declarațiilor în scopul atenuării răspunderii penale (tentativa, constituind și ea o formă a infracțiunii, este sancționată potrivit art. 21 C. pen., cu o pedeapsă situată între jumătatea minimului și jumătatea maximului pedepsei prevăzute de textul incriminator pentru infracțiunea fapt-consumat).

Motivarea inculpatului pentru revenirea asupra declarațiilor anterioare, constând în aceea că „am descris o altă situație în declarațiile date la urmărirea penală și la judecător, la arestare, însă cred că cele consemnate în acele declarații sunt urmarea faptului că am fost înțeles greșit” (filele 25-25 verso d.p.i.), nu sugerează caracterul rezonabil ori temeinic al acestor contraziceri, reveniri și nuanțări.

În sfârșit, se mai reține că - potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanță, precum și cea de apel, au motivat încadrarea juridică a faptei prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumția de nevinovăție”, nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia, inclusiv dovedirii formei consumate a infracțiunii sau a celei rămase în faza tentativei infracțiunii (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înțelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie”, este un drept și o obligație procesuală care nu se limitează la negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei probe, la negarea evaluării corecte a probelor de către instanță ori la revenirea, fără explicații rezonabile, asupra declarațiilor anteriore.

Neîntemeiată este și critica referitoare la individualizarea pedepselor aplicate inculpatului.

Potrivit art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 12 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen., care stabilește criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a C. pen.; de limitele de pedeapsă fixate in partea specială a C. pen.; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pedepsele aplicate inculpatului pentru infracțiunile de viol și violare de domiciliu (10 ani și, respectiv, 4 ani închisoare) sunt, după caz, fie egale chiar cu minimul special al textului incriminator (10 ani închisoare în cazul infracțiunii de viol), fie semnificativ orientată către minimul special al textului incriminator (3 ani închisoare în cazul infracțiunii de violare de domiciliu).

Ambele instanțe au constatat că infracțiunile au fost săvârșite de către inculpat în condiții care ar atrage, potrivit legii, sancționarea penală mai severă a acestuia (concursul de infracțiuni - art. 33 și art. 34 C. pen. și starea de recidivă - art. 37 lit. a) C. pen.).

Dacă pentru concursul de infracțiuni nu a fost agravată sancționarea inculpatului (nefiind aplicat un spor potrivit art. 34 C. pen.), pentru starea de recidivă a fost obligatorie aplicarea tratamentului sancționator specific revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut de art. 83 C. pen. (adăugarea pedepsei anterioare de 2 ani închisoare - cazier, fila 66 dosar urmărire penală).

Împrejurările menționate de apărare - circumstanțele personale ale inculpatului – au fost avute deja în vedere de către instanțe la stabilirea pedepselor, în sensul arătat (fie prin aplicarea unor pedepse egale cu minimul special al textului incriminator, fie prin aplicarea unei pedepse situată la jumătatea limitelor pedepselor prevăzute de textul incriminator al faptei), fiind valorificate juridic ca și „criterii generale de individualizare a pedepsei” potrivit art. 72 C. pen.

Pe de o parte, recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Pe de altă parte, ambele instanțe, în mod corect, au concluzionat că datele personale ale inculpatului - în raport cu probatoriul administrat care relevă săvârșirea faptelor de către inculpat și cu gravitatea faptelor săvârșite - nu prezintă relevanța juridică specifică circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate victimei infracțiunii (caz de casare examinat - art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.).

Conform Recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale (adoptate la Londra, în anul 1969):

- dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare;

- principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut, pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, iar pe de altă parte, în cazul de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalității umane;

- despăgubirea are scopul de a da o compensare sau satisfacere victimei, iar în anumite cazuri percepute, cuantumul compensației va putea li determinat și de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna.

În acord cu cele două instanțe, Înalta Curte apreciază că fapta gravă săvârșită de inculpat asupra victimei, minoră în vârstă de 13 ani, a fost de natură să producă efectiv grave traume morale care justifică acordarea sumei de 10.000 de lei cu titlu de compensare a acestora, suma nefiind excesivă astfel cum a susținut constant inculpatul.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Conform art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 9 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, reținerea și arestarea preventivă de la 6 iunie 2009 la 25 mai 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 25 mai 2010.