ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2591/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 251 din 10 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Hunedoara s-a dispus respingerea acțiunii formulate de Consiliul Local al comunei Șoimuș și Primăria comunei Șoimuș, reprezentată de Primar, în contradictoriu cu pârâții N.G.S., P.M.A. și statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Hunedoara, pentru lipsa calității procesuale active. S-a dispus anularea cererii reconvenționale formulată de pârâții-reclamanți N.S.G. și P.M.A. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Imobilul înscris în CF nr. 1383 Șoimuș nr. topo 73-73/a - 74/1/2/2/2 preluat de Statul Român în perioada regimului comunist, a fost restituit pârâților N.G.S.

și P.M.A. ca moștenitori ai fostului proprietar tabular I.I., în baza Deciziei nr. 5284/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a cărui dispozitiv a fost lămurit prin încheierea din septembrie 2006. În baza acestei hotărâri, prin Dispoziția nr. 240/2006, Primarul comunei Șoimuș a dispus restituirea în natură a imobilului în cauză. Imobilul a avut destinația de școală generală, destinație pe care o are și în prezent.

Probele administrate, martori, expertize, înscrisuri, cercetarea la fața locului, au confirmat susținerile făcute de reclamanți atât sub aspectul reparațiilor structurate, a îmbunătățirilor și sporirii gradului de confort asupra construcției existente, datând din perioada 1920 – 1923, cât și sub aspectul extinderii acestora pe o suprafață de 375,35 mp, prin edificarea în perioada 1972-1973 a unor corpuri de clădire noi, moderne, având utilități și confortul necesar, a realizării unei împrejmuiri la imobil din prefabricate (1979), a realizării unui grup sanitar (1973), ulterior efectuându-se (2003 – 2005) un teren de sport și o fântână. Executarea lucrărilor a fost autorizată cu nr. 195/3452 din 4 mai 1972 de către fostul Consiliu Popular al județului Hunedoara.

În cauză, instanța a reținut că aceste îmbunătățiri-extinderi și recondiționări s-au efectuat în perioada în care imobilul având destinația „școala generală din Șoimuș” se afla în administrația Inspectoratului Școlar al Județului Hunedoara care, prin reprezentanții săi, avea obligații concrete și constante în privința îndeplinirii unor indicatori pentru funcționalitatea acestei unități de învățământ. Abia prin Protocolul de „predare-primire” încheiat la 30 noiembrie 2000, imobilul respectiv a fost predat cu întreg pasivul și activul, Consiliul local al comunei Șoimuș (valoare de inventar de 2.112.452 lei) fiind inclus în domeniul public al acestei unități administrativ-teritoriale, conform H.G.

nr. 1352/2001 anexa 59, reclamanții preluând odată cu proprietatea și responsabilitățile pentru asigurarea funcționalității lui ca școală generală. Or, este evident, pe baza unei prezumții legale și în lipsa oricăror alte probe contrare, că toate fondurile bănești necesare reparațiilor, întreținerilor, extinderilor și modernizărilor, aducătoare de spor de confort și de valoare, executate la imobil, până la momentul includerii lui în listele de inventar ale domeniului public al comunei Șoimuș, au fost avansate de stat, indiferent de regimul politic sub care s-au executat, astfel încât reclamanții nu pot solicita restituirea contravalorii lor, de la niciunul dintre pârâții în cauză.

Conform textului de lege invocat de reclamanți în susținerea acțiunii sale, devenit art. 48 după după republicarea Legii nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, obligația de restituire a acestora revenind, după caz, persoanei îndreptățite căreia i-a fost restituit imobilul sau statului, după cum preluarea acestora s-a făcut cu titlu valabil s-au fără titlu valabil. Or, reclamanții nu au avut calitatea de chiriași iar imobilul nu a avut destinația de locuință ci pe aceea exclusivă de școală, fiind predat Consiliului Local Șoimuș, în octombrie 2000, de către Inspectoratul Școlar Județean Hunedoara, deoarece, prin lege, acesta a fost inclus în domeniul public.

Prin varianta aplicabilă a art. 16 din Legea nr. 10/2001, începând cu data de 2 septembrie 2005 determinată de modificările aduse acesteia prin O.U.G. nr. 209/2005, legiuitorul a tranșat situația cheltuielilor de întreținere aferente imobilelor de natura celui în cauză, afectate de activități de interes public și cărora proprietarii sun obligați să mențină aceste afectațiuni pe o perioadă de trei sau cinci ani, în sensul că aceste cheltuieli revin în sarcina deținătorului imobilului. Prin urmare, cu privire la cererea în pretenții, se poate conchide că reclamanții nu au calitate procesuală activă, situație în care cererea lor a fost respinsă în condițiile art. 137 C. proc. civ., putându-se pune în sarcina părților o obligație de plată în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, și nu în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru despăgubirile pretinse în echivalentul sporului de valoare admis imobilului în litigiu, în perioada 1945-2006.

În privința cererii reconvenționale, instanța reținut că pârâții-reclamanți N.G.S. și P.M.A., inițial aflați într-un consorțium litis , s-au disociat în pretenții proprii pârâta P.M.A. Astfel, prin precizarea cererii sale reconvenționale, reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 32.958 lei, reprezentând fructele civile (chirii) pentru perioada anterioară emiterii dispoziției de restituire a imobilului construcție și teren în suprafață de 6020 mp teren și respectiv a intrării în vigoare a H.G. nr. 1886/2006, ceea ce excede facilităților de ordin fiscal prevăzute prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 (fila 448). Or, de la momentul restituirii imobilului prin dispoziția nr. 240/2006, această chirie a fost achitată de pârâții-reconvenienți în condițiile determinate de actul normativ special ( H.G.

nr. 1886/2006). Reclamanții-reconvenienți nu au făcut în vreun fel dovada demersurilor în sensul de a fi solicitat de îndată, după pronunțare, executarea deciziei nr. 5284/2006 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus restituirea imobilului în natură sau de a fi încercat să perfecționeze un contract de închiriere în condițiile art. 16 din O.U.G. nr. 2009/2005. Or, prin respectivul text de lege - cum s-a mai arătat prin cele ce preced - legiuitorul a tranșat situația imobilelor restituite foștilor proprietari sub condiția menținerii afectațiunii acestora trei sau cinci ani, dispunând pentru această perioadă ca noul proprietar să beneficieze de o chirie într-un cuantumul ce se va stabili printr-o hotărâre de guvern iar deținătorul să suporte cheltuielile de întreținere a acestora.

Această hotărâre de guvern - H.G. nr. 1886/2006 - a fost adoptată doar la finele anului 2006, determinând încheierea contractului de închiriere între părți și plata chiriei legale. Ca urmare, instanța apreciază că întrucât imobilul în cauză, până la restituirea lui prin Decizia nr. 240/2006 emisă de Primarul comunei Șoimuș, a continuat să figureze în lista bunurilor proprietate publică a comunei Șoimuș, reclamanții își puteau satisface pretențiile în despăgubiri pentru fructele civile neculese, chirii, în condițiile Legii nr. 213/1998 și, respectiv a Legii nr. 247/2005, cererea lor nefiind fondată pe temeiul Legii nr. 10/2001, pentru niciuna din componente (teren și construcții). Cum pretențiile reclamanților pe perioada anterioară modificărilor aduse articolului 16 din Legea nr. 10/2001, prin O.U.G.

nr. 209/2005 și care reprezintă folos de tras sub forma fructelor civile (chirii pe 53 luni anterioare restituirii și penalități) și daune morale, excede cadrului juridic reglementat de acest act normativ reparator, și nu sunt scutite de taxa de timbru, instanța a pretins reclamanților reconvenționali dovada achitării acesteia, în condițiile art. 1 din Legea nr. 146/1997. Potrivit acestui text, cererile și acțiunile se timbrează diferențiat, în funcție de valoare, anticipat și sub sancțiunea anulării lor. Cum nici unul dintre reclamanții-reconvenționali nu au depus dovada achitări taxei legale de timbru această instanță a constatat ca operantă sancțiunea anulări cererii lor în pretenții în condițiile art. 20 din legea taxelor judiciare de timbru.

Prin art. 137 C. proc. civ. legiuitorul a instituit regula de principiu a soluționării cu precădere și în ordine a excepțiilor de procedură, iar excepția de netimbraj reprezintă o excepție dirimantă și peremtorie. Pe cale de consecință, în cauză s-a dispus o soluție de respinge a cererii principale pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și o soluție de anulare a cererii reconvenționale, precizate, formulate de reclamanții-reconvenționali. Prin decizia civilă nr. 126 din 26 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanții Consiliul Local Șoimuș și Primăria Șoimuș, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 251/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

A fost desființată în parte sentința atacată numai în ce privește soluționarea acțiunii principale formulate de reclamanții Consiliul Local Șoimuș și Primăria Șoimuș, prin primar, împotriva pârâților N.G.S., P.M.A. și Statul Român prin D.G.F.P. Hunedoara, limite în care dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii principale, aceleiași instanțe. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Pârâții N.G.S. și P.M.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în litigiu care a aparținut antecesorilor acestora. Dispoziția emisă de unitatea deținătoare a fost atacată în instanță. Inițial acțiunea a fost pornită în contradictoriu cu Inspectoratul Școlar al Județului Hunedoara, dar pe parcurs, la solicitarea reclamanților, a fost introdus în cauză în calitate de pârât Consiliul Local Șoimuș și Primăria comunei Șoimuș.

Prin decizia nr. 5284/2006 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, acești pârâți au fost obligați să restituie reclamanților, în natură imobilul în litigiu, rezultând astfel că întreaga procedură de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost derulată în contradictoriu cu Consiliul Local Șoimuș și Primăria comunei Șoimuș, reclamanți în prezenta cauză. Pretențiile solicitate în acțiunea principală a vizat construcțiile noi care au fost restituite reclamanților împreună cu cele vechi, precum și îmbunătățirile aduse imobilului preluat de la antecesorii pârâților. În aceste condiții nu se poate reține că reclamanții nu au calitate procesuală activă.

Așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, la data restituirii imobilul făcea parte din domeniul public al comunei Șoimuș, care a preluat atât activul cât și pasivul de la Inspectoratul Școlar Județean în anul 2000. Ca atare, la momentul promovării acțiunii, Inspectoratul Școlar Județean Hunedoara nu justifica interes și nu avea calitate de a promova el o asemenea acțiune, câtă vreme imobilul ieșise din patrimoniul său înainte de restituire. Existența unor construcții noi care au fost restituite pârâților precum și a îmbunătățirilor aduse construcțiilor vechi au fost reținute de prima instanță și au fost recunoscute de către pârâți, discuțiile vizând doar cuantumul acestora. In această situație trebuia tranșată pe fond acțiunea principală.

Este adevărat că reclamanții au invocat două temeiuri legale, respectiv art. 10 alin. (3) și art. 55 din Legea nr. 10/2001 în vechea numerotare, iar prima instanță nu a făcut nicio referire la primul dintre aceste texte legale. Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a concluzionat că s-ar putea reține în sarcina pârâților o obligație de plată dar nu în temeiul Legii nr. 10/2001, ci în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză. Curtea a constatat că prima instanță a administrat un probatoriu foarte vast pentru a stabili starea de fapt dar, reținând prin sentință, pe baza probelor și raportat la motivele acțiunii, că temeiul cererii ar fi îmbogățirea fără justă cauză și nu Legea 10/2001, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. Aceste prevederi legale impun, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept a pretențiilor, ca instanța de judecată, în baza principiului rolului activ, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. Fața de aceste considerente, Curtea a reținut că în mod greșit prima instanță a considerat că reclamanții nu au calitate procesuală activă, astfel că apelul a fost reținut ca fiind fondat, și în consecință a fost admis. Fața de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că efectul devolutiv al apelului operează numai în limitele cererii de apel, și având în vedere dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., care dispun că hotărârea primei instanțe va fi desființată dacă aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea a desființat parțial sentința atacată numai în ce privește acțiunea principală și în aceste limite, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii principale, aceleiași instanțe de fond. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții P.M.A. și N.S.G., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților.

Instanța de fond a apreciat întemeiat faptul că reclamanții nu au calitate procesuală activă pentru a solicita contravaloarea unor investiții făcute de Statul Român în anii 1972-1973 la imobilul preluat de la antecesoarea lor, investiția constând în extinderea clădirii vechi ( care avea o stare foarte bună, funcțională timp de 25 ani ca școală, adică până în anul 1972 când a fost autorizată construirea a două extinderi laterale). Extinderile au fost amortizate de mult, toate lucrările ulterioare fiind de reparații și întreținere care, conform legii, cad în sarcina deținătorului din perioada în care s-au efectuat. În acest sens, probele administrate sunt relevante. Rezultând cu certitudine faptul că școala a fost extinsă în anii 1972 – 1973, ulterior efectuându-se doar reparații.

Este adevărat că s-a construit și o grădiniță și un teren de sport, însă acestea nu le-au fost retrocedate prin dispoziția nr. 240/2006 a Primarului comunei Șoimuș, nu intră în discuție analiza pretențiilor reclamanților, deși inițial, în mod greșit, au fost solicitate prin acțiune. Dacă ar fi fost validă susținerea reclamanților, ar fi fost obligatorie obligarea lor prin Dispoziția nr. 240/2006, la restituire să achite prealabil valoarea de piață a construcțiilor noi, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocat drept temei juridic de către reclamanți. Or, nu există în cauză construcții noi, ci doar extinderea, amortizării deja a celei vechi , amortizată deja. Reclamantele nu au calitate procesuală activă de a pretinde contravaloarea de investiție la clădirea școlii, deoarece doar comuna Șoimuș , prin Primar ar putea avea calitate activă, imobilul fiind trecut în domeniul public al comunei.

Or, acțiunea nu este introdusă de comuna Șoimuș prin Primar, ci de către Consiliul Local și Primăria Șoimuș, care nu au calitate procesuală. Soluția pronunțată este contrară legii, deoarece recurenții nu s-au îmbogățit pe seama intimaților, din moment ce lucrările erau în sarcina acestora fiind de întreținere. Intimatele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Recursul urmează a fi examinat sub aspectul calității procesuale active a reclamanților, corespunzător limitelor pronunțării deciziei instanței de apel. Sub acest aspect, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă, deoarece procedura restituirii în condițiile Legii nr. 10/2001 s-a derulat în contradictoriu cu aceștia.

Pe de altă parte, obiectul pricinii viza obligarea recurenților la plata contravalorii clădirilor noi, adăugate imobilului retrocedat sau în subsidiar, obligarea statului la plata contravalorii acestora, situație în care, dată fiind incidența art. 10 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001, este irelevantă perioada și autorul despăgubirilor, deoarece legiuitorul a stabilit că persoana juridică deținătoare are dreptul la despăgubiri pentru clădirile noi, fiind irelevantă împrejurarea invocată în recurs cu privire la imposibilitatea solicitării separate a despăgubirilor, atâta vreme cât acestea nu au constituit obiectul procedurii speciale inițiale.

Prin urmare, art. 10 alin. (3)-(2) din Legea nr. 10/2001, a instituit principiul preluării creanței asupra imobilului odată cu restituirea lui, și precum imobilul la data retrocedării figura în domeniul public de interes local, administrat de Consiliul Local și Primar, corect s-a reținut că unitatea administrativă este reprezentată în proces de către Primar, condiție realizată în cauză. În aceste condiții, recursul formulat de pârâți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat și urmează a fi respins în sensul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții P.M.A. și N.S.G. împotriva deciziei nr. 126 A din 26 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.