ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2591/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2591/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

251 din 10 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Hunedoara s-a dispus

respingerea acțiunii formulate de Consiliul Local al comunei Șoimuș și Primăria

comunei Șoimuș, reprezentată de Primar, în contradictoriu cu pârâții N.G.S., P.M.A.

și statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Hunedoara,

pentru lipsa calității procesuale active.

S-a dispus anularea

cererii reconvenționale formulată de pârâții-reclamanți N.S.G. și P.M.A.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Imobilul înscris în CF

nr. 1383 Șoimuș nr. topo 73-73/a - 74/1/2/2/2 preluat de Statul Român în

perioada regimului comunist, a fost restituit pârâților N.G.S. și P.M.A. ca

moștenitori ai fostului proprietar tabular I.I., în baza Deciziei nr. 5284/2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a cărui dispozitiv a fost lămurit prin

încheierea din septembrie 2006.

În baza acestei

hotărâri, prin Dispoziția nr. 240/2006, Primarul comunei Șoimuș a dispus

restituirea în natură a imobilului în cauză.

Imobilul a avut

destinația de școală generală, destinație pe care o are și în prezent.

Probele administrate, martori,

expertize, înscrisuri, cercetarea la fața locului, au confirmat susținerile

făcute de reclamanți atât sub aspectul reparațiilor structurate, a

îmbunătățirilor și sporirii gradului de confort asupra construcției existente,

datând din perioada 1920 – 1923, cât și sub aspectul extinderii acestora pe o

suprafață de 375,35 mp, prin edificarea în perioada 1972-1973 a unor corpuri de clădire noi, moderne, având utilități și confortul necesar, a realizării unei

împrejmuiri la imobil din prefabricate (1979), a realizării unui grup sanitar (1973),

ulterior efectuându-se (2003 – 2005) un teren de sport și o fântână.

Executarea lucrărilor a

fost autorizată cu nr. 195/3452 din 4 mai 1972 de către fostul Consiliu Popular

al județului Hunedoara.

În cauză, instanța a

reținut că aceste îmbunătățiri-extinderi și recondiționări s-au efectuat în

perioada în care imobilul având destinația „școala generală din Șoimuș” se afla

în administrația Inspectoratului Școlar al Județului Hunedoara care, prin

reprezentanții săi, avea obligații concrete și constante în privința

îndeplinirii unor indicatori pentru funcționalitatea acestei unități de

învățământ.

Abia prin Protocolul de

„predare-primire” încheiat la 30 noiembrie 2000, imobilul respectiv a fost

predat cu întreg pasivul și activul, Consiliul local al comunei Șoimuș (valoare

de inventar de 2.112.452 lei) fiind inclus în domeniul public al acestei

unități administrativ-teritoriale, conform H.G. nr. 1352/2001 anexa 59,

reclamanții preluând odată cu proprietatea și responsabilitățile pentru

asigurarea funcționalității lui ca școală generală.

Or, este evident, pe

baza unei prezumții legale și în lipsa oricăror alte probe contrare, că toate

fondurile bănești necesare reparațiilor, întreținerilor, extinderilor și

modernizărilor, aducătoare de spor de confort și de valoare, executate la

imobil, până la momentul includerii lui în listele de inventar ale domeniului

public al comunei Șoimuș, au fost avansate de stat, indiferent de regimul

politic sub care s-au executat, astfel încât reclamanții nu pot solicita

restituirea contravalorii lor, de la niciunul dintre pârâții în cauză.

Conform textului de lege

invocat de reclamanți în susținerea acțiunii sale, devenit art. 48 după după

republicarea Legii nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru

sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile

necesare și utile, obligația de restituire a acestora revenind, după caz,

persoanei îndreptățite căreia i-a fost restituit imobilul sau statului, după

cum preluarea acestora s-a făcut cu titlu valabil s-au fără titlu valabil.

Or, reclamanții nu au

avut calitatea de chiriași iar imobilul nu a avut destinația de locuință ci pe

aceea exclusivă de școală, fiind predat Consiliului Local Șoimuș, în octombrie

2000, de către Inspectoratul Școlar Județean Hunedoara, deoarece, prin lege,

acesta a fost inclus în domeniul public.

Prin varianta aplicabilă

a art. 16 din Legea nr. 10/2001, începând cu data de 2 septembrie 2005

determinată de modificările aduse acesteia prin O.U.G. nr. 209/2005,

legiuitorul a tranșat situația cheltuielilor de întreținere aferente imobilelor

de natura celui în cauză, afectate de activități de interes public și cărora

proprietarii sun obligați să mențină aceste afectațiuni pe o perioadă de trei

sau cinci ani, în sensul că aceste cheltuieli revin în sarcina deținătorului

imobilului.

Prin urmare, cu privire

la cererea în pretenții, se poate conchide că reclamanții nu au calitate

procesuală activă, situație în care cererea lor a fost respinsă în condițiile

art. 137 C. proc. civ., putându-se pune în sarcina părților o obligație de

plată în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, și nu în temeiul Legii

nr. 10/2001 pentru despăgubirile pretinse în echivalentul sporului de valoare

admis imobilului în litigiu, în perioada 1945-2006.

În privința cererii reconvenționale,

instanța reținut că pârâții-reclamanți N.G.S. și P.M.A., inițial aflați într-un

consorțium litis

, s-au disociat în pretenții proprii pârâta P.M.A.

Astfel, prin precizarea

cererii sale reconvenționale, reclamanta a solicitat obligarea acestora la

plata sumei de 32.958 lei, reprezentând fructele civile (chirii) pentru

perioada anterioară emiterii dispoziției de restituire a imobilului construcție

și teren în suprafață de 6020 mp teren și respectiv a intrării în vigoare a

H.G. nr. 1886/2006, ceea ce excede facilităților de ordin fiscal prevăzute prin

art. 50 din Legea nr. 10/2001 (fila 448).

Or, de la momentul

restituirii imobilului prin dispoziția nr. 240/2006, această chirie a fost

achitată de pârâții-reconvenienți în condițiile determinate de actul normativ

special ( H.G. nr. 1886/2006).

Reclamanții-reconvenienți

nu au făcut în vreun fel dovada demersurilor în sensul de a fi solicitat de

îndată, după pronunțare, executarea deciziei nr. 5284/2006 prin care Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus restituirea imobilului în natură sau de a

fi încercat să perfecționeze un contract de închiriere în condițiile art. 16

din O.U.G. nr. 2009/2005.

Or, prin respectivul

text de lege - cum s-a mai arătat prin cele ce preced - legiuitorul a tranșat

situația imobilelor restituite foștilor proprietari sub condiția menținerii

afectațiunii acestora trei sau cinci ani, dispunând pentru această perioadă ca

noul proprietar să beneficieze de o chirie într-un cuantumul ce se va stabili

printr-o hotărâre de guvern iar deținătorul să suporte cheltuielile de întreținere

a acestora.

Această hotărâre de

guvern - H.G. nr. 1886/2006 - a fost adoptată doar la finele anului 2006,

determinând încheierea contractului de închiriere între părți și plata chiriei

legale.

Ca urmare, instanța

apreciază că întrucât imobilul în cauză, până la restituirea lui prin Decizia

nr. 240/2006 emisă de Primarul comunei Șoimuș, a continuat să figureze în lista

bunurilor proprietate publică a comunei Șoimuș, reclamanții își puteau

satisface pretențiile în despăgubiri pentru fructele civile neculese, chirii,

în condițiile Legii nr. 213/1998 și, respectiv a Legii nr. 247/2005, cererea

lor nefiind fondată pe temeiul Legii nr. 10/2001, pentru niciuna din componente

(teren și construcții).

Cum pretențiile

reclamanților pe perioada anterioară modificărilor aduse articolului 16 din

Legea nr. 10/2001, prin O.U.G. nr. 209/2005 și care reprezintă folos de tras

sub forma fructelor civile (chirii pe 53 luni anterioare restituirii și

penalități) și daune morale, excede cadrului juridic reglementat de acest act

normativ reparator, și nu sunt scutite de taxa de timbru, instanța a pretins

reclamanților reconvenționali dovada achitării acesteia, în condițiile art. 1

din Legea nr. 146/1997.

Potrivit acestui text,

cererile și acțiunile se timbrează diferențiat, în funcție de valoare,

anticipat și sub sancțiunea anulării lor.

Cum nici unul dintre

reclamanții-reconvenționali nu au depus dovada achitări taxei legale de timbru

această instanță a constatat ca operantă sancțiunea anulări cererii lor în

pretenții în condițiile art. 20 din legea taxelor judiciare de timbru.

Prin art. 137 C. proc.

civ. legiuitorul a instituit regula de principiu a soluționării cu precădere și

în ordine a excepțiilor de procedură, iar excepția de netimbraj reprezintă o

excepție dirimantă și peremtorie.

Pe cale de consecință,

în cauză s-a dispus o soluție de respinge a cererii principale pe excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și o soluție de

anulare a cererii reconvenționale, precizate, formulate de

reclamanții-reconvenționali.

Prin decizia civilă nr.

126 din 26 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus

admiterea apelului declarat de reclamanții Consiliul Local Șoimuș și Primăria

Șoimuș, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 251/2008 pronunțată de

Tribunalul Hunedoara.

A fost desființată în

parte sentința atacată numai în ce privește soluționarea acțiunii principale

formulate de reclamanții Consiliul Local Șoimuș și Primăria Șoimuș, prin

primar, împotriva pârâților N.G.S., P.M.A. și Statul Român prin D.G.F.P. Hunedoara,

limite în care dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii principale,

aceleiași instanțe.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Pârâții N.G.S. și P.M.A.

au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în litigiu

care a aparținut antecesorilor acestora. Dispoziția emisă de unitatea

deținătoare a fost atacată în instanță.

Inițial acțiunea a fost pornită în contradictoriu cu Inspectoratul

Școlar al

Județului Hunedoara, dar pe parcurs, la solicitarea

reclamanților, a fost introdus în cauză în calitate de pârât Consiliul Local

Șoimuș și Primăria comunei Șoimuș.

Prin decizia nr. 5284/2006 pronunțată în recurs de Înalta Curte de

Casație și Justiție, acești pârâți au

fost obligați să restituie

reclamanților, în natură imobilul în litigiu, rezultând astfel că întreaga

procedură de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost derulată în

contradictoriu cu Consiliul Local Șoimuș și Primăria comunei Șoimuș, reclamanți

în prezenta cauză.

Pretențiile solicitate

în acțiunea principală a vizat construcțiile noi care au fost restituite

reclamanților împreună cu cele vechi, precum și îmbunătățirile aduse imobilului

preluat de la antecesorii pârâților.

În aceste condiții nu se

poate reține că reclamanții nu au calitate procesuală activă. Așa cum rezultă

din înscrisurile de la dosar, la data restituirii imobilul făcea parte din

domeniul public al comunei Șoimuș, care a preluat atât activul cât și pasivul

de la Inspectoratul Școlar Județean în anul 2000.

Ca atare, la momentul

promovării acțiunii, Inspectoratul Școlar

Județean

Hunedoara nu justifica interes și nu avea calitate de a promova el o asemenea

acțiune, câtă vreme imobilul ieșise din patrimoniul său înainte de

restituire.

Existența unor

construcții noi care au fost restituite pârâților precum și a îmbunătățirilor

aduse construcțiilor vechi au fost reținute de prima instanță și au fost

recunoscute de către pârâți, discuțiile vizând doar cuantumul acestora.

In această situație trebuia

tranșată pe fond acțiunea principală.

Este adevărat că

reclamanții au invocat două temeiuri legale, respectiv art. 10 alin. (3) și

art. 55 din Legea nr. 10/2001 în vechea numerotare, iar prima instanță nu a

făcut nicio referire la primul dintre aceste texte legale.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a concluzionat că s-ar putea

reține în sarcina pârâților o obligație de plată dar nu în temeiul Legii

nr. 10/2001, ci în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Curtea a constatat că

prima instanță a administrat un probatoriu foarte vast pentru a stabili starea

de fapt dar, reținând prin sentință, pe baza probelor și raportat la motivele

acțiunii, că temeiul cererii ar fi îmbogățirea fără justă cauză și nu Legea

10/2001, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. Aceste prevederi legale impun, cu privire la situația de fapt și motivarea

în drept a pretențiilor, ca instanța de judecată, în baza principiului rolului activ,

să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt

menționate în cerere.

Fața de aceste

considerente, Curtea a reținut că în mod greșit prima

instanță a considerat că reclamanții nu au calitate procesuală activă,

astfel că

apelul a fost reținut ca fiind fondat, și în consecință a fost

admis.

Fața de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc

că efectul

devolutiv al apelului operează numai în limitele cererii de

apel, și având în vedere dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care

dispun că hotărârea

primei instanțe va fi

desființată dacă aceasta a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului,

Curtea a desființat parțial sentința atacată numai în ce privește acțiunea principală

și în aceste limite, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii

principale, aceleiași instanțe de fond.

A menținut în rest

dispozițiile sentinței atacate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții P.M.A. și N.S.G., întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea în

tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților.

Instanța de fond a

apreciat întemeiat faptul că reclamanții nu au calitate procesuală activă

pentru a solicita contravaloarea unor investiții făcute de Statul Român în anii

1972-1973 la imobilul preluat de la antecesoarea lor, investiția constând în

extinderea clădirii vechi ( care avea o stare foarte bună, funcțională timp de

25 ani ca școală, adică până în anul 1972 când a fost autorizată construirea a

două extinderi laterale). Extinderile au fost amortizate de mult, toate

lucrările ulterioare fiind de reparații și întreținere care, conform legii, cad

în sarcina deținătorului din perioada în care s-au efectuat.

În acest sens, probele

administrate sunt relevante. Rezultând cu certitudine faptul că școala a fost

extinsă în anii 1972 – 1973, ulterior efectuându-se doar reparații. Este

adevărat că s-a construit și o grădiniță și un teren de sport, însă acestea nu

le-au fost retrocedate prin dispoziția nr. 240/2006 a Primarului comunei

Șoimuș, nu intră în discuție analiza pretențiilor reclamanților, deși inițial,

în mod greșit, au fost solicitate prin acțiune.

Dacă ar fi fost validă

susținerea reclamanților, ar fi fost obligatorie obligarea lor prin Dispoziția

nr. 240/2006, la restituire să achite prealabil valoarea de piață a

construcțiilor noi, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocat

drept temei juridic de către reclamanți.

Or, nu există în cauză

construcții noi, ci doar extinderea, amortizării deja a celei vechi ,

amortizată deja.

Reclamantele nu au

calitate procesuală activă de a pretinde contravaloarea de investiție la

clădirea școlii, deoarece doar comuna Șoimuș , prin Primar ar putea avea

calitate activă, imobilul fiind trecut în domeniul public al comunei.

Or, acțiunea nu este

introdusă de comuna Șoimuș prin Primar, ci de către Consiliul Local și Primăria

Șoimuș, care nu au calitate procesuală.

Soluția pronunțată este contrară

legii, deoarece recurenții nu s-au îmbogățit pe seama intimaților, din moment

ce lucrările erau în sarcina acestora fiind de întreținere.

Intimatele au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Recursul urmează a fi

examinat sub aspectul calității procesuale active a reclamanților,

corespunzător limitelor pronunțării deciziei instanței de apel.

Sub acest aspect, în mod

corect instanța de apel a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă,

deoarece procedura restituirii în condițiile Legii nr. 10/2001 s-a derulat în

contradictoriu cu aceștia. Pe de altă parte, obiectul pricinii viza obligarea

recurenților la plata contravalorii clădirilor noi, adăugate imobilului

retrocedat sau în subsidiar, obligarea statului la plata contravalorii acestora,

situație în care, dată fiind incidența art. 10 alin. (2), (3) din Legea nr.

10/2001, este irelevantă perioada și autorul despăgubirilor, deoarece legiuitorul

a stabilit că persoana juridică deținătoare are dreptul la despăgubiri pentru

clădirile noi, fiind irelevantă împrejurarea invocată în recurs cu privire la

imposibilitatea solicitării separate a despăgubirilor, atâta vreme cât acestea

nu au constituit obiectul procedurii speciale inițiale.

Prin urmare, art. 10

alin. (3)-(2) din Legea nr. 10/2001, a instituit principiul preluării creanței

asupra imobilului odată cu restituirea lui, și precum imobilul la data

retrocedării figura în domeniul public de interes local, administrat de

Consiliul Local și Primar, corect s-a reținut că unitatea administrativă este

reprezentată în proces de către Primar, condiție realizată în cauză.

În aceste condiții,

recursul formulat de pârâți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este nefondat și urmează a fi respins în sensul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții P.M.A. și N.S.G. împotriva deciziei nr. 126 A din 26 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie

2010.