ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1303/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1303/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 242/2008

pronunțată în dosarul nr. 41/97/2003, Tribunalul Hunedoara a admis excepția

autorității de

lucru judecat și, totodată, a

admis în parte contestația, astfel cum a fost precizată și completată,

formulată de reclamanții N.

S.G. și P.M.A., în contradictoriu cu pârâta

P.C. ȘOIMUȘ,

împotriva dispoziției nr.

24/2003, astfel cum a fost modificată prin

dispoziția nr. 240/2006.

În consecință,

s-a constatat că pentru construcțiile demolate-

corpuri, anexe și dependințe la

imobilul situat în comuna Șoimuș,

înscris

în CF 1383 nr. top. (73-73a-74)/1/2/2/2, contestatorii sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii prin

echivalent prin despăgubiri la

valoarea

de circulație a acestora, în condițiile titlului VII al Legii nr.

245/2007.

A fost obligat

intimatul să comunice întreg dosarul notificării

transmise cu nr. 85/2002 prin B.E.J. B.A. din Deva,

C.C.S.D. pentru emiterea

titlurilor de

despăgubiri cuvenite.

A fost respinsă în rest contestația,

cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei.

În motivarea

hotărârii, s-a reținut că prin sentința civilă nr.

2151/2001, Tribunalul Hunedoara a

constatat calitatea contestatorilor N.S.G. și P.M.

A., de persoane îndreptățite la reparațiunile reglementate de Legea nr.

10/2001, a anulat decizia nr. 93/2001 emisă de I.Ș.J. Hunedoara, prin care se

respinsese notificarea

contestatorilor,

și a stabilit dreptul acestora la măsuri reparatorii în

echivalent sub forma despăgubirilor bănești

pentru imobilul din

Șoimuș, înscris în CF 1383, sub A+104, nr. top. (73

- 73a-74)/1/2/2/2, obligând pe P.C. Șoimuș să emită dispoziție în acest sens.

În considerentele

hotărârii respective, instanța a constatat că

imobilul notificat, având

destinație de unitate de învățământ, intră

sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind

exceptat de la

restituirea în natură, în

considerarea scopului special al acesteia, de a

deservi interesul

public, social, cultural și obștesc.

Totodată, s-a arătat că, în lipsa

dovezii unui demers al contestatorilor de constatare a nevalabilității titlului

statului, se

prezumă că imobilul a intrat în

proprietatea statului cu titlu valabil,

astfel încât, în aplicarea art.

16 alin. (1) și (2), în forma de la acel moment, la prețul de circulație al

imobilului.

S-a reținut, prin

aceeași hotărâre, că pentru terenul notificat,

contestatorii figurează în anexa de

despăgubiri la Legea nr. 1/2000.

Conformându-se

acestei hotărâri, P.C. Șoimuș a

emis dispoziția nr. 24/2003, propunând persoanelor

îndreptățite ca

pentru locuință și pentru dependințele și anexele

demolate, să opteze

pentru despăgubiri bănești în sumă de 453.619.070 lei

ROL.

Dispoziția a

fost atacată în toate gradele de jurisdicție, fiind

modificată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5284/2006, ca urmare a

modificării formei art. 16 din Legea nr.

10/2001, dispunându-se restituirea în natură a

imobilului.

În executarea

acestei decizii, P.C. Șoimuș a emis

dispoziția

nr. 240/2006, omițând, însă, să mențină oferta de despăgubiri în echivalent

pentru dependințele și anexele gospodărești demolate, solicitate de autorii

notificării cu nr. 85/2002 prin B.E.J. B.A.

Investită fiind

cu soluționarea contestației împotriva dispoziției

nr. 240/2005, de

modificare a dispoziției nr. 24/2003, prima instanță

a apreciat că, în cauză, operează

autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 5284/2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în sensul epuizării procedurii speciale reglementate de

Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea și plata despăgubirilor, sub toate

aspectele revendicării imobilului notificat.

A fost admisă, de

asemenea, excepția lipsei calității procesuale

pasive a intimatei în cauză, în ce

privește despăgubirile ce cad în

atribuțiile

exclusive ale C.C.S.

D., ca unică autoritate

abilitată în acest sens prin Legea

nr.

247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

În baza art. 16 al Legii nr. 247/2005

și a Normelor metodologice de aplicare a acestuia, s-a dispus ca, deîndată ce

hotărârea va deveni irevocabilă, P.C. Șoimuș să transmită dosarul notificării

nr. 85/2002 către C.C.S.D., pentru emiterea titlurilor de despăgubiri cuvenite

contestatorilor.

Apelul declarat

de către contestatori (reclamanți) împotriva

sentinței menționate a fost admis

prin decizia nr. 123 din 22 iunie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția civilă,

cu consecința

schimbării

în parte a sentinței și a obligării intimatei P.C.

Șoimuș, prin P., la restituirea în natură a imobilului

școală din satul Șoimuș, solicitat de către

reclamanți, cu o suprafață

de 6020 mp.

Prin aceeași

decizie, a fost respins apelul intimatei P.C.

Șoimuș împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a arătat că, în mod corect,

nu a fost reținută autoritatea de lucru judecat a

hotărârilor judecătorești din dosarul nr. 5898/1/2005 în ceea ce privește

despăgubirile pentru construcțiile demolate:

niciuna dintre hotărâri

nu conține

vreo dispoziție în acest sens, deoarece pe parcursul

soluționării litigiului respectiv s-a emis de

către P.C.

Șoimuș dispoziția nr.

24/2003, prin care reclamanților li s-au acordat

despăgubiri pentru

dependințele și anexele gospodărești, iar ca urmare a emiterii acestei

dispoziții, prin recursul promovat,

reclamanții

nu au mai înțeles să invoce critici cu privire la aceste

despăgubiri.

Calitatea

procesuală pasivă a P.C. Șoimuș cu

privire la măsurile reparatorii pentru construcțiile

demolate este

justificată de calitatea de unitate deținătoare, confirmată inclusiv

prin

decizia nr.

5284/2006. În această calitate, pârâta este obligată

să se pronunțe asupra tuturor măsurilor reparatorii solicitate de

notificatori,

indiferent că este vorba de restituire în natură ori despăgubiri. Oricum, prima

instanță a constatat că

despăgubirile la

care sunt îndreptățiți reclamanții pentru construcțiile

demolate nu vor

fi achitate de unitatea deținătoare, ci urmează procedura specială în fața

C.C.S.

D. în conformitate cu prevederile

Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

De asemenea, s-a

constatat a fi pe deplin justificat interesul

reclamanților de a cere anularea

dispoziției nr. 240/2006 în condițiile

în

care aceasta, deși emisă în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, omite

să mai acorde măsurile reparatorii pentru

construcțiile

demolate pe care le stabilise deja prin dispoziția nr.

24/2003.

Față de cele

reținute, instanța a respins, ca nefundat, apelul

P.C. Șoimuș.

Cu privire la apelul declarat de

reclamanți, s-a reținut că

terenul care a

format obiect al litigiului soluționat de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia civilă nr.

5284/2006 este suprafața de

2 ha și

5984 mp teren intravilan înscris în CF nr. 1383 Șoimuș cu nr.

top.

(73,73a, 74)/1/2/2/2.

Așa cum rezultă

din considerentele deciziei nr. 5284/2006,

instanța de recurs a reținut, în

baza raportului de expertiză efectuat

în

etapa apelului, că din terenul solicitat nu a mai rămas nicio

suprafață liberă, deoarece Comisia de aplicare a

Legii nr. 18/1991

Șoimuș i-a pus în posesie pe cei cărora li s-a

constituit sau reconstituit dreptul de proprietate pe această parcelă. S-a

constatat

că pentru acest teren reclamanții

urmează să primească despăgubiri

potrivit

art. 17 din Legea nr. 1/2000, fiind înscriși în anexa nr. 39

poziția 6.

Așadar, instanța

de recurs a considerat că doar terenul ocupat

pe persoanele cărora li s-a

constituit sau reconstituit dreptul de

proprietate conform Legii nr. 18/1991 nu reprezintă

suprafață liberă

în

sensul Legii nr. 10/2001. Niciunde în motivarea instanței de recurs

nu se reține același lucru și despre suprafața

aflată în folosința școlii

din Șoimuș, respectiv că aceasta nu ar fi

liberă.

Ceea ce restituie în natură, Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5284/2006 este imobilul școală

înscris în CF nr. 1383 Șoimuș nr. top. (73, 73a, 74)/l/2/2/2.

Potrivit raportului de expertiză

efectuat în apel și pe care instanța de recurs l-a avut în vedere cu ocazia

pronunțării deciziei

de mai sus, imobilului

școală înscris în CF nr. 1383 Șoimuș, nr. top.

(73, 73a, 74)/1/2/2/2, îi

corespunde o suprafață de teren de 6020

mp,

având categoria de folosință curte cu construcții, teren sport și

teren arabil care constituie lotul agricol școlar.

Această suprafață este

clar

delimitată de punctele topografice 6-18-31-32-33-53-52-51-50-

49-48-47-43/2-43/1-43-42-12-11-14-16-6,

pe planul de situație anexat raportului de expertiză și este distinctă de

suprafețele

atribuite conform Legii nr. 18/1991

unor persoane fizice care, potrivit

aceleiași decizii, nu pot fi

restituite în natură.

În condițiile în

care Înalta Curte a considerat că suprafețele ce

nu pot fi restituite sunt doar cele

atribuite altor persoane conform

Legii

nr. 18/1991, nu și cele aflate în folosința Școlii Șoimuș, nu se poate reține

ca întemeiată excepția autorității de lucru judecat în

sensul respingerii cererii de restituire a acestei suprafețe în natură.

De asemenea, având în vedere

dispoziția Înaltei Curți de

Casație și

Justiție de restituire în natură a imobilului școală înscris în

CF 1383

Șoimuș, nr. 73-73a, 74/1/2/2/2 care, în conformitate cu

expertiza topografică efectuată în acea cauză include și suprafața

aferentă

de 6020 mp deținută în prezent de P.C. Șoimuș dar și adresa nr. 1786/2006 a

pârâtei care confirmă

împrejurarea că pentru

terenul aferent școlii, reclamanții nu au fost

trecuți în anexa 39 conform Legii nr. 1/2000, astfel încât ceea ce

trebuia să restituie în natură pârâta prin dispoziția nr. 240/2006 era imobilul

școală și suprafața aferentă, liberă, de 6020 mp.

Împotriva deciziei menționate, a

declarat recurs P.C.

Șoimuș, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Este inadmisibilă

transformarea acțiunii inițiale de drept

comun,

în revendicare imobiliară, în contestație în procedura specială prevăzută de

Legea nr. 10/2001, motiv pentru care se impune respingerea ca inadmisibilă a

contestației.

În cauză,

instanța de apel a dispus încă o dată restituirea în

natură a imobilului școală din satul

Șoimuș înscris în CF 1383

Șoimuș, cu toate

că localul școlii fusese deja restituit prin decizia nr.

5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și

proprietate

intelectuală, încălcând, astfel, în mod flagrant principiul

autorității de lucru judecat prevăzut de art.

1201 C. civ.

Totodată, a fost încălcată autoritatea

de lucru judecat a

aceleiași decizii nr.

5284 din 30 mai 2006 a instanței supreme și în ce

privește terenul, în

acel litigiu arătându-se că, pentru teren,

reclamanții

au fost trecuți în anexa 39 poziția 6 pentru acordarea de

despăgubiri

potrivit Legii nr. 18/1991, motiv pentru care nu s-a dispus restituirea în

natură a suprafeței de 6020 mp, care

forma

obiect al pretențiilor reclamanților în recurs, fără a se putea

susține că terenul pe care se aflau construcțiile

nu ar fi făcut obiectul procedurii speciale finalizate prin decizia civilă nr.

5284/2006 ori că

numai terenurile ocupate de terți ar fi format obiectul

Legii nr. 18/1991.

Pe suprafața de

6020 mp se află și o grădiniță nouă cu anexe ce

aparține domeniului public de

interes local, care nu a făcut și nici nu

putea

face obiectul retrocedării.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat,

pentru

următoarele considerente:

procesual obiectiv în care s-a

derulat

litigiul de față, se constată că, încă de la momentul cererii de

sesizare a instanței de judecată, 24 ianuarie

2003, s-a intenționat de către

reclamanți formularea unei contestații

întemeiate pe prevederile

Legii nr. 10/2001,

solicitându-se explicit anularea deciziei nr.

24 din 5 martie 2003 emise

de P.C. Șoimuș, ulterior, și a

deciziei nr.

240 din 20 octombrie 2006 de completare a primei dispoziții

administrative.

În raport de

termenii în care a fost conceput obiectul cererii de

chemare în judecată, este lipsit de

relevanță, pentru finalitatea

demersului

judiciar, faptul că reclamanții și-au intitulat cererea drept „revendicare”;

calificarea juridică a actului procedural de sesizare a

instanței se realizează în funcție de atare

finalitate, nefiind afectată de

denumirea

greșită a cererii, relevant în acest sens fiind art. 84 C. proc. civ.

În niciuna din

fazele evocării fondului nu a fost antamată vreo

dezbatere asupra obiectului cererii,

soluționându-se o contestație

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, de

altfel, nici nu există

la dosar o cerere de natura celei pretinse prin motivele

de recurs, de transformare a unei cereri în revendicare în contestație.

Mai mult, invocând excepția

admisibilității transformării

cererii,

recurenta nu a identificat în concret un atare act procedural și

nici nu

a indicat temeiul juridic al excepției.

Singura precizare a cererii a survenit

la termenul din

12 decembrie 2007, când

reclamanții au învederat Tribunalului că înțeleg să

conteste, pe lângă

decizia nr. 24 din 5 martie 2003, și pe cea cu nr. 240 din 20 octombrie 2006,

emisă tot de P.C: Șoimuș, de completare a primei decizii administrative.

În acel context, instanța a respins,

la termenul din

29 octombrie 2008, excepția

tardivității invocată de către pârât pe temeiul

art. 132 C. proc. civ., cu motivarea că nu este vorba despre

o modificare a cererii, fără ca pârâtul să

declare apel împotriva

dispoziției

instanței, care a intrat, astfel, în puterea lucrului judecat.

Față de cele expuse, Înalta Curte va

înlătura susținerile

recurentei vizând

excepția admisibilității, ca neavând obiect.

susținut că, prin decizia recurată în cauză, a fost

încălcată

puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006

pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr.

5898/1/2005, printr-o dublă restituire

în natură a imobilului cu

destinația de

școală, cât și în ceea ce privește restituirea terenului de

6020 mp, ce

nu fusese dispusă prin acea hotărâre, cu toate că a format obiect al

litigiului.

Astfel concepute,

criticile din motivarea căii de atac pot fi

încadrate în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, fiind vorba despre modul de aplicare a dispozițiilor

art. 1201 C. civ., din perspectiva

efectelor unei hotărâri

judecătorești

irevocabile într-un litigiu ulterior vizând același drept

subiectiv

dedus judecății.

Recurenta nu a

formulat în concret vreo critică referitoare la

maniera de expunere a argumentării de către instanța de

apel, în

sensul că decizia recurată nu ar

cuprinde motivele de fapt și de drept

pe care se sprijină sau ar conține

considerente contradictorii ori străine de natura pricinii; astfel, nu se poate

reține incidența și a

cazului prevăzut de

art. 304 pct. 7, invocat, de asemenea, drept temei

al căii de atac.

În cauză, instanța de apel a schimbat

sentința atacată și a obligat P.C. Șoimuș la restituirea în natură către

reclamanți a imobilului școală din comuna Șoimuș, înscris în CF 1383 nr. top

(73 - 73a, 74)/1/2/2/2, cu o suprafață de 6020 mp.

Această

dispoziție a fost pronunțată în legătură cu decizia nr.

240 din 20

octombrie 2006, care constituie, de asemenea, obiect al contestației

deduse

judecății, alături de decizia nr. 24 din 5 martie 2003, pe care decizia

ulterioară a modificat-o în parte.

Ambele decizii

administrative emise de către recurentă, prin

care a fost soluționată notificarea nr. 85/2002, s-au

raportat, în

privința calității

reclamanților de persoane îndreptățite și a naturii măsurilor reparatorii

cuvenite, la hotărârile judecătorești pronunțate

în dosarul cu număr

unic 5898/1/2005, în contradictoriu și cu P.C. Șoimuș, litigiu ce a vizat o

altă decizie emisă în

baza Legii nr. 10/2001

cu referire la aceleași pretenții ale

reclamantelor,

respectiv nr. 93 din 22 august 2001 emisă de către

I.Ș.J. Hunedoara.

Astfel, prima,

cea din 2003, menționează explicit că are în

vedere dispozițiile sentinței civile

nr. 2151 din 11 decembrie 2002 a Tribunalului

Hunedoara, secția civilă, iar cea de-a doua, cu nr. 240

din 20

octombrie 2006, s-a raportat la

decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care, admițându-se succesiv recursul

și

apelul declarate în cauză, a fost schimbată în parte sentința nr.

2151

din 11 decembrie 2002 sus - menționată, motiv pentru care, în

conformitate cu dispozițiile hotărârii instanței

supreme, autoritatea

administrativă locală a dispus restituirea în

natură a „imobilului școală” înscris în CF 1383 Șoimuș, nr. top (73 - 73a,

74)/1/2/2/2 (cu o suprafață de 702,37 mp).

Ca atare, cu toate că prin decizia nr.

5284 din 30 mai 2006 se

dispusese restituirea

în natură a imobilului școală, însăși recurenta a

repetat în cuprinsul

deciziei nr. 240/2006 atare dispoziție, motiv pentru care, în prezenta cauză,

în mod corect instanța de apel,

admițând

contestația împotriva ambelor decizii administrative, a

procedat la reformularea dispoziției de restituire

în natură, precizând suprafața de teren ce compune imobilul școală restituit.

Această precizare s-a impus nu doar

pentru redarea în conținutul dispoziției a soluției de admitere a pretențiilor

reclamanților, în ceea ce privește întinderea dreptului asupra

imobilului restituit, însă și pentru respectarea

puterii de lucru judecat

a deciziei

nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la

care însăși recurenta s-a raportat în cuprinsul

celei de-a doua decizii,

obligată

fiind la respectarea și executarea sa, în virtutea relativității

efectelor

hotărârii pronunțate în contradictoriu și cu P.C. Șoimuș.

Astfel, nu numai că decizia recurată

în prezenta cauză nu încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii invocate de

către

recurentă, astfel cum pretinde

recurenta, însă a fost chiar pronunțată

în scopul respectării efectelor

acelei hotărâri judecătorești

irevocabile,

motiv pentru care criticile cu acest obiect vor fi respinse

ca

nefondate.

De altfel, dispunându-se de către

autoritatea administrativă

locală

restituirea în natură a construcțiilor ce deservesc unitatea de

învățământ

(împreună cu o suprafață de teren), reclamanții nu au

avut interesul de a contesta atare dispoziție, care nu a făcut obiectul

învestirii

instanței.

terenului de 6020 mp, se rețin următoarele:

Prin aceeași

decizie nr. 5284 din 30 mai 2006, Înalta Curte a dispus

restituirea în

natură a imobilului școală din comuna Șoimuș, înscris

în CF 1383 nr. top (73 - 73a,

74)/1/2/2/2.

Cu toate că nu

se menționează explicit în dispozitivul acelei

hotărâri, restituirea în natură a

vizat și terenul aflat în posesia Școlii, nu numai construcția ce reprezintă

localul instituției de învățământ,

după cum se desprinde din considerentele hotărârii.

Este neîndoielnic faptul că decizia

nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție beneficiază de

putere de lucru

judecat în cauză, una dintre

deciziile administrative contestate fiind

emisă chiar în considerarea sa, materializându-se obligația autorității

administrative locale de executare a

acelei hotărâri.

Interesează

efectul negativ al puterii de lucru judecat, în sensul

că situația de

fapt și de drept stabilită prin hotărârea irevocabilă nu poate fi reevaluată

într-un proces ulterior în care se dispută același

drept subiectiv.

Nu se poate reține, astfel cum

pretinde recurenta, chiar

autoritatea de

lucru judecat în termenii art. 1201 C. civ., nefiind

întrunită identitatea de obiect, contestație

împotriva Deciziei nr. 93 din 22 august 2001 al I.Ș.J. Hunedoara, în

litigiul anterior, respectiv împotriva celor două

decizii administrative

emise de recurentă, în cauza de față.

Ceea ce intră în

puterea de lucru judecat este reprezentat nu

doar de dispozitivul unei hotărâri

judecătorești, ci și de motivele de

fapt

și de drept care au condus la adoptarea unei anumite soluții și

care, explicitând dispozitivul, permit aprecierea

limitelor efectului

negativ al puterii de lucru judecat produs de o

hotărâre judecătorească într-un proces ulterior.

Decizia nr. 5284

din 30 mai 2006 s-a bazat pe concluziile raportului

de expertiză

topografică întocmit în faza apelului în acel dosar de

către expert F.C., la care se face

referire în considerente.

Or, în acel raport, suprafața ocupată

de Școala Generală

Șoimuș este menționată

ca fiind de 6020 mp, și

nu de 702,37 mp, cât a înțeles recurenta -

pârâtă să restituie prin decizia nr. 240 din 20 octombrie 2006.

Pe de altă

parte, rezultă din același raport că, sub același număr

topografic (73 - 73a, 74)/1/2/2/2 din

CF 1383 la care se plasează

imobilul compus

din construcții afectate școlii și teren de 6020 mp,

figurează alte două suprafețe de teren aflate în

proprietatea unor

persoane fizice,

constituite sau reconstituite în baza legilor fondului

funciar;

totodată, există alți patru proprietari în aceeași situație, pentru suprafețe

desprinse din parcela originară 73 - 73a - 74,

evidențiate îh căiți funciare noi și sub alte numere topografice

.

În mod corect,

instanța de apel a considerat în prezenta cauză

că referirea din motivarea deciziei

nr. 5284 din 30 mai 2006 la alte parcele

de la același număr topografic ce nu pot fi restituite

în natură vizează

suprafețele deținute de persoane fizice, terți față de

proces, întrucât

nu sunt

disponibile.

Doar pentru

acele parcele reclamanții urmează să primească

despăgubiri potrivit art. 17 din Legea nr. 1/2000, fiind

înscriși în

anexa nr. 39 poziția 6, nefiind,

de altfel, nicio rațiune pentru care

parcela

aflată în posesia Școlii Generale, reprezentată în proces de

I.Ș.J. Hunedoara, să nu fie restituită odată

cu

clădirea școlii.

Faptul că, în

prezentul proces, recurenta susține contrariul a

celor arătate anterior, vădește o

conduită contradictorie și fluctuantă

a acesteia față de chestiunea întinderii dreptului

reclamanților la restituirea în natură, în condițiile în care prin cea de-a

doua decizie

contestată îh cauză, respectiv nr. 240 din 20 octombrie 2006, s-a

recunoscut dreptul la restituirea unei suprafețe de teren, tocmai îh executarea

hotărârii

judecătorești a cărei aplicare se dispută în speță.

În plus, după cum

s-a reținut și în decizia recurată, P.C. Șoimuș a avut convingerea că obiect al

litigiului finalizat

prin decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 îl constituie atât

clădirea școlii, cât

și terenul „solicitat în curtea școlii", astfel cum

reiese din adresa nr.

1786 din 4 aprilie 2006 comunicată reclamantului N.G

.

Față de cele expuse, se constată că

instanța de apel a dat

eficiență, în mod

corect, efectului negativ al puterii de lucru judecat

produs în cauză de decizia nr. 5284 din 30 mai

2006, pe baza atât a

dispozitivului

acesteia, cât și a considerentelor ce sprijină soluția

adoptată îh acel dosar, urmând a fi înlăturate

motivele de recurs prin

care se susține tocmai încălcarea efectelor

acelei hotărâri judecătorești.

Împrejurarea

relevată de către recurentă cu privire la existența unei clădiri noi pe terenul

de 6020 mp, cu destinația de grădiniță de copii, care nu putea face obiectul

retrocedării, Înalta Curte apreciază că atare apărare este inadmisibilă în

prezenta cauză, în considerarea,

din

nou, a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006, care a

vizat întregul teren de 6020 mp, fără a

rezulta

formularea vreunei apărări cu acest conținut în procesul

respectiv.

Drept urmare,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat,

nefiind întrunit cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Conform art. 274

C. proc. civ., va obliga recurenta la

2000 lei cheltuieli de judecată către intimații -

reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâta P.C.

Șoimuș

împotriva deciziei nr. l23/ A din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

civilă.

Obligă recurenta la 2000 lei

cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 26 februarie 2010.