ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1303/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 242/2008 pronunțată în dosarul nr. 41/97/2003, Tribunalul Hunedoara a admis excepția autorității de lucru judecat și, totodată, a admis în parte contestația, astfel cum a fost precizată și completată, formulată de reclamanții N. S.G. și P.M.A., în contradictoriu cu pârâta P.C. ȘOIMUȘ, împotriva dispoziției nr. 24/2003, astfel cum a fost modificată prin dispoziția nr. 240/2006. În consecință, s-a constatat că pentru construcțiile demolate- corpuri, anexe și dependințe la imobilul situat în comuna Șoimuș, înscris în CF 1383 nr. top. (73-73a-74)/1/2/2/2, contestatorii sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent prin despăgubiri la valoarea de circulație a acestora, în condițiile titlului VII al Legii nr. 245/2007.

A fost obligat intimatul să comunice întreg dosarul notificării transmise cu nr. 85/2002 prin B.E.J. B.A. din Deva, C.C.S.D. pentru emiterea titlurilor de despăgubiri cuvenite. A fost respinsă în rest contestația, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei. În motivarea hotărârii, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 2151/2001, Tribunalul Hunedoara a constatat calitatea contestatorilor N.S.G. și P.M. A., de persoane îndreptățite la reparațiunile reglementate de Legea nr. 10/2001, a anulat decizia nr. 93/2001 emisă de I.Ș.J. Hunedoara, prin care se respinsese notificarea contestatorilor, și a stabilit dreptul acestora la măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilul din Șoimuș, înscris în CF 1383, sub A+104, nr. top.

(73 - 73a-74)/1/2/2/2, obligând pe P.C. Șoimuș să emită dispoziție în acest sens. În considerentele hotărârii respective, instanța a constatat că imobilul notificat, având destinație de unitate de învățământ, intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat de la restituirea în natură, în considerarea scopului special al acesteia, de a deservi interesul public, social, cultural și obștesc. Totodată, s-a arătat că, în lipsa dovezii unui demers al contestatorilor de constatare a nevalabilității titlului statului, se prezumă că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, astfel încât, în aplicarea art. 16 alin. (1) și (2), în forma de la acel moment, la prețul de circulație al imobilului.

S-a reținut, prin aceeași hotărâre, că pentru terenul notificat, contestatorii figurează în anexa de despăgubiri la Legea nr. 1/2000. Conformându-se acestei hotărâri, P.C. Șoimuș a emis dispoziția nr. 24/2003, propunând persoanelor îndreptățite ca pentru locuință și pentru dependințele și anexele demolate, să opteze pentru despăgubiri bănești în sumă de 453.619.070 lei ROL. Dispoziția a fost atacată în toate gradele de jurisdicție, fiind modificată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5284/2006, ca urmare a modificării formei art. 16 din Legea nr. 10/2001, dispunându-se restituirea în natură a imobilului. În executarea acestei decizii, P.C. Șoimuș a emis dispoziția nr. 240/2006, omițând, însă, să mențină oferta de despăgubiri în echivalent pentru dependințele și anexele gospodărești demolate, solicitate de autorii notificării cu nr. 85/2002 prin B.E.J.

B.A. Investită fiind cu soluționarea contestației împotriva dispoziției nr. 240/2005, de modificare a dispoziției nr. 24/2003, prima instanță a apreciat că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 5284/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul epuizării procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea și plata despăgubirilor, sub toate aspectele revendicării imobilului notificat. A fost admisă, de asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei în cauză, în ce privește despăgubirile ce cad în atribuțiile exclusive ale C.C.S. D., ca unică autoritate abilitată în acest sens prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

În baza art. 16 al Legii nr. 247/2005 și a Normelor metodologice de aplicare a acestuia, s-a dispus ca, deîndată ce hotărârea va deveni irevocabilă, P.C. Șoimuș să transmită dosarul notificării nr. 85/2002 către C.C.S.D., pentru emiterea titlurilor de despăgubiri cuvenite contestatorilor. Apelul declarat de către contestatori (reclamanți) împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 123 din 22 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței și a obligării intimatei P.C. Șoimuș, prin P., la restituirea în natură a imobilului școală din satul Șoimuș, solicitat de către reclamanți, cu o suprafață de 6020 mp. Prin aceeași decizie, a fost respins apelul intimatei P.C.

Șoimuș împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această decizie, s-a arătat că, în mod corect, nu a fost reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești din dosarul nr. 5898/1/2005 în ceea ce privește despăgubirile pentru construcțiile demolate: niciuna dintre hotărâri nu conține vreo dispoziție în acest sens, deoarece pe parcursul soluționării litigiului respectiv s-a emis de către P.C. Șoimuș dispoziția nr. 24/2003, prin care reclamanților li s-au acordat despăgubiri pentru dependințele și anexele gospodărești, iar ca urmare a emiterii acestei dispoziții, prin recursul promovat, reclamanții nu au mai înțeles să invoce critici cu privire la aceste despăgubiri. Calitatea procesuală pasivă a P.C.

Șoimuș cu privire la măsurile reparatorii pentru construcțiile demolate este justificată de calitatea de unitate deținătoare, confirmată inclusiv prin decizia nr. 5284/2006. În această calitate, pârâta este obligată să se pronunțe asupra tuturor măsurilor reparatorii solicitate de notificatori, indiferent că este vorba de restituire în natură ori despăgubiri. Oricum, prima instanță a constatat că despăgubirile la care sunt îndreptățiți reclamanții pentru construcțiile demolate nu vor fi achitate de unitatea deținătoare, ci urmează procedura specială în fața C.C.S. D. în conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. De asemenea, s-a constatat a fi pe deplin justificat interesul reclamanților de a cere anularea dispoziției nr. 240/2006 în condițiile în care aceasta, deși emisă în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, omite să mai acorde măsurile reparatorii pentru construcțiile demolate pe care le stabilise deja prin dispoziția nr. 24/2003.

Față de cele reținute, instanța a respins, ca nefundat, apelul P.C. Șoimuș. Cu privire la apelul declarat de reclamanți, s-a reținut că terenul care a format obiect al litigiului soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 5284/2006 este suprafața de 2 ha și 5984 mp teren intravilan înscris în CF nr. 1383 Șoimuș cu nr. top. (73,73a, 74)/1/2/2/2. Așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 5284/2006, instanța de recurs a reținut, în baza raportului de expertiză efectuat în etapa apelului, că din terenul solicitat nu a mai rămas nicio suprafață liberă, deoarece Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Șoimuș i-a pus în posesie pe cei cărora li s-a constituit sau reconstituit dreptul de proprietate pe această parcelă.

S-a constatat că pentru acest teren reclamanții urmează să primească despăgubiri potrivit art. 17 din Legea nr. 1/2000, fiind înscriși în anexa nr. 39 poziția 6. Așadar, instanța de recurs a considerat că doar terenul ocupat pe persoanele cărora li s-a constituit sau reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991 nu reprezintă suprafață liberă în sensul Legii nr. 10/2001. Niciunde în motivarea instanței de recurs nu se reține același lucru și despre suprafața aflată în folosința școlii din Șoimuș, respectiv că aceasta nu ar fi liberă. Ceea ce restituie în natură, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5284/2006 este imobilul școală înscris în CF nr. 1383 Șoimuș nr. top.

(73, 73a, 74)/l/2/2/2. Potrivit raportului de expertiză efectuat în apel și pe care instanța de recurs l-a avut în vedere cu ocazia pronunțării deciziei de mai sus, imobilului școală înscris în CF nr. 1383 Șoimuș, nr. top. (73, 73a, 74)/1/2/2/2, îi corespunde o suprafață de teren de 6020 mp, având categoria de folosință curte cu construcții, teren sport și teren arabil care constituie lotul agricol școlar. Această suprafață este clar delimitată de punctele topografice 6-18-31-32-33-53-52-51-50- 49-48-47-43/2-43/1-43-42-12-11-14-16-6, pe planul de situație anexat raportului de expertiză și este distinctă de suprafețele atribuite conform Legii nr. 18/1991 unor persoane fizice care, potrivit aceleiași decizii, nu pot fi restituite în natură.

În condițiile în care Înalta Curte a considerat că suprafețele ce nu pot fi restituite sunt doar cele atribuite altor persoane conform Legii nr. 18/1991, nu și cele aflate în folosința Școlii Șoimuș, nu se poate reține ca întemeiată excepția autorității de lucru judecat în sensul respingerii cererii de restituire a acestei suprafețe în natură. De asemenea, având în vedere dispoziția Înaltei Curți de Casație și Justiție de restituire în natură a imobilului școală înscris în CF 1383 Șoimuș, nr. 73-73a, 74/1/2/2/2 care, în conformitate cu expertiza topografică efectuată în acea cauză include și suprafața aferentă de 6020 mp deținută în prezent de P.C.

Șoimuș dar și adresa nr. 1786/2006 a pârâtei care confirmă împrejurarea că pentru terenul aferent școlii, reclamanții nu au fost trecuți în anexa 39 conform Legii nr. 1/2000, astfel încât ceea ce trebuia să restituie în natură pârâta prin dispoziția nr. 240/2006 era imobilul școală și suprafața aferentă, liberă, de 6020 mp. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs P.C. Șoimuș, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Este inadmisibilă transformarea acțiunii inițiale de drept comun, în revendicare imobiliară, în contestație în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care se impune respingerea ca inadmisibilă a contestației.

În cauză, instanța de apel a dispus încă o dată restituirea în natură a imobilului școală din satul Șoimuș înscris în CF 1383 Șoimuș, cu toate că localul școlii fusese deja restituit prin decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și proprietate intelectuală, încălcând, astfel, în mod flagrant principiul autorității de lucru judecat prevăzut de art. 1201 C. civ.

Totodată, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a aceleiași decizii nr. 5284 din 30 mai 2006 a instanței supreme și în ce privește terenul, în acel litigiu arătându-se că, pentru teren, reclamanții au fost trecuți în anexa 39 poziția 6 pentru acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 18/1991, motiv pentru care nu s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 6020 mp, care forma obiect al pretențiilor reclamanților în recurs, fără a se putea susține că terenul pe care se aflau construcțiile nu ar fi făcut obiectul procedurii speciale finalizate prin decizia civilă nr. 5284/2006 ori că numai terenurile ocupate de terți ar fi format obiectul Legii nr. 18/1991. Pe suprafața de 6020 mp se află și o grădiniță nouă cu anexe ce aparține domeniului public de interes local, care nu a făcut și nici nu putea face obiectul retrocedării.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește cadrul procesual obiectiv în care s-a derulat litigiul de față, se constată că, încă de la momentul cererii de sesizare a instanței de judecată, 24 ianuarie 2003, s-a intenționat de către reclamanți formularea unei contestații întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, solicitându-se explicit anularea deciziei nr. 24 din 5 martie 2003 emise de P.C. Șoimuș, ulterior, și a deciziei nr. 240 din 20 octombrie 2006 de completare a primei dispoziții administrative.

În raport de termenii în care a fost conceput obiectul cererii de chemare în judecată, este lipsit de relevanță, pentru finalitatea demersului judiciar, faptul că reclamanții și-au intitulat cererea drept „revendicare”; calificarea juridică a actului procedural de sesizare a instanței se realizează în funcție de atare finalitate, nefiind afectată de denumirea greșită a cererii, relevant în acest sens fiind art. 84 C. proc. civ. În niciuna din fazele evocării fondului nu a fost antamată vreo dezbatere asupra obiectului cererii, soluționându-se o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, de altfel, nici nu există la dosar o cerere de natura celei pretinse prin motivele de recurs, de transformare a unei cereri în revendicare în contestație.

Mai mult, invocând excepția admisibilității transformării cererii, recurenta nu a identificat în concret un atare act procedural și nici nu a indicat temeiul juridic al excepției. Singura precizare a cererii a survenit la termenul din 12 decembrie 2007, când reclamanții au învederat Tribunalului că înțeleg să conteste, pe lângă decizia nr. 24 din 5 martie 2003, și pe cea cu nr. 240 din 20 octombrie 2006, emisă tot de P.C: Șoimuș, de completare a primei decizii administrative. În acel context, instanța a respins, la termenul din 29 octombrie 2008, excepția tardivității invocată de către pârât pe temeiul art. 132 C. proc. civ., cu motivarea că nu este vorba despre o modificare a cererii, fără ca pârâtul să declare apel împotriva dispoziției instanței, care a intrat, astfel, în puterea lucrului judecat.

Față de cele expuse, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei vizând excepția admisibilității, ca neavând obiect. 2. Recurenta a susținut că, prin decizia recurată în cauză, a fost încălcată puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5898/1/2005, printr-o dublă restituire în natură a imobilului cu destinația de școală, cât și în ceea ce privește restituirea terenului de 6020 mp, ce nu fusese dispusă prin acea hotărâre, cu toate că a format obiect al litigiului. Astfel concepute, criticile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , fiind vorba despre modul de aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., din perspectiva efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile într-un litigiu ulterior vizând același drept subiectiv dedus judecății.

Recurenta nu a formulat în concret vreo critică referitoare la maniera de expunere a argumentării de către instanța de apel, în sensul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină sau ar conține considerente contradictorii ori străine de natura pricinii; astfel, nu se poate reține incidența și a cazului prevăzut de art. 304 pct. 7, invocat, de asemenea, drept temei al căii de atac. În cauză, instanța de apel a schimbat sentința atacată și a obligat P.C. Șoimuș la restituirea în natură către reclamanți a imobilului școală din comuna Șoimuș, înscris în CF 1383 nr. top (73 - 73a, 74)/1/2/2/2, cu o suprafață de 6020 mp. Această dispoziție a fost pronunțată în legătură cu decizia nr. 240 din 20 octombrie 2006, care constituie, de asemenea, obiect al contestației deduse judecății, alături de decizia nr. 24 din 5 martie 2003, pe care decizia ulterioară a modificat-o în parte.

Ambele decizii administrative emise de către recurentă, prin care a fost soluționată notificarea nr. 85/2002, s-au raportat, în privința calității reclamanților de persoane îndreptățite și a naturii măsurilor reparatorii cuvenite, la hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul cu număr unic 5898/1/2005, în contradictoriu și cu P.C. Șoimuș, litigiu ce a vizat o altă decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001 cu referire la aceleași pretenții ale reclamantelor, respectiv nr. 93 din 22 august 2001 emisă de către I.Ș.J. Hunedoara.

Astfel, prima, cea din 2003, menționează explicit că are în vedere dispozițiile sentinței civile nr. 2151 din 11 decembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, iar cea de-a doua, cu nr. 240 din 20 octombrie 2006, s-a raportat la decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, admițându-se succesiv recursul și apelul declarate în cauză, a fost schimbată în parte sentința nr. 2151 din 11 decembrie 2002 sus - menționată, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile hotărârii instanței supreme, autoritatea administrativă locală a dispus restituirea în natură a „imobilului școală” înscris în CF 1383 Șoimuș, nr. top (73 - 73a, 74)/1/2/2/2 (cu o suprafață de 702,37 mp).

Ca atare, cu toate că prin decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 se dispusese restituirea în natură a imobilului școală, însăși recurenta a repetat în cuprinsul deciziei nr. 240/2006 atare dispoziție, motiv pentru care, în prezenta cauză, în mod corect instanța de apel, admițând contestația împotriva ambelor decizii administrative, a procedat la reformularea dispoziției de restituire în natură, precizând suprafața de teren ce compune imobilul școală restituit.

Această precizare s-a impus nu doar pentru redarea în conținutul dispoziției a soluției de admitere a pretențiilor reclamanților, în ceea ce privește întinderea dreptului asupra imobilului restituit, însă și pentru respectarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care însăși recurenta s-a raportat în cuprinsul celei de-a doua decizii, obligată fiind la respectarea și executarea sa, în virtutea relativității efectelor hotărârii pronunțate în contradictoriu și cu P.C. Șoimuș. Astfel, nu numai că decizia recurată în prezenta cauză nu încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii invocate de către recurentă, astfel cum pretinde recurenta, însă a fost chiar pronunțată în scopul respectării efectelor acelei hotărâri judecătorești irevocabile, motiv pentru care criticile cu acest obiect vor fi respinse ca nefondate.

De altfel, dispunându-se de către autoritatea administrativă locală restituirea în natură a construcțiilor ce deservesc unitatea de învățământ (împreună cu o suprafață de teren), reclamanții nu au avut interesul de a contesta atare dispoziție, care nu a făcut obiectul învestirii instanței. 3. În privința restituirii în natură a terenului de 6020 mp, se rețin următoarele: Prin aceeași decizie nr. 5284 din 30 mai 2006, Înalta Curte a dispus restituirea în natură a imobilului școală din comuna Șoimuș, înscris în CF 1383 nr. top (73 - 73a, 74)/1/2/2/2. Cu toate că nu se menționează explicit în dispozitivul acelei hotărâri, restituirea în natură a vizat și terenul aflat în posesia Școlii, nu numai construcția ce reprezintă localul instituției de învățământ, după cum se desprinde din considerentele hotărârii.

Este neîndoielnic faptul că decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție beneficiază de putere de lucru judecat în cauză, una dintre deciziile administrative contestate fiind emisă chiar în considerarea sa, materializându-se obligația autorității administrative locale de executare a acelei hotărâri. Interesează efectul negativ al puterii de lucru judecat, în sensul că situația de fapt și de drept stabilită prin hotărârea irevocabilă nu poate fi reevaluată într-un proces ulterior în care se dispută același drept subiectiv. Nu se poate reține, astfel cum pretinde recurenta, chiar autoritatea de lucru judecat în termenii art. 1201 C. civ., nefiind întrunită identitatea de obiect, contestație împotriva Deciziei nr. 93 din 22 august 2001 al I.Ș.J.

Hunedoara, în litigiul anterior, respectiv împotriva celor două decizii administrative emise de recurentă, în cauza de față. Ceea ce intră în puterea de lucru judecat este reprezentat nu doar de dispozitivul unei hotărâri judecătorești, ci și de motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea unei anumite soluții și care, explicitând dispozitivul, permit aprecierea limitelor efectului negativ al puterii de lucru judecat produs de o hotărâre judecătorească într-un proces ulterior. Decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 s-a bazat pe concluziile raportului de expertiză topografică întocmit în faza apelului în acel dosar de către expert F.C., la care se face referire în considerente.

Or, în acel raport, suprafața ocupată de Școala Generală Șoimuș este menționată ca fiind de 6020 mp, și nu de 702,37 mp, cât a înțeles recurenta - pârâtă să restituie prin decizia nr. 240 din 20 octombrie 2006. Pe de altă parte, rezultă din același raport că, sub același număr topografic (73 - 73a, 74)/1/2/2/2 din CF 1383 la care se plasează imobilul compus din construcții afectate școlii și teren de 6020 mp, figurează alte două suprafețe de teren aflate în proprietatea unor persoane fizice, constituite sau reconstituite în baza legilor fondului funciar; totodată, există alți patru proprietari în aceeași situație, pentru suprafețe desprinse din parcela originară 73 - 73a - 74, evidențiate îh căiți funciare noi și sub alte numere topografice . În mod corect, instanța de apel a considerat în prezenta cauză că referirea din motivarea deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006 la alte parcele de la același număr topografic ce nu pot fi restituite în natură vizează suprafețele deținute de persoane fizice, terți față de proces, întrucât nu sunt disponibile.

Doar pentru acele parcele reclamanții urmează să primească despăgubiri potrivit art. 17 din Legea nr. 1/2000, fiind înscriși în anexa nr. 39 poziția 6, nefiind, de altfel, nicio rațiune pentru care parcela aflată în posesia Școlii Generale, reprezentată în proces de I.Ș.J. Hunedoara, să nu fie restituită odată cu clădirea școlii. Faptul că, în prezentul proces, recurenta susține contrariul a celor arătate anterior, vădește o conduită contradictorie și fluctuantă a acesteia față de chestiunea întinderii dreptului reclamanților la restituirea în natură, în condițiile în care prin cea de-a doua decizie contestată îh cauză, respectiv nr. 240 din 20 octombrie 2006, s-a recunoscut dreptul la restituirea unei suprafețe de teren, tocmai îh executarea hotărârii judecătorești a cărei aplicare se dispută în speță.

În plus, după cum s-a reținut și în decizia recurată, P.C. Șoimuș a avut convingerea că obiect al litigiului finalizat prin decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 îl constituie atât clădirea școlii, cât și terenul „solicitat în curtea școlii", astfel cum reiese din adresa nr. 1786 din 4 aprilie 2006 comunicată reclamantului N.G . Față de cele expuse, se constată că instanța de apel a dat eficiență, în mod corect, efectului negativ al puterii de lucru judecat produs în cauză de decizia nr. 5284 din 30 mai 2006, pe baza atât a dispozitivului acesteia, cât și a considerentelor ce sprijină soluția adoptată îh acel dosar, urmând a fi înlăturate motivele de recurs prin care se susține tocmai încălcarea efectelor acelei hotărâri judecătorești.

Împrejurarea relevată de către recurentă cu privire la existența unei clădiri noi pe terenul de 6020 mp, cu destinația de grădiniță de copii, care nu putea face obiectul retrocedării, Înalta Curte apreciază că atare apărare este inadmisibilă în prezenta cauză, în considerarea, din nou, a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006, care a vizat întregul teren de 6020 mp, fără a rezulta formularea vreunei apărări cu acest conținut în procesul respectiv. Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Conform art. 274 C. proc.

civ., va obliga recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații - reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta P.C. Șoimuș împotriva deciziei nr. l23/ A din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2010.