ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4186/2009

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 730 din 11 februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC

P. SRL împotriva sentinței civile nr. 136 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea

reclamantei, formulată în contradictoriu cu D.G.F.P. Dolj și A.N.A.F. având ca

obiect anularea Deciziei nr. 165 din 22 iunie 2007 emisă de A.N.A.F.; anularea

procesului-verbal FN din 31 martie 2005 și a raportului de inspecție fiscală nr.2003 din 31 martie 2005, precum și a Deciziei de impunere nr. 2003 din 31 martie 2005 cu consecința exonerării de la plata sumei de 70.243.016.289 lei și

obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia pronunțată Înalta Curte a

apreciat că instanța de fond în mod corect a considerat că nu se poate investi

cu soluționarea fondului contestației asupra sumei de 6.905.906 lei, deoarece

organul de soluționare a contestației nu a dat o soluție pe fond, ci a trimis

capătul de cerere spre reanalizare.

Astfel, recurenta-reclamantă, până la

reanalizarea situației, nu poate afirma că datorează această sumă de bani.

În ceea ce privește competența materială

de soluționare a cauzei, dat fiind „dezinvestirea” instanței de fond, instanța

de recurs a constatat că recurenta-reclamantă a sesizat instanța de contencios

administrativ și fiscal cu o contestație privind ambele capete de cerere

(112.789 lei plus 6.905.906 lei), iar competența în temeiul art. 10 din Legea

nr. 554/2004 aparține Curții de Apel.

S-a mai apreciat că instanța de fond nu

s-a dezinvestit în ceea ce privește suma de 6.905.906 lei, ci a considerat, în

mod corect, că reclamanta nu poate contesta fondul sumei, cât timp nici organul

ce a soluționat contestația nu s-a pronunțat încă pe acest aspect.

Întrucât recurenta-reclamantă a

recunoscut că a revândut uleiurile minerale în starea în care se găseau,

rezultă că aceste produse nu au fost utilizate de către societate în scop

industrial, așa cum prevede O.U.G. nr. 158/2001.

De aici rezultă că nici recurenta nu avea

calitatea de utilizator final și nu s-a făcut dovada că persoanele fizice aveau

această calitate, de utilizatori finali.

Revânzarea cu amănuntul a produselor

către persoane fizice nu corespunde facilității prevăzute de lege pentru

scutirea de la plată a accizelor, deoarece nu reprezintă o utilizare în scop

industrial.

Împotriva deciziei pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție recurenta-reclamantă, SC P. SRL Craiova, a

formulat contestație în anulare.

Contestatoarea arată că instanța de recurs

a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare,

fiind astfel îndeplinite dispozițiile art. 318, alin. (1), teza a II-a C. proc.

civ.

Se mai susține

că instanța de recurs nu a

analizat criticile și nu a avut în

vedere susținerile formulate cu privire la aplicarea greșită de către

instanța

de fond a dispozițiilor art. 26 alin. (4) din O.U.G. nr. 158/2001 privind

regimul accizelor, art. 28 lit. j) din O.U.G. nr.

158/2001

privind regimul accizelor, art. 27 (2), (12) din O.U.G. nr. 158/2001 art. 18

alin. (2) din Legea nr. 345/2002 privind taxa

pe valoare

adăugată, art. 15 alin. (2) din Norma metodologică din 20 februarie 2002 de

aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, acestea

negăsindu-și tratarea detaliată în considerentele

hotărârii atacate.

Din motivarea

instanței de recurs, rezultă că aceasta și-a format convingerea cu privire la

cauza dedusă judecății în

raport de faptul că recurenta nu a

utilizat produsele în scop industrial, nu are calitatea de utilizator final, și

nici nu a făcut dovada că persoanele fizice ar fi avut calitatea de utilizator

final.

Așa cum

rezultă din cererea de recurs, reclamanta SC P. SRL a criticat tocmai

interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (4) din O.U.G. nr. 158/2001 prin

raportat la dispozițiile art. 27 lit. j) din O.U.G. nr. 158/2001, susținând

faptul

că în condițiile în care produsul comercializat nu era

ulei mineral supus accizării, acesta era un produs neaccizabil, și nu

scutit de la plata

accizelor.

Ori, în

situația în care instanța de recurs ar fi examinat motivele de modificare

invocate de recurenta-reclamantă, ar fi constatat netemeinicia actelor de

control fiscal cu consecința exonerării acesteia de la plata debitului fiscal

în cuantum de 112.787 lei, reprezentând accize, penalități de întârziere și

dobânzi aferente accizelor și TVA, penalități de

întârziere și dobânzi aferente TVA,

pentru perioada octombrie 2003-decembrie 2003.

Înalta Curte, examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că

prezenta contestație în anulare este inadmisibilă.

În conformitate

cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2)

al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de

atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de

procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a

stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în

anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile

subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele

prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru

motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare

specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai

pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată

este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale

sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o

reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv

erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei

soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale

ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei

cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru,

greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de

„greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează

stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în

care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită

la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care

se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației,

există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din

motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci

când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se

de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la

motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul

lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În esență, o atare omisiune nu poate fi

reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și,

mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a

examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce preced, instanța

apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește

condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus citate.

În consecință, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de SC P. SRL Craiova, împotriva deciziei nr. 730 din 11 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

octombrie 2009.