ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 468/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 483 din 4 martie 2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins excepția invocată de SC C.F.R.T. SA București, privind necompetența materială a instanței, precum și excepția inadmisibilității acțiunii. Acțiunea reclamantei S.N.T.F.M.C.F.R. SA Cluj-Napoca a fost admisă în parte, dispunându-se evacuarea pârâtei SC C.F.R.T. SA București din spațiile cu caracter lucrativ și administrativ menționate în anexa 1 A la contractul de închiriere nr. 1/d/2.2/1214 din 29 decembrie 2005 spații situate în terminalul Cluj și Agenția TC Cluj.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.113.742,47 lei despăgubiri pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 martie 2007. În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că, în speță, competența de soluționare a litigiilor generate de contractul de închiriere dintre părți aparține instanțelor de drept comun, iar potrivit înscrisurilor depuse de reclamantă, coroborate cu recunoașterea pârâtei din întâmpinare rezultă că s-a efectuat concilierea prealabilă directă pentru pretențiile bănești, reprezentând chiria pentru anul 2006 și primul trimestru din 2007. Pe fondul cauzei s-a reținut că, între părți s-a derulat un contract de închiriere având ca obiect închirierea mijloacelor fixe din Anexa nr. 1 A, pe o perioadă de un an, între 1 ianuarie 2005 până la 31 decembrie 2005, încetând prin expirarea termenului.

După expirarea duratei, pârâta a continuat să ocupe și să folosească activele astfel că reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri calculate la nivelul chiriei stabilită prin contract. Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost admis în parte prin decizia nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat sentința în parte, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantei la petitul privind evacuarea pârâtei, menținându-se restul dispozițiilor sentinței. Prin aceeași decizie au fost respinse excepțiile necompetenței materiale și a prematurității acțiunii. Pentru a se pronunța astfel, instanța apelului a avut în vedere precizările depuse de intimata-reclamantă potrivit cărora a înțeles să-și mențină doar pretențiile privind plata despăgubirilor și să renunțe la cererea privind evacuarea pârâtei.

Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței s-a considerat că este nefondată deoarece pretențiile deduse judecății derivă dintr-un contract de închiriere derulat între părți, contract care nu conține o clauză compromisorie, având incidență prevederile art. 17 din contract raportate la cele ale art. 10 pct. 2 C. proc. civ. De asemenea, s-a reținut că reclamanta a respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ., iar faptul că ulterior concilierii directe, prin acțiune reclamanta, și-a majorat pretențiile nu are relevanță sub aspectul valabilității procedurii concilierii prealabile directe. Cu privire la cuantumul despăgubirilor datorate cu titlu de chirie s-a constatat că instanța a avut în vedere prevederile contractuale existente între părți și Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 prin care s-a aprobat reactualizarea tarifelor de închiriere pentru spațiile aparținând reclamantei.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora a arătat următoarele: - Excepția de necompetență generală a instanțelor de judecată a fost greșit soluționată, în condițiile în care, la data sesizării instanței, contractul părților expirase, iar singurul act în vigoare era Convenția nr. 2.4 a/117/2002, care reglementa toate relațiile dintre părți, deci și modalitatea de plată a chiriei. - Excepția prematurității acțiunii trebuia să fie admisă, în condițiile în care convocarea la reziliere s-a realizat pentru o sumă mai mică decât ce acare a format obiectul acțiunii. - Ambele instanțe au soluționat litigiul fără a se intra în cercetarea fondului, în condițiile în care sumele solicitate au fost contestate, arătându-se că toate calculele sunt greșite.

Se susține că din tabelele anexate la cererea introductivă s-a calculat cuantumul chiriei pentru mai multe locații în timp ce litigiul privește doar bunurile situate în locația Cluj. De asemenea, Hotărârea nr. 4/2006 nu a fost depusă la instanța fondului și nu i-a fost comunicată astfel că nu și-a putut efectua apărările necesare. Suma datorată, susține recurenta, este mult mai mică decât cea acordată de instanță. Recurenta consideră că, în cauză a operat tacita relocațiune câtă vreme a fost lăsată să folosească bunurile și a emis facturi conform contractului, astfel că valoarea chiriei nu putea fi majorată.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: - În ce privește soluția dată de instanțele anterioare excepției de necompetență a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentului litigiu se constată că ambele instanțe au apreciat corect că, în contextul în care raporturile juridice dintre părți derivă din contractul de locațiune nr. 1/d/2 pct. 2/1214 din 29 decembrie 2005 sunt incidente prevederile art. 17 din contract. Astfel, potrivit prevederilor menționate, părțile au convenit că litigiile de orice fel izvorâte din convenție sunt de competența instanțelor de drept comun. Cum, potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 2 C. proc. civ., în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil, competența aparține instanței de la locul unde se află imobilul, în mod corect s-a stabilit competența în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.

Ambele instanțe au statuat corect că prin convenție părțile nu au inserat o clauză compromisorie așa cum au procedat în cazul Convenției cadrul nr. 2.4 a/117/2002 care reglementează activitatea de transport combinat cale ferată, șosea. - Nici critica privind greșita soluționare a excepției prematurității acțiunii nu poate fi primită deoarece reclamanta a respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ., privind concilierea directă prealabilă prin efectuarea procedurii. De altfel, recurenta nu contestă că nu s-ar fi efectuat procedura, ci doar faptul că valoarea pretențiilor solicitate în instanță este mai mare decât cea care a făcut obiectul concilierii, situații ce nu are relevanță în condițiile în care niciuna din sume nu a fost recunoscută.

- În ce privește cuantumul datorat stabilit de instanțe ca valoare pentru lipsa de folosință a activelor închiriate, cuantum contestat de recurentă, Înalta Curte constată că nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală pentru că s-ar impune aprecieri asupra probelor administrate în cauză, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 304 C. proc. civ., care limitează controlul judiciar al instanței de recurs doar la aspectele de nelegalitate așa cum ele sunt reglementate la pct. 1 - 9 ale textului menționat. Așa cum au stabilit instanțele în fond și în apel, pârâta datorează despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a activelor, pentru perioada în care le-a folosit fără titlu, neputându-se primi critica recurentei potrivit cu care cauza nu ar fi fost soluționată în fond.

Pentru considerentele expuse urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C.F.R.T. SA București împotriva deciziei nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.