ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 468/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 483 din 4

martie 2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins excepția invocată de

SC C.F.R.T. SA București, privind necompetența materială a

instanței, precum și excepția inadmisibilității

acțiunii.

Acțiunea reclamantei S.N.T.F.M.C.F.R.

SA Cluj-Napoca a fost admisă în parte, dispunându-se evacuarea pârâtei SC

C.F.R.T. SA București din spațiile cu caracter lucrativ și

administrativ menționate în anexa 1 A la contractul de închiriere nr. 1/d/2.2/1214

din 29 decembrie 2005 spații situate în terminalul Cluj și

Agenția TC Cluj.

De asemenea, pârâta a fost

obligată să plătească reclamantei suma de 1.113.742,47 lei

despăgubiri pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 martie 2007.

În considerentele sentinței,

prima instanță a reținut că, în speță,

competența de soluționare a litigiilor generate de contractul de

închiriere dintre părți aparține instanțelor de drept

comun, iar potrivit înscrisurilor depuse de reclamantă, coroborate cu

recunoașterea pârâtei din întâmpinare rezultă că s-a efectuat

concilierea prealabilă directă pentru pretențiile

bănești, reprezentând chiria pentru anul 2006 și primul

trimestru din 2007.

Pe fondul cauzei s-a reținut

că, între părți s-a derulat un contract de închiriere având ca

obiect închirierea mijloacelor fixe din Anexa nr. 1 A, pe o perioadă de un

an, între 1 ianuarie 2005 până la 31 decembrie 2005, încetând prin

expirarea termenului.

După expirarea duratei, pârâta

a continuat să ocupe și să folosească activele astfel

că reclamanta este îndreptățită să pretindă

despăgubiri calculate la nivelul chiriei stabilită prin contract.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței a fost admis în parte prin decizia nr. 194 din 21

octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, care a schimbat sentința în

parte, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamantei la petitul

privind evacuarea pârâtei, menținându-se restul dispozițiilor

sentinței.

Prin aceeași decizie au fost

respinse excepțiile necompetenței materiale și a

prematurității acțiunii.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța apelului a avut în vedere precizările depuse de

intimata-reclamantă potrivit cărora a înțeles să-și

mențină doar pretențiile privind plata despăgubirilor

și să renunțe la cererea privind evacuarea pârâtei.

Referitor la excepția

necompetenței materiale a instanței s-a considerat că este

nefondată deoarece pretențiile deduse judecății derivă

dintr-un contract de închiriere derulat între părți, contract care nu

conține o clauză compromisorie, având incidență prevederile

art. 17 din contract raportate la cele ale art. 10 pct. 2 C. proc. civ.

De asemenea, s-a reținut

că reclamanta a respectat prevederile art. 720

1

C. proc. civ.,

iar faptul că ulterior concilierii directe, prin acțiune reclamanta,

și-a majorat pretențiile nu are relevanță sub aspectul

valabilității procedurii concilierii prealabile directe.

Cu privire la cuantumul

despăgubirilor datorate cu titlu de chirie s-a constatat că

instanța a avut în vedere prevederile contractuale existente între

părți și Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 prin care s-a

aprobat reactualizarea tarifelor de închiriere pentru spațiile

aparținând reclamantei.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta, care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora a arătat

următoarele:

- Excepția de

necompetență generală a instanțelor de judecată a fost

greșit soluționată, în condițiile în care, la data

sesizării instanței, contractul părților expirase, iar

singurul act în vigoare era Convenția nr. 2.4 a/117/2002, care reglementa

toate relațiile dintre părți, deci și modalitatea de

plată a chiriei.

- Excepția prematurității

acțiunii trebuia să fie admisă, în condițiile în care

convocarea la reziliere s-a realizat pentru o sumă mai mică decât ce

acare a format obiectul acțiunii.

- Ambele instanțe au

soluționat litigiul fără a se intra în cercetarea fondului, în

condițiile în care sumele solicitate au fost contestate, arătându-se

că toate calculele sunt greșite.

Se susține că din tabelele

anexate la cererea introductivă s-a calculat cuantumul chiriei pentru mai

multe locații în timp ce litigiul privește doar bunurile situate în

locația Cluj.

De asemenea, Hotărârea nr. 4/2006

nu a fost depusă la instanța fondului și nu i-a fost

comunicată astfel că nu și-a putut efectua apărările

necesare.

Suma datorată, susține

recurenta, este mult mai mică decât cea acordată de instanță.

Recurenta consideră că, în

cauză a operat tacita relocațiune câtă vreme a fost

lăsată să folosească bunurile și a emis facturi

conform contractului, astfel că valoarea chiriei nu putea fi majorată.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

- În ce privește soluția

dată de instanțele anterioare excepției de

necompetență a instanțelor judecătorești în

soluționarea prezentului litigiu se constată că ambele

instanțe au apreciat corect că, în contextul în care raporturile

juridice dintre părți derivă din contractul de locațiune nr.

1/d/2 pct. 2/1214 din 29 decembrie 2005 sunt incidente prevederile art. 17 din

contract.

Astfel, potrivit prevederilor

menționate, părțile au convenit că litigiile de orice fel

izvorâte din convenție sunt de competența instanțelor de drept

comun.

Cum, potrivit dispozițiilor art.

10 pct. 2 C. proc. civ., în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de

locațiune a unui imobil, competența aparține instanței de

la locul unde se află imobilul, în mod corect s-a stabilit competența

în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.

Ambele instanțe au statuat

corect că prin convenție părțile nu au inserat o

clauză compromisorie așa cum au procedat în cazul Convenției

cadrul nr. 2.4 a/117/2002 care reglementează activitatea de transport combinat

cale ferată, șosea.

- Nici critica privind greșita

soluționare a excepției prematurității acțiunii nu

poate fi primită deoarece reclamanta a respectat prevederile art. 720

1

C. proc. civ., privind concilierea directă prealabilă prin efectuarea

procedurii.

De altfel, recurenta nu

contestă că nu s-ar fi efectuat procedura, ci doar faptul că

valoarea pretențiilor solicitate în instanță este mai mare decât

cea care a făcut obiectul concilierii, situații ce nu are relevanță

în condițiile în care niciuna din sume nu a fost recunoscută.

- În ce privește cuantumul

datorat stabilit de instanțe ca valoare pentru lipsa de

folosință a activelor închiriate, cuantum contestat de

recurentă, Înalta Curte constată că nu poate face obiectul

analizei în această fază procesuală pentru că s-ar impune

aprecieri asupra probelor administrate în cauză, ceea ce ar contraveni

prevederilor art. 304 C. proc. civ., care limitează controlul judiciar al

instanței de recurs doar la aspectele de nelegalitate așa cum ele

sunt reglementate la pct. 1 - 9 ale textului menționat.

Așa cum au stabilit

instanțele în fond și în apel, pârâta datorează despăgubiri

constând în contravaloarea lipsei de folosință a activelor, pentru

perioada în care le-a folosit fără titlu, neputându-se primi critica

recurentei potrivit cu care cauza nu ar fi fost soluționată în fond.

Pentru considerentele expuse

urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul să

fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta S.C. C.F.R.T. SA București împotriva deciziei nr. 194

din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.