ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2901/2009

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele :

Prin sentința comercială nr. 6647

din 28 mai 2008 pronunțată în dosarul nr. 1262/3/2008 al Tribunalului București,

secția a VI-a comercială, s-a admis excepția prescripției dreptului material la

acțiune și în consecință s-a respins acțiunea precizată a reclamantei SC E.C.

SRL București împotriva pârâtei SC V.M. SRL București.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut în esență că prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să respecte contractul de închiriere

încheiat la data de 26 octombrie 2004 și pe cale de consecință să se constate

că acesta este valabil și operează și în prezent, precum și obligarea pârâtei

la efectuarea reparațiilor necesare, cerute de lege, ale spațiului din litigiu,

dar care s-a dovedit a avea vicii ascunse.

În subsidiar, în situația în care

pârâta refuză îndeplinirea acestor obligații, reclamanta – indicând sumele

cerute – a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor, respectiv,

restituirea chiriei, a garanției, a contravalorii investițiilor, a

prejudiciilor suferite prin neîndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat

contractul, precum și a datoriilor aferente.

Ulterior, prin precizarea de acțiune

din 4 aprilie 2008, reclamanta a arătat că înțelege să renunțe la soluționarea

capătului de cerere privind obligarea pârâtei la respectarea clauzelor

contractului și efectuarea reparațiilor, solicitând, doar plata daunelor, în

cuantumul menționat și în temeiul art. 969, art. 1075, art. 1420, art. 1422 și

urm. C. civ.

În acest context, tribunalul, a

constatat că cererea este întemeiată pe clauza cuprinsă în contract, care

stabilește în sarcina pârâtei obligația de a răspunde pentru viciile ascunse

ale bunului închiriat, raportat la art. 1420, art. 1422 și urm. C. civ.

Prin urmare, fiind vorba de o

răspundere pentru vicii sunt aplicabile dispozițiile art. 5 și art. 11 din

Decretul nr. 167/1958, în sensul că dreptul de prescripție începe să curgă de

la data descoperirii lor, în speță 5 iunie 2005, situație în care acțiunea

înregistrată la data de 8 iunie 2006, a avut loc ulterior expirării termenului

de 6 luni prevăzut de lege. S-a reținut totodată că acest termen de prescripție

este aplicabil pentru că nu s-a dovedit împrejurarea că viciile au fost ascunse

cu viclenie și de asemenea, că nu sunt incidente dispozițiile art. 21 din

Decretul nr. 167/1958 pentru că dreptul de folosință generat de contractul de

locațiune este un drept personal, supus prescripției, nefiind inclus în

categoria drepturilor reale.

Apelul formulat de reclamantă a fost

admis prin decizia nr. 39 din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cu consecința desființării sentinței și

trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea că instanța de fond a calificat

greșit acțiunea ca fiind o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe

răspunderea pentru vicii ascunse derivate din nerespectarea clauzei nr. 8 din

contractul din litigiu, aplicând eronat dispozițiile art. 5 și art. 11 din

Decretul nr. 167/1958.

Astfel, arată instanța de apel,

tribunalul nu a ținut seama de faptul că reclamanta, prin precizările de

acțiune a renunțat la solicitările vizând respectarea clauzelor contractului de

închiriere invocând imposibilitatea derulării raporturilor de locațiune tocmai ca

urmare a nerespectării de către pârâtă a clauzelor privind funcționalitatea

spațiului comercial închiriat.

În consecință, temeinicia

solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor trebuia

verificată în raport de o eventuală constatare, pe cale incidentală, a

rezilierii contractului de închiriere. Neprocedând în acest mod, tribunalul a

pronunțat o soluție prin care nu se examinează fondul, motiv pentru care sunt

incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamanta SC V.M.SRL București, criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenta

invocă faptul că, în raport de obiectul cererii și temeiurile de drept invocate

de reclamantă, în mod greșit instanța de apel a desființat hotărârea

tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza

pe cale incidentală rezilierea contractului pentru ca în lipsa existenței unui

astfel de capăt de cerere se încalcă principiul disponibilității.

De asemenea, arată recurenta,

dispozițiile art. 5 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958 sunt incidente în

speță, deoarece nu se poate susține că viciile au fost ascunse cu viclenie,

astfel încât fiind aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, excepția a fost

corect admisă.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menționate,

Curtea constată că este întemeiat.

Astfel, reclamanta prin precizarea

de acțiune din data de 4 aprilie 2008 (fila 10) a arătat că înțelege să renunțe

la capătul de cerere privind solicitarea ca pârâta să fie obligată la

respectarea clauzelor contractului de închiriere și să mențină doar cererea

privind plata despăgubirilor, cu motivarea că acest petit a rămas fără obiect

în condițiile în care spațiul în litigiu a fost închiriat de pârâtă altor

persoane de aproximativ doi ani.

Este important de precizat că,

pârâta, prin întâmpinarea din 1 septembrie 2006, adică anterior precizării de

acțiune formulată de reclamantă, a invocat faptul că contractul de închiriere a

fost reziliat de drept în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (1) lit. B)

pentru neplata chiriei pe o perioadă mai mare de 30 zile, sens în care

reclamanta a și fost notificată.

În această ordine de idei,

reclamanta prin renunțarea la soluționarea petitului privind executarea

contractului, a confirmat susținerea pârâtei în sensul că contractul de

închiriere a încetat, situație în care, nu se impunea analizarea unei eventuale

rezilieri a contractului, tribunalul nefiind, de altfel, investit cu o asemenea

cerere, care, față de cadrul procesual stabilit și pentru respectarea

principiilor disponibilității, nu putea forma obiectul vreunei verificări.

Totodată, argumentul curții de apel,

conform căreia, prima instanță a calificat greșit acțiunea ca fiind o acțiune

în răspundere contractuală, este eronat, pe de o parte, pentru că deși ajunge

la o atare concluzie, și instanța de apel, și aplică dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., nu arată care ar fi calificarea corectă, și pe de altă

parte, ignoră poziția procesuală a reclamantei, care atât prin cererea inițială

cât și prin precizările ulterioare, a indicat în drept prevederile art. 969, art.

1410, art. 1420, art. 1422 și urm. C. civ. Cu alte cuvinte, reclamanta a

invocat drept temei al pretențiilor sale contractul încheiat cu pârâta, astfel

că, în acest cadru trebuiau verificate și susținerile părților.

În concluzie, recursul este

întemeiat și va fi admis, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., decizia

recurată va fi casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

SC V.M. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 39 din 28 ianuarie 2009 a Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2009.