ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2901/2009

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Prin sentința comercială nr. 6647 din 28 mai 2008 pronunțată în dosarul nr. 1262/3/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință s-a respins acțiunea precizată a reclamantei SC E.C. SRL București împotriva pârâtei SC V.M. SRL București. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să respecte contractul de închiriere încheiat la data de 26 octombrie 2004 și pe cale de consecință să se constate că acesta este valabil și operează și în prezent, precum și obligarea pârâtei la efectuarea reparațiilor necesare, cerute de lege, ale spațiului din litigiu, dar care s-a dovedit a avea vicii ascunse.

În subsidiar, în situația în care pârâta refuză îndeplinirea acestor obligații, reclamanta – indicând sumele cerute – a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor, respectiv, restituirea chiriei, a garanției, a contravalorii investițiilor, a prejudiciilor suferite prin neîndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat contractul, precum și a datoriilor aferente. Ulterior, prin precizarea de acțiune din 4 aprilie 2008, reclamanta a arătat că înțelege să renunțe la soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la respectarea clauzelor contractului și efectuarea reparațiilor, solicitând, doar plata daunelor, în cuantumul menționat și în temeiul art. 969, art. 1075, art. 1420, art. 1422 și urm. C. civ.

În acest context, tribunalul, a constatat că cererea este întemeiată pe clauza cuprinsă în contract, care stabilește în sarcina pârâtei obligația de a răspunde pentru viciile ascunse ale bunului închiriat, raportat la art. 1420, art. 1422 și urm. C. civ. Prin urmare, fiind vorba de o răspundere pentru vicii sunt aplicabile dispozițiile art. 5 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că dreptul de prescripție începe să curgă de la data descoperirii lor, în speță 5 iunie 2005, situație în care acțiunea înregistrată la data de 8 iunie 2006, a avut loc ulterior expirării termenului de 6 luni prevăzut de lege.

S-a reținut totodată că acest termen de prescripție este aplicabil pentru că nu s-a dovedit împrejurarea că viciile au fost ascunse cu viclenie și de asemenea, că nu sunt incidente dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 pentru că dreptul de folosință generat de contractul de locațiune este un drept personal, supus prescripției, nefiind inclus în categoria drepturilor reale. Apelul formulat de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 39 din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea că instanța de fond a calificat greșit acțiunea ca fiind o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe răspunderea pentru vicii ascunse derivate din nerespectarea clauzei nr. 8 din contractul din litigiu, aplicând eronat dispozițiile art. 5 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, arată instanța de apel, tribunalul nu a ținut seama de faptul că reclamanta, prin precizările de acțiune a renunțat la solicitările vizând respectarea clauzelor contractului de închiriere invocând imposibilitatea derulării raporturilor de locațiune tocmai ca urmare a nerespectării de către pârâtă a clauzelor privind funcționalitatea spațiului comercial închiriat. În consecință, temeinicia solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor trebuia verificată în raport de o eventuală constatare, pe cale incidentală, a rezilierii contractului de închiriere. Neprocedând în acest mod, tribunalul a pronunțat o soluție prin care nu se examinează fondul, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC V.M.SRL București, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că, în raport de obiectul cererii și temeiurile de drept invocate de reclamantă, în mod greșit instanța de apel a desființat hotărârea tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza pe cale incidentală rezilierea contractului pentru ca în lipsa existenței unui astfel de capăt de cerere se încalcă principiul disponibilității. De asemenea, arată recurenta, dispozițiile art. 5 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958 sunt incidente în speță, deoarece nu se poate susține că viciile au fost ascunse cu viclenie, astfel încât fiind aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, excepția a fost corect admisă.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menționate, Curtea constată că este întemeiat. Astfel, reclamanta prin precizarea de acțiune din data de 4 aprilie 2008 (fila 10) a arătat că înțelege să renunțe la capătul de cerere privind solicitarea ca pârâta să fie obligată la respectarea clauzelor contractului de închiriere și să mențină doar cererea privind plata despăgubirilor, cu motivarea că acest petit a rămas fără obiect în condițiile în care spațiul în litigiu a fost închiriat de pârâtă altor persoane de aproximativ doi ani. Este important de precizat că, pârâta, prin întâmpinarea din 1 septembrie 2006, adică anterior precizării de acțiune formulată de reclamantă, a invocat faptul că contractul de închiriere a fost reziliat de drept în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (1) lit. B) pentru neplata chiriei pe o perioadă mai mare de 30 zile, sens în care reclamanta a și fost notificată.

În această ordine de idei, reclamanta prin renunțarea la soluționarea petitului privind executarea contractului, a confirmat susținerea pârâtei în sensul că contractul de închiriere a încetat, situație în care, nu se impunea analizarea unei eventuale rezilieri a contractului, tribunalul nefiind, de altfel, investit cu o asemenea cerere, care, față de cadrul procesual stabilit și pentru respectarea principiilor disponibilității, nu putea forma obiectul vreunei verificări. Totodată, argumentul curții de apel, conform căreia, prima instanță a calificat greșit acțiunea ca fiind o acțiune în răspundere contractuală, este eronat, pe de o parte, pentru că deși ajunge la o atare concluzie, și instanța de apel, și aplică dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., nu arată care ar fi calificarea corectă, și pe de altă parte, ignoră poziția procesuală a reclamantei, care atât prin cererea inițială cât și prin precizările ulterioare, a indicat în drept prevederile art. 969, art. 1410, art. 1420, art. 1422 și urm. C. civ. Cu alte cuvinte, reclamanta a invocat drept temei al pretențiilor sale contractul încheiat cu pârâta, astfel că, în acest cadru trebuiau verificate și susținerile părților. În concluzie, recursul este întemeiat și va fi admis, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată va fi casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC V.M. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 39 din 28 ianuarie 2009 a Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2009.