ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 735/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 735/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 8 iunie 2006 reclamanta SC E.G.C. SRL București solicitând ca în baza

sentinței ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC V.M. SRL București la

respectarea contractului de închiriere înregistrat sub nr. 1 din data de 26 octombrie

2004 și pe cale de consecință constatarea valabilității acestui contract și în

prezent, obligarea pârâtei la a proceda la reparațiile necesare cerute de lege,

pentru spațiul ce a făcut obiectul închirierii, spațiu ce s-a dovedit a avea vicii

ascunse, iar în subsidiar, în situația în care pârâta refuză să îndeplinească

cele două cerințe, obligarea acesteia la plata daunelor echivalente, constând

în restituirea chiriei în valoare de 128.135,3480 lei, restituirea garanției în

valoare de 58.327,8765 lei, restituirea investițiilor făcute în perioada

cuprinsă intre data semnării contractului și data la care s-a aflat că avea

vicii ascunse, dată de la care curge obligația pârâtei cu privire la executarea

lucrărilor de consolidare, adică costurile de proiectare în valoare de

12.764,9145 lei, costul contractului E.D.F.E.E.M.S. SA și anume 12.496,27 lei,

cost avize, în sumă de 483,2000 lei, cost echipament, în valoare de

183.773,6420 lei, dobânzile legale și suma de 100.000 lei, reprezentând

prejudiciul cauzat pentru neîndeplinirea scopului pentru care a fost închiriat

spațiul ce face obiectul contractului, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea cererii, reclamanta a

arătat că la data de 26 octombrie 2004, între părți s-a încheiat un contract de

închiriere având ca obiect spațiul comercial situat în București, sector 1,

pentru o perioadă de patru ani.

Mai arată reclamanta că a achitat

chiria stabilită și a plătit pârâtei și o garanție, în conformitate cu clauzele

contractuale, însă în momentul în care a început amenajarea spațiului

închiriat, amenajare care nu afecta structura de rezistență a imobilului, a

constatat ca organele abilitate să emită autorizația de construcție în vederea

modificărilor interioare ale spațiului au solicitat în prealabil consolidarea

imobilului potrivit O.G. nr. 20/1994.

Reclamanta mai susține că astfel a

constatat că pârâta i-a închiriat un spațiu într-un imobil aflat pe lista

construcțiilor care necesita obligatoriu consolidare, figurând cu bulina roșie,

or, potrivit art. 8 lit. f) din contract, aceasta s-a obligat să răspundă în

fața locatarului pentru vicii ascunse.

De asemenea, reclamanta a mai

învederat că este evident faptul că pârâta, în calitatea sa de locator nu a

avertizat-o la semnarea contractului cu privire la consolidarea obligatorie a

structurii imobilului solicitând o chirie ce se putea stabili numai pentru un

imobil funcțional și nu cu vicii ascunse.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin sentința nr. 6647 din 28 mai 2008 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, și pe cale de consecință a respins acțiunea ca

prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel instanța

de fond a reținut că urmare precizărilor ulterioare a acțiunii reclamanta

solicită obligarea părții adverse la plata daunelor produse prin nerespectarea

contractului, învederându-se tribunalului faptul că la art.8 din contract este

inserată obligația pârâtei de a răspunde in fața reclamantei pentru viciile

ascunse ale bunului închiriat. Reclamanta a menționat că pârâta i-a închiriat un

spațiu aflat intr-un imobil de pe lista construcțiilor ce necesită consolidare,

locatorul neavertizând societatea reclamantă la semnarea contractului cu

privire la acest aspect.

Reclamanta a invocat in susținerea

acțiunii sale, astfel cum a fost restrânsă și precizată,

disp.

art. 1420

, art.

1422 și

urm. C. civ., respectiv răspunderea pentru vicii ascunse.

Prin

disp.

art. 1420

C. civ. este

reglementată obligația locatorului de garanție, locatorul răspunzând, conform

art. 1422 C. civ., de viciile ascunse ale lucrului închiriat care îi împiedică

întrebuințarea.

Fiind vorba de o răspundere pentru

vicii sunt aplicabile disp. art. 5 din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă.

Textul legal menționat stipulează că

dreptul la acțiune referitor la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale

unei lucrări executate se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni în

cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

În conformitate cu

disp.

art. 11

din același act

normativ, în acest caz termenul de prescripție începe să curgă de la data

descoperirii viciilor.

În cauză, față de înscrisurile

depuse la dosar tribunalul a apreciat că reclamanta a avut cunoștință de

existența viciilor pretinse încă de la data de

5

iunie

2005, dată la care a fost comunicată adresa nr. 516 de către I.P.C.T.C.C.

Totodată, este certă cunoașterea de

către reclamantă a existenței viciilor și la data de 5 octombrie 2005 raportat

la conținutul adresei nr. 069 din 5 octombrie 2005 prin care reprezentantul

legal al societății E.G.C. SRL a comunicat părții cocontractante faptul că

spațiul necesită operațiuni ample de consolidare.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958

dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă

nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege.

Întrucât acțiunea a fost introdusă

de reclamantă la data de 8 iunie 2006, termenul de prescripție de 6 luni de la

data descoperirii viciilor a fost depășit, astfel încât tribunalul va admite, în

baza art. 1, art. 5 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958 excepția prescripției,

urmând a respinge acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost restrânsă

și precizată ca prescrisă.

Apărările reclamantei în sensul

incidenței prevederilor art. 22 din Decretul nr. 167/1958 au fost înlăturate

întrucât acțiunea reclamantei nu vizează un drept de proprietate uzufruct, uz,

abitațiune, servitute sau superficie, pretențiile sale fiind întemeiate pe

răspunderea pentru vicii decurgând din încheierea unui contract de locațiune.

În apel după casare, ținând cont de indicațiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție și de criticile apelantei reclamante

Curtea de Apel București prin decizia nr. 278 din 9 iunie 2010 a respins apelul ca nefondat.

În fundamentarea soluției, instanța

de control judiciar a reținut că prin pronunțarea deciziei nr. 2901 din 13

noiembrie 2009, instanța de recurs a confirmat calificarea dată de prima

instanță acțiunii apelantei, în sensul că prin aceasta se urmărește antrenarea

răspunderii pârâtei pentru viciile ascunse ale bunului închiriat, apelanta

menținându-și această poziție și cu prilejul rejudecării apelului.

S-a apreciat că viciile invocate de

apelantă își au originea în împrejurarea că imobilul închiriat era înscris pe

lista construcțiilor ce necesită obligatoriu consolidare, situație în care I.P.C.T.C.C.

a impus realizarea unor lucrări de consolidare anterior oricăror lucrări de

amenajare a imobilului potrivit destinației dorite.

În cuprinsul cererilor depuse la

dosar, inclusiv a concluziilor scrise, apelanta a recunoscut că I.P.C.T.C.C.

și-a motivat dispoziția cuprinsă în adresa din data de 6 mai 2005 prin faptul

că imobilul închiriat este o clădire ce prezintă risc seismic, potrivit unei

expertize realizate în anul 1993, și că nu s-au efectuat până la acel moment

lucrări de consolidare.

Pentru a schimba considerentele

sentinței atacate în ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil,

apelanta ar fi trebuit să dovedească utilizarea de către intimată a unor

mijloace viclene cu intenția de a ascunde aceste împrejurări și a o determina

să încheie actul.

Or, chiar dacă mijloacele viclene ar

fi constat într-o inacțiune,

respectiv

necomunicarea către apelantă a acestor aspecte legate de

- starea imobilului, partea interesată ar fi trebuit să

dovedească intenția

frauduloasă a intimatei, reaua

credință, simpla neglijență neputând fi

considerată

act viclean.

Totodată, afirmarea angajării

răspunderii pentru viciile ascunse și a lipsei sarcinilor asupra imobilului

închiriat nu pot fi considerate manopere viclene deoarece nu fac decât să reia

obligații impuse prin lege locatorului și să evidențieze o situație reală,

necesitatea consolidării neputând fi considerată o sarcină

stricto sensu

asupra imobilului.

Pe de altă parte, conform art. 11

din Decretul nr. 167/1958, termenul special de prescripție începe să curgă de

la data la care apelanta a cunoscut aceste împrejurări, care este în mod cert data

adresei eliberate de I.P.C.T.C.C., 6 mai 2005, de atunci partea având toate

informațiile privind lucrările suplimentare ce trebuiau realizate pentru a fi

autorizată efectuarea amenajărilor conform proiectului de arhitectură propus.

Această situație a fost adusă la cunoștința

intimatei prin adresa nr. 069 din 5 octombrie 2010, după obținerea autorizației

de construcție pentru lucrări de consolidare și amenajare.

Prin urmare, s-a apreciat că

răspunsul pârâtei nu dovedește o recunoaștere a pretențiilor apelantei și nici

absența caracterului litigios al raportului dintre părți, pentru a influența

soluția asupra excepției prescripției, conform argumentelor apelantei.

Cu petiția înregistrată la data de

22 iulie 2010 a declarat recurs în termen și legal timbrat reclamanta criticile

vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

Astfel se susține în apel, intimata

nu a fost reprezentată legal, întrucât reprezentantul acesteia nu a făcut

dovada calității sale fiind încălcate dispozițiile art. 161 C. proc. civ.

Se mai susține că în apel nu s-a

judecat decât prescripția dreptului la acțiune, apreciindu-se că termenul de

prescripției începe să curgă de la data descoperii viciilor respectiv 5 iunie

2005.

Problema de drept ce trebuia soluționată

de instanța de apel era acea a termenului de la care urma să curgă prescripția

în condițiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „prescripția acțiunii privind

viciile unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate începe să curgă de

la data descoperii viciilor...”

Deși s-a arătat în apel că există

probe care dovedesc că „lucrul” nu a fost transmis – iar intimata nu a negat

acest lucru prin întâmpinare, instanța de apel a considerat că „chiar și în

absența unui proces-verbal întocmit în formă scrisă este evident că apelanta a

preluat imobilul”.

Dar nici măcar intimata nu a afirmat

acest lucru ca atare concluzia instanței de apel apare ca total nefondată.

Aceiași instanță a interpretat

greșit și dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care arată că „prescripția

acțiunii privind viciile unei construcții începe să curgă de la data

descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la

predare”.

Apreciind că preluarea s-a făcut și

fără formă scrisă instanța de apel a încălcat principiul „

pacta sunt

servanda

” în condițiile în care între părți exista un contract scris cu

prevederi clare în special art. 8.

Instanța de apel nu a făcut o

referire în decizia recurată cu privire la întreruperea cursului prescripției.

Premiza stingerii dreptului material

la acțiune prin prescripție nu este îndeplinită în condițiile în care subiectul

pasiv recunoaște dreptul contestat.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 161 alin. (1) C. proc.

civ. „când instanța constată lipsa capacității de exercițiu a drepturilor

procedurale a părții sau când reprezentantul părții nu face dovada calității

sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri. (2) Dacă

lipsurile nu se împlinesc, instanța va anula cererea”.

Din economia textului precitat

rezultă că anularea actelor de procedură făcută de cel care nu are capacitate

procesuală de exercițiu sau de reprezentantul părții nu intervine automat, la

termenul la care se constată neregularitatea procedurală.

Lipsa dovezii calității de

reprezentant se invocă pe cale de excepție. Deși prin efectul pe care îl

produce excepția este peremptorie, pentru că duce la anularea cererii, ea începe

prin a avea efect dilatoriu, deoarece nulitatea nu intervine automat, la data

la care se invocă excepția, ci numai dacă nu se face dovada calității de

reprezentant în termenul acordat în acest scop.

Excepția lipsei dovezii calității de

reprezentant este o excepție de procedură, art. 161 fiind înscris în Cod în

secțiunea intitulată „Excepțiile de procedură și excepția puterii de lucru

judecat”.

Excepția poate fi invocată în orice

stare a pricinii, dar nu direct în căile de atac, de vreme ce lipsa calității

de reprezentant este nulitate relativă. Or, nulitatea relativă nu poate fi

invocată pentru prima dată în căile de atac.

De remarcat faptul că recurenta, pe

parcursul judecării apelului nu a ridicat excepția lipsei calității de

reprezentant.

Prin motivul prevăzut la art. 304

pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969

alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de

lege între părțile contractante.

Motivul de modificare privește

situația în care deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar

fiind vădit neîndoielnic instanța îi schimbă natura ori înțelesul.

În speță din probele administrate

rezultă un dubiu asupra corespondenței purtate de părți interpretarea dată de

instanță constituind o situație de fapt care nu poate fi criticată în recurs.

În speță, recurenta critică în

realitate modul de interpretare a înscrisurilor depuse în susținerea folosirii

mijloacelor viclene de către intimată pentru nedescoperirea viciilor ascunse,

sau a datei la care s-a năsut dreptul la acțiune conform art. 11 din Decretul

nr. 167/1958.

De altfel, recurenta nu a arătat în

concret în motivarea căii de atac în ce constă schimbarea naturii sau

înțelesului actului juridic, simpla afirmație în acest sens nefiind suficientă.

În aceste condiții văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.G.C.

SRL București împotriva deciziei nr.

278 de

la 9 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 februarie

2011.