ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1418/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1418/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 194 din 31

octombrie 2008, Tribunalul Hunedoara a respins excepțiile inadmisibilității

acțiunii principale și a tardivității cererii reconvenționale, a admis în parte

acțiunea reclamantei K.I., împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Alba, a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 166 835 lei, cu titlu de despăgubiri

pentru uzul imobilului pentru perioada 26 septembrie 2002 - 31 decembrie 2003,

plus suma de 4 803 lei cheltuieli de judecată, a respins cererea

reconvențională ca neîntemeiata.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanța a reținut că, prin acțiunea principală introdusă și precizată de

reclamanta K.I., aceasta a solicitat obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii

Hunedoara la plata sumei de 516.971 lei, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa

de folosință a imobilului, proprietatea reclamantei, pe perioada 01 februarie 2002

- 31 decembrie 2003, respectiv 147.706 Euro (6 422 Euro x 23 luni).

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabila, i s-a restituit în natură,

în anul 2002, imobilul expropriat, respectiv cel înscris în C.F. 1166 Deva cu nr.

top. 891, 892, 893, că acesta a fost folosit de pârâtă, atât anterior

hotărârii de retrocedare, cât și ulterior, și ca, doar în anul 2004, a încheiat

cu aceasta un contract de închiriere pentru imobil, stabilindu-se o chirie lunara

de 6422 Euro.

In perioada cuprinsa intre data formulării

cererii de restituire și până la data încheierii contractului de închiriere -

2004, reclamanta a susținut ca pârâta a folosit fără drept imobilul, motiv

pentru care aceasta îi datorează despăgubiri reclamantei, constând în suma pe

care ar fi putut-o obține din închirierea acestuia.

Pârâta Casa Județeană de Pensii

Hunedoara a formulat cerere reconvențională, solicitând ca reclamanta să-i

plătească suma de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse

imobilului in litigiu, precum și cheltuielile suportate cu menținerea clădirii

în stare de folosință normală.

Pârâta a arătat în motivarea cererii

reconvenționale că, de la data naționalizării imobilului în anul 1950, acesta a

avut nevoie de reparații și întrețineri corespunzătoare, cheltuielile fiind

suportate din bugetul de stat.

Prin întâmpinare și completările ulterioare ale

acesteia, pârâta a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii principale,

arătând că reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciara doar

în data de 21 martie 2006, astfel că nu i se cuvin despăgubiri pe o perioadă

anterioară, pârâta fiind astfel lipsită de calitate procesuală pasivă.

Referitor la cererea reconvențională

formulată de pârâtă, reclamanta a invocat excepția tardivității formulării

cererii de despăgubiri.

Cu ocazia rejudecării pricinii,

instanța a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice de construcții pentru

identificarea și stabilirea valorii lucrărilor de îmbunătățire efectuate de

pârâtă la imobilul reclamantei, și a unei expertize contabile, care să

stabilească cuantumul total al chiriei ce se putea obține din închirierea

imobilului în litigiu, pe perioada arătată de părți prin obiectivele formulate.

Excepția tardivității introducerii

cererii reconvenționale de către pârâtă a fost respinsa ca neîntemeiata, întrucât

cererea fiind formulată la prima zi de înfățișare, s-a apreciat ca au fost

respectate dispozițiile art. 119 C. proc. civ.

În ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii principale, aceasta a fost respinsa ca neîntemeiata,

întrucât Casa Județeană de Pensii Hunedoara a avut calitatea de pârâtă și în

dosarul nr. 4044/2002 al Curții de Apel Alba Iulia, dosar în care s-a admis

acțiunea reclamantei și s-a dispus restituirea imobilului către reclamantă, la data

25 septembrie 2002 fiind pronunțată decizia civilă nr. 78/A/2002.

In raport de aceasta situație, s-a

apreciat ca pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara nu poate invoca

inopozabilitatea dreptului de proprietate recunoscut reclamantei, pe motiv că

doar în anul 2006 reclamanta a devenit proprietar deplin, prin intabulare,

dreptul reclamantei fiind recunoscut prin decizia Curții de Apel iar pârâta

obligată in mod efectiv la predarea imobilului.

S-a reținut că pârâta are, raportat

la pretențiile reclamantei, calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamanta

justifica un drept subiectiv în promovarea acțiunii intentată exact împotriva

persoanei căreia îi incumbă o obligație legată de acest drept.

Pe fondul litigiului, s-a constatat

că cererea reclamantei este întemeiată, dat fiind că, pe perioada cuprinsă

între 26 septembrie 2002 (data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești

de retrocedare a imobilului) și sfârșitul anului 2003 - începutul anului 2004

(când între părți s-a încheiat un contract de închiriere pentru imobil),

reclamanta în calitate de proprietar al imobilului a fost lipsită, fără vreun

drept, de atributele posesiei și folosinței acestuia, exercițiul efectiv al

acestora aparținând paratei.

Acțiunea reclamantei a fost admisă

în parte, în ce privește cuantumul despăgubirilor, deoarece pe perioada de timp

anterioară contractului de închiriere perfectat de părți la data de 15 ianuarie

2004, nu se pot pretinde despăgubiri, luând ca și bază de calcul nivelul lunar

al chiriei stabilit de părți în anul 2004, evident, numai pentru viitor.

Varianta de calcul a chiriei bazată

pe prețurile comunicate de A.I.R. SRL Deva, prezentată în expertiza contabilă,

a fost înlăturată, deoarece viza o chirie redusă ca și cuantum, raportata la

cea stabilită în conformitate cu H.G. nr. 1886/2006, iar pentru acoperirea

integrală a prejudiciului produs reclamantei, a fost acceptată ca bază de

calcul a despăgubirilor, cuantumul de chirie cel mai avantajos.

Prin urmare, din suma totală de

208.946 lei reprezentând chiria pentru întreg imobilul, aferenta perioadei 26

septembrie 2002 - 31 decembrie 2003, s-a scăzut chiria aferentă corpului nou de

clădire în cuantum de 42.113 lei, astfel că, suma de 166.833 lei a fost

stabilita ca reprezentând despăgubirea la care trebuie obligată pârâta în

favoarea reclamantei, în temeiul art. 480 si art. 998 C. civ.

Cu referire la cererea

reconvențională, s-a constatat că aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele

considerente: dintre lucrările precizate de pârâtă în cererea reconvențională

și a căror contravaloare a fost solicitată, astfel cum s-a dovedit cu acte și

expertiza în construcții, unele vizează alte imobile deținute de pârâtă și nu

pe cel în litigiu, iar celelalte nu reprezintă lucrări care să sporească

valoarea imobilului, din facturile și ordinele de plată prezentate de pârâtă

rezultând că cheltuielile suportate de aceasta au vizat lucrări de întreținere,

igienizare și reparații curente.

Potrivit dispozițiilor

art. 545, art. 546 și art. 1447 C. civ., cheltuielile de natura

celor mai sus arătate, cad în sarcina locatarului sau a celui ce are în uz

imobilul, astfel că, fiind absolut necesare folosinței unui imobil, ele nu pot

fi pretinse de la proprietar.

Prin decizia civila nr. 31A/2009,

Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta K.I., a

schimbat în parte sentința atacată, numai sub aspectul cuantumului

despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta pentru perioada 26

septembrie 2002-31 decembrie 2003, stabilind aceste despăgubiri la suma de

337.155 lei, a menținut dispoziția de compensare a cheltuielilor de judecată la

fond, și după compensare, a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara

să plătească reclamantei 9.380 lei cu acest titlu, a respins apelul declarat de

pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara, a obligat pârâta Casa Județeană de

Pensii Hunedoara să plătească reclamantei apelante K.I. suma de 2 291 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:

Prima instanță a reținut corect că,

perioada pentru care pârâta datorează beneficiul nerealizat începe să curgă de

la data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a

rămas definitivă, respectiv 26 septembrie 2002, întrucât de la această dată,

hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condițiile normelor

legale privind executarea silită.

Prin urmare, critica formulată sub

acest aspect de reclamantă a fost apreciata ca nefondată, neputând fi reținută

ca dată de la care să fie acordate despăgubirile, data notificării, la această

dată neexistând certitudinea acordării măsurii reparatorii prin restituirea în

natură.

S-au apreciat întemeiate susținerile

referitoare la varianta de calcul a tarifului aplicabil pentru unitatea de

suprafață.

Prima instanță a greșit atunci când

a luat în considerare dispozițiile H.G. nr. 1886/2006, în condițiile în care

acest act normativ nu era în vigoare în perioada supusă discuției iar

dispozițiile acestuia nu pot retroactiva.

Din adresele emise de agențiile

imobiliare (f. 142-143 dosar fond) a rezultat că închirierea spațiilor

comerciale situate în zona centrală și ultracentrală în perioada 2002-2003,

utilizate ca spații de birouri se realiza la prețuri cuprinse între 6-12 Euro/mp.

Ținând cont de împrejurarea că, pe

piața liberă, închirierea unor spații similare celor folosite de pârâtă putea

ajunge în perioada în discuție până la 12 Euro/mp, respectiv faptul că este

vorba de o perioadă de 15 luni anterioară încheierii contractului de închiriere

dintre părți, Curtea a considerat că suma de 8 Euro/mp solicitată de reclamantă

este una justificată.

În privința suprafeței pentru care

reclamanta este îndreptățită la beneficiu nerealizat, Curtea a avut în vedere

suprafața din contractul de închiriere, contract care face dovada înțelegerii

părților sub acest aspect, nefiind dovedită utilizarea de către pârâtă a unei

suprafețe mai mari.

În consecință, luând în considerare

că reclamanta este îndreptățită la beneficiul nerealizat de 8 Euro/mp pentru

792,60 mp cu destinația birouri și 0,4 Euro/mp cu destinația arhivă (conform

actului adițional încheiat între părți la 30 iulie 2004), în total 6422 Euro/lună,

suma totală pentru 15 luni (26 septembrie 2002 -31 decembrie 2003) a fost stabilita

la suma 337.155 lei.

Legat de cheltuielile de judecată, s-a

constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc.

civ., după compensare, reclamanta este îndreptățită la suma de 9.380 lei

cheltuieli de judecată la fond, care se compune din 6377 lei taxă judiciară de

timbru aferentă sumei acordate, 1003 lei contravaloare expertiză și 2000 lei

onorariu avocat.

Apelul pârâtei a fost apreciat ca

fiind în întregime nefondat, pentru următoarele considerente:

Dreptul reclamantei la contravaloarea

chiriei aferente suprafeței în discuție s-a născut la data rămânerii definitive

a hotărârii judecătorești prin care acesteia i s-a restituit imobilul,

împrejurare față de care apar ca fiind lipsite de temei susținerile pârâtei

apelante în sensul că, anterior încheierii contractului de închiriere,

reclamanta n-ar fi fost îndreptățită la beneficiu nerealizat.

Calitatea procesuală pasivă a

pârâtei a fost în mod corect apreciata de către prima instanță, în contextul în

care pârâta a folosit efectiv spațiul în discuție și a plătit chirie pentru

aceasta în baza unui contract de închiriere semnat de comun acord.

Împrejurarea că reclamanta nu avea

intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu prezintă relevanță în

cauză, de vreme ce, pe de o parte, dreptul acesteia de proprietate era

recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie și, pe de

altă parte, aceasta nu a dispus de imobil, iar dreptul de a închiria imobilul a

fost recunoscut de pârâtă la data de 01 ianuarie 2004 prin încheierea

contractului de închiriere, chiar și fără înscrierea în cartea funciară. Ca

atare, textele de lege invocate de pârâta apelantă cu referire la această

chestiune nu sunt incidente în cauză.

Obligarea pârâtei la despăgubire

pentru beneficiul nerealizat s-a apreciat a fi temeinică și legală pentru

motivele expuse deja cu ocazia analizării apelului reclamantei cu referire atât

la perioadă cât și la cuantum și suprafață.

Cu referire la acțiunea

reconvențională, Curtea a constatat că, în mod corect, s-a adoptat soluția

respingerii acesteia, deoarece expertiza în construcții vizează alte imobile

deținute de pârâtă și nu pe cel în litigiu, iar pe cele dovedite pentru acest

imobil sunt cheltuieli de întreținere și conservare a imobilului, cheltuieli

care nu cad în sarcina proprietarului, ci a celui care folosește imobilul.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cereri de recurs, (I) la data de 22 mai 2009, parata Casa Județeană

de Pensii Hunedoara și, (II) la data de 21 mai 2009, reclamanta K.I., prin care

au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul paratei a vizat următoarele

aspecte de pretinsa nelegalitate:

Pe temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că, în mod neîntemeiat și nelegal, au fost

respinse excepțiile reiterate în cererea de declarare a apelului Casei Județene

de Pensii Hunedoara.

Acțiunea formulată a fost întemeiată

de reclamantă pe dispozițiile art. 480 C. civ., respectiv s-a susținut

calitatea de proprietar a reclamantei.

Dovada înscrierii imobilului pentru

care s-au acordat despăgubiri, reprezentând contravaloarea chiriei pe care ar

fi încasat-o pe perioada litigiului întemeiat pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, de retrocedare în natură a imobilului, s-a făcut doar la data de 12

aprilie 2006.

Pe cale de consecință, pe perioada

pentru care au fost solicitate și acordate despăgubiri, reclamanta a făcut

dovada doar a unui just titlu, respectiv hotărârea judecătorească prin care s-a

dispus restituirea în natură a imobilului in litigiu, dar care nu ține loc de

înscris în cartea funciară pentru a produce efect de opozabilitate fată de

terți.

In drept, au fost invocate dispozițiile

art. 480 C. civ. - „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a

dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de

lege” – si dispozițiile art. 22 alin. (1) și (3), art. 26, art. 27, art. 28

alin. (1), (2) si (3), art. 30 si art. 31 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului

și publicității imobiliare, modificată și completată

Astfel, recurenta-parata a solicitat

admiterea recursului, respingerea acțiunii reclamantei, prin admiterea

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în pretenții formulate.

Hotărârea atacată a fost apreciata

ca fiind nelegala și sub aspectul menținerii hotărârii de admitere a acțiunii

în pretenții motivată pe lipsa de folosință ce poate fi acoperită prin

acordarea contravalorii chiriei pe care aceasta ar fi putut-o încasa în

perioada 26 septembrie 2003-31 decembrie 2003.

Faptul că reclamanta intimată nu a

depus niciodată la instituția recurenta hotărârea judecătorească privind

restituirea în natură a imobilului, ca nu a solicitat prin nici o cerere

eliberarea imobilului, ci, doar la finele anului 2003, a apelat la modalitatea de executare silită în vederea evacuării din spațiu, demonstrează cu

certitudine, in opinia recurentei-parate acceptarea instituției in spațiul in

litigiu, în și pe tot acest interval, fără a se pretinde/solicita chirie. Solicitarea

de plată a unei chirii din partea reclamantei, cu o negociere a obiectului și a

prețului contractului de închiriere a venit din partea reclamantei doar în luna

ianuarie 2004, când s-a și încheiat cu aceasta un astfel de contract.

Pentru o perioadă anterioară,

reclamanta nu a făcut dovada că a dorit să închirieze spații din imobilul in

litigiu. Manifestarea acesteia de voința a fost, în tot timpul, doar de

restituire în natura a imobilului, nu de a încheia un contract de închiriere cu

pârâta.

Începând cu data de 12 martie 2003,

data exprimării intenției de încheiere a unui contract de închiriere cu

instituția recurenta, perfectarea acestuia nu a fost posibilă, întrucât

reclamanta nu a putut indica un preț de închiriere de la care să se poată porni

negocierea, suprafața utilă pe care ar fi dorit să o închirieze - elemente

esențiale pentru perfectarea unui contract de închiriere.

Un astfel de contract a putut fi

încheiat doar la începutul anului 2004, în luna ianuarie, când, reclamanta, prin

mandatar, și-a asumat angajamentul ca, începând din ianuarie 2004, să probeze

în mod cert suprafața reală de închiriat, prin efectuarea, pe cheltuiala

proprie, a unei documentații topografice în acest sens - documentația

topografică, întocmită de expert T.L., care a conținut defalcarea suprafețelor

utile a imobilului in litigiu, a fost depusă și înregistrată la Casa Județeană

de Pensii Hunedoara la data de 28 iunie 2004.

Recurenta a susținut nelegalitatea

și netemeincia hotărârii atacate si sub aspectul sumei stabilite cu titlu de despăgubire,

cu referire la suprafața luată în calcul, tarifele aplicate și calculul

efectuat de instanța de judecată, în afara unei lucrări de specialitate, respectiv

înlăturarea lucrării de expertiză contabilă dispusă și efectuată în dosarul de

fond al cauzei.

In dosarul de fond s-a dispus și efectuat

în probațiune o lucrare de expertiză contabilă de specialitate cu privire la

calculul chiriei ce s-ar fi cuvenit pe perioada 26 septembrie 2002-31 decembrie

2003, pe diferite suprafețe din cadrul imobilului restituit în natură

reclamantei.

Cu privire la varianta de calcul a

tarifului aplicabil pentru unitatea de suprafață și cu privire la suprafața

căreia i se aplică tariful pe unitate de măsură, s-a susținut că este nelegală

hotărârea de acordare a despăgubirilor, astfel cum a solicitat reclamanta, prin

utilizarea unui tarif/lună de 6422 Euro (care este exact prețul negociat în

contractul de închiriere încheiat între K.I. și Casa Județeană de Pensii

Hunedoara cu data de 01 ianuarie 2004), raportat la întregul imobil, (792,60

mp), motivat pe următoarele idei; s-a procedat, în fapt, la utilizarea unui

preț lunar cu titlu de contravaloare a chiriei care s-ar fi încasat, prin

extinderea, cu efect retroactiv - pe intervalul de timp septembrie 2002-31

decembrie 2003 - a unor clauze care au fost negociate între părțile unui

contract de închiriere, contract ale cărui efecte au început să curgă începând

cu data de ianuarie 2004; la instituția recurenta, reclamanta nu a depus

niciodată hotărârea judecătorească investită cu formula executorie pentru a

cere punerea în executare a dispozitivului acesteia; dacă s-ar fi procedat la o

apreciere corectă a situației deduse judecății, concluzia ar fi fost in mod

necesar legata de următorul aspect: reclamanta intimată ar fi putut închiria

ceea ce decizia civilă nr. 78/2002 a Curții de Apel Alba Iulia i-a recunoscut.

În concluzie, din moment ce nu s-a

prezentat în acest dosar un calcul detaliat, justificat de prezentarea numărului

de mp luați în calcul, suma/mp defalcat pe suprafața utilă folosită și pentru

care s-a cerut contravaloarea chiriei, cu un cuantum pentru subsol și alt

cuantum pentru suprafață de parter și etaj (dacă este cazul) - după cum a fost

negociat, în fapt, în contractul de închiriere - valoarea cursului Euro

utilizată, recurenta consideră că reclamanta nu și-a justificat pretențiile în acest

dosar.

De asemenea, s-a susținut ca neanalizarea

tuturor probelor administrate în dosarul instanței de fond, înlăturarea

nemotivată a unor astfel de probe, „răsturnarea de situații” care se întâmplă

de fiecare data la Curtea de Apel Alba Iulia, atunci când este pe rol vreo

cerere formulată de reclamanta K.I., de fiecare dată în defavoarea statului

român și ale instituțiilor acestuia, denotă părtinirea instanței de judecată,

care nici nu amintește că existau la dosar acte care atestau un preț de

închiriere situat între 1-2 Euro/mp, pe de o parte, si de 3-6 Euro/mp, pe de

altă parte.

Instanța de apel nu a reanalizat

cauza în raport de prevederile art. 998 C. civ., respectiv nu a stabilit în mod

corect că, de fapt, nu s-a dovedit în cauză un prejudiciu real și nici

vinovăția paratei in producerea acestuia.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001,

imobilele afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, așa

cum este si cazul de fată, respectiv o casă județeană de pensii, vor putea fi

eliberate doar în cazul în care proprietarul va pune la dispoziție un alt

imobil care respectă condițiile adecvate desfășurării activității.

De asemenea, în lipsa unei situații

de punere la dispoziție a unui nou spațiu, legiuitorul a mai prevăzut în mod

expres, derogatoriu de la legea generală, intrarea în posesia bunurilor

restituite într-un termen maxim de 5 ani de la redobândirea dreptului de

proprietate.

In acest caz, intimata a intrat în

posesia imobilului restituit în termen de aproximativ o lună de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii de restituire în natură si de aproximativ 15 luni de la

rămânerea definitivă a hotărârii, deci cu mult mai repede decât permitea legea.

Sentința a fost criticata si sub

aspectul respingerii, în mod nejustificat și nelegal, a solicitării de admitere

a cererii reconvenționale, de obligare a reclamantei la plata sumei de 18.572

lei, reprezentând contravaloarea actualizată a lucrărilor ocazionate cu

îmbunătățirile aduse imobilului, de menținerea a clădirii în stare de folosință.

Imobilul în discuție a fost

construit înainte de anul 1921 si pentru ca o astfel de clădire să se mențină in

stare de funcționare și în prezent, a avut nevoie de investiții, reparații și

întrețineri corespunzătoare care au constituit o cheltuială suportată din

bugetul statului.

(II) Recursul reclamantei a vizat următoarele

aspecte de pretinsa nelegalitate:

S-a susținut ca, deși baza de calcul

adoptată de instanța de apel este corectă, decizia a omis să acorde despăgubirile

pentru întreaga perioadă indicată în cererea introductivă de instanța, ca

urmare a unei greșite interpretări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, este evident că legea

menționată reglementează, în esență, o procedură cu caracter administrativ, impunând

deținătorului imobilului să îl restituie persoanei îndreptățite în termen de 60

de zile de la data depunerii notificării.

În speță, s-a dovedit că pârâta, în

calitate de deținător, a respins cererea reclamantei, care a fost nevoită să

recurgă la procedura judiciară finalizată prin recunoașterea dreptului

reclamantei

Ca urmare, reclamanta a fost lipsită,

din culpa deținătorului, de folosința imobilului începând cu data când acesta

trebuia să-i fie restituit prin dispoziție administrativă.

Data avută în vedere de instanțe, și

anume 26 septembrie 2002, corespunde momentului în care dreptul reclamantei a

fost recunoscut pe cale judiciară, infirmându-se opoziția culpabilă a pârâtei.

Recursurile sunt nefondate pentru

considerentele ce urmează:

(I) In ceea ce privește recursul

paratei, fata de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs,

redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate in calea

extraordinara de atac a recursului sa fie precedata de considerații preliminare

privind cauza recursului, după cum urmează;

In calea de atac extraordinara a

recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât

ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de

nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (aspecte de ordin procedural

si/sau substanțial).

Scopul acestei cai de atac este,

esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce

înseamnă ca orice susținere care releva pretinse erori ale instanței de apel in

aprecierea probelor administrate in cauza - sub toate aspectele susținute de

recurenta-parata relative la valorizarea in probațiune a înscrisurilor

administrate de părți, valorificarea raportului de expertiza efectuat in cauza –

istoricul cauzei deduse judecații, atitudinea parților fata de actul probațiunii,

modul de calcul al suprafețelor ce compun imobilul in litigiu, dar si

modalitatea de calcul efectiv al valorii despăgubirilor civile reclamate,

relevanța contractului de închiriere perfectat intre părți ulterior obținerii hotărârii

judecătorești de retrocedare, in operațiunea de cuantificare a sumei solicitate

de reclamanta, toate cu consecințe directe in planul configurării situației de

fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat

in mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând in

mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată

in prima instanța, respectiv, in apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C.

proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a

recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în

primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizata prin

configurarea situației de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara

definitiva a conflictului existent intre părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în

esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea

expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe

deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe de recurs nu

pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie,

și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului

dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres

desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va

răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs a

paratei.

Nu poate fi primita excepția de

inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, motivata de faptul ca dovada

înscrierii imobilului in litigiu in cartea funciara s-a făcut doar la data de

12 aprilie 2006, respectiv de susținerea ca, pentru perioada pentru care au

fost solicitate și acordate despăgubiri, reclamanta a făcut dovada doar a unui

just titlu - hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea în

natură a imobilului in litigiu - care nu ține loc de operațiunea in sine de înscriere

în cartea funciară a hotărârii judecătorești, pentru a produce efect de

opozabilitate fată de terți, pentru următoarele considerente:

Împrejurarea că reclamanta nu avea

intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu prezintă relevanță în circumstanțele

particulare ale cauzei pendinte, de vreme ce, pe de o parte, dreptul acesteia

de proprietate era deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie, pronunțata in contradictoriu cu parata, iar, pe de alta parte, dreptul

de a închiria imobilul i-a fost recunoscut de pârâtă la data de 01 ianuarie

2004, prin încheierea efectiva a unui contract de închiriere, chiar și fără

înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Așadar, instanțele anterioare au reținut

corect ca recurenta-pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara nu poate invoca

inopozabilitatea dreptului de proprietate recunoscut reclamantei, cat timp

aceasta a avut calitatea de pârâtă și în dosarul nr. 4044/2002 al Curții de

Apel Alba Iulia, dosar în care, prin decizia civilă nr. 78/A din 25 septembrie 2002,

s-a admis acțiunea reclamantei si s-a dispus restituirea în natură a imobilului

in litigiu.

Criticile de nelegalitate formulate in

legătura cu menținerea hotărârii de admitere a acțiunii în pretenții, motivată

pe lipsa de folosință a imobilului, ce poate fi acoperită prin acordarea

contravalorii chiriei pe care aceasta ar fi putut-o încasa în perioada 26

septembrie 2003-31 decembrie 2003, nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

Susținerile conform cărora reclamanta

intimată nu a depus la registratura instituției recurente hotărârea

judecătorească privind restituirea în natură a imobilului si nici nu a

solicitat prin nici o cerere eliberarea imobilului, cu mențiunea ca doar la

finele anului 2003, aceasta a apelat la modalitatea de executare silită în

vederea evacuării din spațiu a paratei, nu pot fi primite ca aspecte cu

relevanta in cauza, întrucât o astfel de apărare nu se întemeiază pe nici o dispoziție

legala expresa sau implicita, respectiv pe nici un principiu de drept civil.

In cauza de fata, toate elementele reținute

in configurarea situației de fapt a raportului juridic dedus judecații, demonstrează,

nu faptul pretins de recurenta-pârâta - acceptarea instituției parate in

spațiul in litigiu, fără nici o alta contraprestație corelativa - ci dimpotrivă,

dorința părții reclamante de a i se recunoaște dreptul de proprietate, sub

toate atributele existentei si exercițiului lor efectiv, fără nici o ingerința

din partea vreunei alte persoane, in cauza de fata, din partea paratei, cu care

de altfel s-a si judecat intr-un proces anterior, finalizat printr-o hotărâre judecătoreasca

irevocabila.

Faptul ca recurenta-parata nu a înțeles

sa execute de buna voie hotărârea judecătoreasca obținuta de reclamanta, nu înseamnă

ca aceasta din urma a pierdut protecția dispozițiilor de drept intern ale art.

480 C. civ. - „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a

dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de

lege”.

In egala măsura, pot fi reținute ca temei al pretenției

reclamantei si dispozițiile de drept European ale art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, conform cărora „orice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate

să fie privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și

în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional”.

Pretenția concreta a reclamantei

trebuie așadar circumscrisa dispozițiilor de principiu de drept intern si internațional,

redate anterior, care singure sunt in măsura sa asigure protecția deplina a

dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, recunoscut in mod

explicit ca aparținând patrimoniului reclamantei, dar, in același timp, nu pot

fi ignorate nici dispozițiile exprese ale art. 485, art. 486 și art. 487 C.

civ., care nu lasă nici un fel de îndoială asupra obligației posesorului unui

imobil de a restitui adevăratului proprietar produsele civile ale acestuia, in

cauza de fata, de la data stabilita in mod corect de instanțele anterioare –

data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a rămas

definitivă, respectiv data de 26 septembrie 2002, cu argumentația pertinenta

ca, de la această dată, hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată

în condițiile normelor legale privind executarea silită.

Fata de considerentele de fapt si de

drept prezentate anterior, s-a concluzionat corect si judicios in fazele

procesuale anterioare că, cererea reclamantei este întemeiată, întrucât, in

perioada cuprinsă între 26 septembrie 2002 (data rămânerii definitive a

hotărârii judecătorești de retrocedare a imobilului) și sfârșitul anului 2003 -

începutul anului 2004 (când între părți s-a încheiat un contract de închiriere

pentru imobil), reclamanta a fost lipsită, fără nici o justificare, de

atributele posesiei și folosinței dreptului de proprietate asupra imobilului in

litigiu, exercițiul efectiv al acestor atribute aparținând in mod necontestat paratei.

Criticile de nelegalitate - nu insa și

cele de netemeincie - referitoare la hotărârea instanței anterioare, sub

aspectul cuantificării sumei stabilite cu titlu de despăgubire, cu referire la

suprafața luată în calcul, tarifele aplicate și calculul efectuat de instanța

de judecată, nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a pronunțat hotărârea

prin raportare la elemente relevante si pertinente, desprinse din probatoriul

administrat – pe care nu se impune a fi reapreciat, date fiind exigentele căii

extraordinare de atac a recursului - in contextul dispozițiilor legale de drept

intern si internațional, redate in paragrafele anterioare, in măsura sa asigure

intr-o maniera legala si echitabila repararea prejudiciului suferit de

reclamanta in propriul patrimoniu, prin ingerința nejustificata a paratei in

dreptul sau de proprietate, recunoscut printr-o hotărâre judecătoreasca, definitiva

si irevocabila.

Criticile susținute de recurenta-parata

pe temeiul dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, imobilele

afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public - casă

județeană de pensii - vor putea fi eliberate doar în cazul în care proprietarul

va pune la dispoziție un alt imobil care respectă condițiile adecvate

desfășurării activității, iar, în lipsa unei situații de punere la dispoziție a

unui nou spațiu, legiuitorul a prevăzut în mod expres, derogatoriu de la legea

generală, intrarea în posesia bunurilor restituite într-un termen maxim de 5

ani de la redobândirea dreptului de proprietate, cu precizarea suplimentara ca intimata

a intrat în posesia imobilului restituit în termen de aproximativ o lună de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire în natură si de aproximativ 15

luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, ceea ce înseamnă in percepția

recurentei-parate, cu mult mai repede decât permitea legea, nu pot fi reținute,

întrucât, pe de o parte, din perspectiva strict procedurala, exced cadrului procesual

de investire, iar, pe de alta parte, nesocotesc efectele juridice ale unei hotărâri

judecătorești definitive si irevocabile, care a recunoscut in termeni expliciți

existenta bunului in litigiu in patrimoniul reclamantei, fără nici un fel de

alte condiționări.

Critica formulata sub aspectul

respingerii cererii reconvenționale, de obligare a reclamantei la plata sumei

de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a lucrărilor ocazionate

cu îmbunătățirile aduse imobilului, nu poate fi primita, întrucât, in consens, instanțele

anterioare au apreciat, in mod corect, ca lucrările precizate de pârâtă în

cererea reconvențională, astfel cum s-a dovedit cu acte și expertiza în

construcții, unele vizează alte imobile deținute de pârâtă și nu pe cel în

litigiu, iar celelalte nu reprezintă lucrări care să sporească valoarea

imobilului, din facturile și ordinele de plată prezentate de pârâtă rezultând

că aceste cheltuieli au vizat lucrări de întreținere, igienizare și reparații

curente.

Fata de situația de fapt reținuta,

s-a apreciat in mod corect ca cheltuielile dovedite de întreținere și

conservare a imobilului in litigiu, sunt cheltuieli care nu cad în sarcina

proprietarului, ci a celui care folosește imobilul.

O astfel de pretinsa situație de

nelegalitate nu a fost susținută si prin invocarea expresă a textului de lege

încălcat sau aplicat greșit - configurarea situației de fapt fiind atributul instanțelor

fondului - împrejurare care face ca analiza instanței de recurs sa se

circumstanțieze strict soluției in drept propusa de instanța anterioara, pe

care de altfel a si confirmat-o.

(II) In ceea ce privește recursul

reclamantei, criticile nu pot fi primite, întrucât instanțele anterioare au reținut

corect ca, perioada pentru care pârâta datorează beneficiul nerealizat începe

de la data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a

rămas definitivă, respectiv 26 septembrie 2002, întrucât de la această dată,

hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condițiile normelor legale

privind executarea silită.

Decizia atacata nu a omis să acorde

despăgubirile pentru întreaga perioadă indicată în cererea introductivă de instanța,

ca urmare a unei greșite interpretări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât

la data indicata de reclamanta - data notificării - nu exista certitudinea

acordării măsurii reparatorii in modalitatea restituirii în natură.

Pentru toate aceste considerente de

fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., a respins

ca nefondate recursurile declarate de

reclamanta K.I. și de pârâta Casa Județeană de Pensii

Hunedoara

împotriva

deciziei nr. 31/A din 27 februarie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de

reclamanta

K.I. și de pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara

împotriva deciziei nr. 31/A din 27

februarie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.