ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1418/2010

Deliberând asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 194 din 31 octombrie 2008, Tribunalul Hunedoara a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii principale și a tardivității cererii reconvenționale, a admis în parte acțiunea reclamantei K.I., împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Alba, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 166 835 lei, cu titlu de despăgubiri pentru uzul imobilului pentru perioada 26 septembrie 2002 - 31 decembrie 2003, plus suma de 4 803 lei cheltuieli de judecată, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiata.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut că, prin acțiunea principală introdusă și precizată de reclamanta K.I., aceasta a solicitat obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii Hunedoara la plata sumei de 516.971 lei, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, proprietatea reclamantei, pe perioada 01 februarie 2002 - 31 decembrie 2003, respectiv 147.706 Euro (6 422 Euro x 23 luni). În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabila, i s-a restituit în natură, în anul 2002, imobilul expropriat, respectiv cel înscris în C.F. 1166 Deva cu nr. top. 891, 892, 893, că acesta a fost folosit de pârâtă, atât anterior hotărârii de retrocedare, cât și ulterior, și ca, doar în anul 2004, a încheiat cu aceasta un contract de închiriere pentru imobil, stabilindu-se o chirie lunara de 6422 Euro.

In perioada cuprinsa intre data formulării cererii de restituire și până la data încheierii contractului de închiriere - 2004, reclamanta a susținut ca pârâta a folosit fără drept imobilul, motiv pentru care aceasta îi datorează despăgubiri reclamantei, constând în suma pe care ar fi putut-o obține din închirierea acestuia. Pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara a formulat cerere reconvențională, solicitând ca reclamanta să-i plătească suma de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului in litigiu, precum și cheltuielile suportate cu menținerea clădirii în stare de folosință normală. Pârâta a arătat în motivarea cererii reconvenționale că, de la data naționalizării imobilului în anul 1950, acesta a avut nevoie de reparații și întrețineri corespunzătoare, cheltuielile fiind suportate din bugetul de stat.

Prin întâmpinare și completările ulterioare ale acesteia, pârâta a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii principale, arătând că reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciara doar în data de 21 martie 2006, astfel că nu i se cuvin despăgubiri pe o perioadă anterioară, pârâta fiind astfel lipsită de calitate procesuală pasivă. Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâtă, reclamanta a invocat excepția tardivității formulării cererii de despăgubiri. Cu ocazia rejudecării pricinii, instanța a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice de construcții pentru identificarea și stabilirea valorii lucrărilor de îmbunătățire efectuate de pârâtă la imobilul reclamantei, și a unei expertize contabile, care să stabilească cuantumul total al chiriei ce se putea obține din închirierea imobilului în litigiu, pe perioada arătată de părți prin obiectivele formulate.

Excepția tardivității introducerii cererii reconvenționale de către pârâtă a fost respinsa ca neîntemeiata, întrucât cererea fiind formulată la prima zi de înfățișare, s-a apreciat ca au fost respectate dispozițiile art. 119 C. proc. civ. În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii principale, aceasta a fost respinsa ca neîntemeiata, întrucât Casa Județeană de Pensii Hunedoara a avut calitatea de pârâtă și în dosarul nr. 4044/2002 al Curții de Apel Alba Iulia, dosar în care s-a admis acțiunea reclamantei și s-a dispus restituirea imobilului către reclamantă, la data 25 septembrie 2002 fiind pronunțată decizia civilă nr. 78/A/2002.

In raport de aceasta situație, s-a apreciat ca pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara nu poate invoca inopozabilitatea dreptului de proprietate recunoscut reclamantei, pe motiv că doar în anul 2006 reclamanta a devenit proprietar deplin, prin intabulare, dreptul reclamantei fiind recunoscut prin decizia Curții de Apel iar pârâta obligată in mod efectiv la predarea imobilului. S-a reținut că pârâta are, raportat la pretențiile reclamantei, calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamanta justifica un drept subiectiv în promovarea acțiunii intentată exact împotriva persoanei căreia îi incumbă o obligație legată de acest drept.

Pe fondul litigiului, s-a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, dat fiind că, pe perioada cuprinsă între 26 septembrie 2002 (data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de retrocedare a imobilului) și sfârșitul anului 2003 - începutul anului 2004 (când între părți s-a încheiat un contract de închiriere pentru imobil), reclamanta în calitate de proprietar al imobilului a fost lipsită, fără vreun drept, de atributele posesiei și folosinței acestuia, exercițiul efectiv al acestora aparținând paratei. Acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, în ce privește cuantumul despăgubirilor, deoarece pe perioada de timp anterioară contractului de închiriere perfectat de părți la data de 15 ianuarie 2004, nu se pot pretinde despăgubiri, luând ca și bază de calcul nivelul lunar al chiriei stabilit de părți în anul 2004, evident, numai pentru viitor.

Varianta de calcul a chiriei bazată pe prețurile comunicate de A.I.R. SRL Deva, prezentată în expertiza contabilă, a fost înlăturată, deoarece viza o chirie redusă ca și cuantum, raportata la cea stabilită în conformitate cu H.G. nr. 1886/2006, iar pentru acoperirea integrală a prejudiciului produs reclamantei, a fost acceptată ca bază de calcul a despăgubirilor, cuantumul de chirie cel mai avantajos. Prin urmare, din suma totală de 208.946 lei reprezentând chiria pentru întreg imobilul, aferenta perioadei 26 septembrie 2002 - 31 decembrie 2003, s-a scăzut chiria aferentă corpului nou de clădire în cuantum de 42.113 lei, astfel că, suma de 166.833 lei a fost stabilita ca reprezentând despăgubirea la care trebuie obligată pârâta în favoarea reclamantei, în temeiul art. 480 si art. 998 C. civ.

Cu referire la cererea reconvențională, s-a constatat că aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele considerente: dintre lucrările precizate de pârâtă în cererea reconvențională și a căror contravaloare a fost solicitată, astfel cum s-a dovedit cu acte și expertiza în construcții, unele vizează alte imobile deținute de pârâtă și nu pe cel în litigiu, iar celelalte nu reprezintă lucrări care să sporească valoarea imobilului, din facturile și ordinele de plată prezentate de pârâtă rezultând că cheltuielile suportate de aceasta au vizat lucrări de întreținere, igienizare și reparații curente. Potrivit dispozițiilor art. 545, art. 546 și art. 1447 C. civ., cheltuielile de natura celor mai sus arătate, cad în sarcina locatarului sau a celui ce are în uz imobilul, astfel că, fiind absolut necesare folosinței unui imobil, ele nu pot fi pretinse de la proprietar.

Prin decizia civila nr. 31A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta K.I., a schimbat în parte sentința atacată, numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta pentru perioada 26 septembrie 2002-31 decembrie 2003, stabilind aceste despăgubiri la suma de 337.155 lei, a menținut dispoziția de compensare a cheltuielilor de judecată la fond, și după compensare, a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara să plătească reclamantei 9.380 lei cu acest titlu, a respins apelul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara, a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara să plătească reclamantei apelante K.I. suma de 2 291 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Prima instanță a reținut corect că, perioada pentru care pârâta datorează beneficiul nerealizat începe să curgă de la data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a rămas definitivă, respectiv 26 septembrie 2002, întrucât de la această dată, hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condițiile normelor legale privind executarea silită. Prin urmare, critica formulată sub acest aspect de reclamantă a fost apreciata ca nefondată, neputând fi reținută ca dată de la care să fie acordate despăgubirile, data notificării, la această dată neexistând certitudinea acordării măsurii reparatorii prin restituirea în natură.

S-au apreciat întemeiate susținerile referitoare la varianta de calcul a tarifului aplicabil pentru unitatea de suprafață. Prima instanță a greșit atunci când a luat în considerare dispozițiile H.G. nr. 1886/2006, în condițiile în care acest act normativ nu era în vigoare în perioada supusă discuției iar dispozițiile acestuia nu pot retroactiva. Din adresele emise de agențiile imobiliare (f. 142-143 dosar fond) a rezultat că închirierea spațiilor comerciale situate în zona centrală și ultracentrală în perioada 2002-2003, utilizate ca spații de birouri se realiza la prețuri cuprinse între 6-12 Euro/mp. Ținând cont de împrejurarea că, pe piața liberă, închirierea unor spații similare celor folosite de pârâtă putea ajunge în perioada în discuție până la 12 Euro/mp, respectiv faptul că este vorba de o perioadă de 15 luni anterioară încheierii contractului de închiriere dintre părți, Curtea a considerat că suma de 8 Euro/mp solicitată de reclamantă este una justificată.

În privința suprafeței pentru care reclamanta este îndreptățită la beneficiu nerealizat, Curtea a avut în vedere suprafața din contractul de închiriere, contract care face dovada înțelegerii părților sub acest aspect, nefiind dovedită utilizarea de către pârâtă a unei suprafețe mai mari. În consecință, luând în considerare că reclamanta este îndreptățită la beneficiul nerealizat de 8 Euro/mp pentru 792,60 mp cu destinația birouri și 0,4 Euro/mp cu destinația arhivă (conform actului adițional încheiat între părți la 30 iulie 2004), în total 6422 Euro/lună, suma totală pentru 15 luni (26 septembrie 2002 -31 decembrie 2003) a fost stabilita la suma 337.155 lei. Legat de cheltuielile de judecată, s-a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc.

civ., după compensare, reclamanta este îndreptățită la suma de 9.380 lei cheltuieli de judecată la fond, care se compune din 6377 lei taxă judiciară de timbru aferentă sumei acordate, 1003 lei contravaloare expertiză și 2000 lei onorariu avocat. Apelul pârâtei a fost apreciat ca fiind în întregime nefondat, pentru următoarele considerente: Dreptul reclamantei la contravaloarea chiriei aferente suprafeței în discuție s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care acesteia i s-a restituit imobilul, împrejurare față de care apar ca fiind lipsite de temei susținerile pârâtei apelante în sensul că, anterior încheierii contractului de închiriere, reclamanta n-ar fi fost îndreptățită la beneficiu nerealizat.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost în mod corect apreciata de către prima instanță, în contextul în care pârâta a folosit efectiv spațiul în discuție și a plătit chirie pentru aceasta în baza unui contract de închiriere semnat de comun acord. Împrejurarea că reclamanta nu avea intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu prezintă relevanță în cauză, de vreme ce, pe de o parte, dreptul acesteia de proprietate era recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie și, pe de altă parte, aceasta nu a dispus de imobil, iar dreptul de a închiria imobilul a fost recunoscut de pârâtă la data de 01 ianuarie 2004 prin încheierea contractului de închiriere, chiar și fără înscrierea în cartea funciară.

Ca atare, textele de lege invocate de pârâta apelantă cu referire la această chestiune nu sunt incidente în cauză. Obligarea pârâtei la despăgubire pentru beneficiul nerealizat s-a apreciat a fi temeinică și legală pentru motivele expuse deja cu ocazia analizării apelului reclamantei cu referire atât la perioadă cât și la cuantum și suprafață. Cu referire la acțiunea reconvențională, Curtea a constatat că, în mod corect, s-a adoptat soluția respingerii acesteia, deoarece expertiza în construcții vizează alte imobile deținute de pârâtă și nu pe cel în litigiu, iar pe cele dovedite pentru acest imobil sunt cheltuieli de întreținere și conservare a imobilului, cheltuieli care nu cad în sarcina proprietarului, ci a celui care folosește imobilul.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs, (I) la data de 22 mai 2009, parata Casa Județeană de Pensii Hunedoara și, (II) la data de 21 mai 2009, reclamanta K.I., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: (I) Recursul paratei a vizat următoarele aspecte de pretinsa nelegalitate: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că, în mod neîntemeiat și nelegal, au fost respinse excepțiile reiterate în cererea de declarare a apelului Casei Județene de Pensii Hunedoara. Acțiunea formulată a fost întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 480 C. civ., respectiv s-a susținut calitatea de proprietar a reclamantei.

Dovada înscrierii imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri, reprezentând contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat-o pe perioada litigiului întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, de retrocedare în natură a imobilului, s-a făcut doar la data de 12 aprilie 2006. Pe cale de consecință, pe perioada pentru care au fost solicitate și acordate despăgubiri, reclamanta a făcut dovada doar a unui just titlu, respectiv hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului in litigiu, dar care nu ține loc de înscris în cartea funciară pentru a produce efect de opozabilitate fată de terți. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

- „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege” – si dispozițiile art. 22 alin. (1) și (3), art. 26, art. 27, art. 28 alin. (1), (2) si (3), art. 30 si art. 31 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului și publicității imobiliare, modificată și completată Astfel, recurenta-parata a solicitat admiterea recursului, respingerea acțiunii reclamantei, prin admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în pretenții formulate.

Hotărârea atacată a fost apreciata ca fiind nelegala și sub aspectul menținerii hotărârii de admitere a acțiunii în pretenții motivată pe lipsa de folosință ce poate fi acoperită prin acordarea contravalorii chiriei pe care aceasta ar fi putut-o încasa în perioada 26 septembrie 2003-31 decembrie 2003. Faptul că reclamanta intimată nu a depus niciodată la instituția recurenta hotărârea judecătorească privind restituirea în natură a imobilului, ca nu a solicitat prin nici o cerere eliberarea imobilului, ci, doar la finele anului 2003, a apelat la modalitatea de executare silită în vederea evacuării din spațiu, demonstrează cu certitudine, in opinia recurentei-parate acceptarea instituției in spațiul in litigiu, în și pe tot acest interval, fără a se pretinde/solicita chirie.

Solicitarea de plată a unei chirii din partea reclamantei, cu o negociere a obiectului și a prețului contractului de închiriere a venit din partea reclamantei doar în luna ianuarie 2004, când s-a și încheiat cu aceasta un astfel de contract. Pentru o perioadă anterioară, reclamanta nu a făcut dovada că a dorit să închirieze spații din imobilul in litigiu. Manifestarea acesteia de voința a fost, în tot timpul, doar de restituire în natura a imobilului, nu de a încheia un contract de închiriere cu pârâta. Începând cu data de 12 martie 2003, data exprimării intenției de încheiere a unui contract de închiriere cu instituția recurenta, perfectarea acestuia nu a fost posibilă, întrucât reclamanta nu a putut indica un preț de închiriere de la care să se poată porni negocierea, suprafața utilă pe care ar fi dorit să o închirieze - elemente esențiale pentru perfectarea unui contract de închiriere.

Un astfel de contract a putut fi încheiat doar la începutul anului 2004, în luna ianuarie, când, reclamanta, prin mandatar, și-a asumat angajamentul ca, începând din ianuarie 2004, să probeze în mod cert suprafața reală de închiriat, prin efectuarea, pe cheltuiala proprie, a unei documentații topografice în acest sens - documentația topografică, întocmită de expert T.L., care a conținut defalcarea suprafețelor utile a imobilului in litigiu, a fost depusă și înregistrată la Casa Județeană de Pensii Hunedoara la data de 28 iunie 2004. Recurenta a susținut nelegalitatea și netemeincia hotărârii atacate si sub aspectul sumei stabilite cu titlu de despăgubire, cu referire la suprafața luată în calcul, tarifele aplicate și calculul efectuat de instanța de judecată, în afara unei lucrări de specialitate, respectiv înlăturarea lucrării de expertiză contabilă dispusă și efectuată în dosarul de fond al cauzei.

In dosarul de fond s-a dispus și efectuat în probațiune o lucrare de expertiză contabilă de specialitate cu privire la calculul chiriei ce s-ar fi cuvenit pe perioada 26 septembrie 2002-31 decembrie 2003, pe diferite suprafețe din cadrul imobilului restituit în natură reclamantei. Cu privire la varianta de calcul a tarifului aplicabil pentru unitatea de suprafață și cu privire la suprafața căreia i se aplică tariful pe unitate de măsură, s-a susținut că este nelegală hotărârea de acordare a despăgubirilor, astfel cum a solicitat reclamanta, prin utilizarea unui tarif/lună de 6422 Euro (care este exact prețul negociat în contractul de închiriere încheiat între K.I.

și Casa Județeană de Pensii Hunedoara cu data de 01 ianuarie 2004), raportat la întregul imobil, (792,60 mp), motivat pe următoarele idei; s-a procedat, în fapt, la utilizarea unui preț lunar cu titlu de contravaloare a chiriei care s-ar fi încasat, prin extinderea, cu efect retroactiv - pe intervalul de timp septembrie 2002-31 decembrie 2003 - a unor clauze care au fost negociate între părțile unui contract de închiriere, contract ale cărui efecte au început să curgă începând cu data de ianuarie 2004; la instituția recurenta, reclamanta nu a depus niciodată hotărârea judecătorească investită cu formula executorie pentru a cere punerea în executare a dispozitivului acesteia; dacă s-ar fi procedat la o apreciere corectă a situației deduse judecății, concluzia ar fi fost in mod necesar legata de următorul aspect: reclamanta intimată ar fi putut închiria ceea ce decizia civilă nr. 78/2002 a Curții de Apel Alba Iulia i-a recunoscut.

În concluzie, din moment ce nu s-a prezentat în acest dosar un calcul detaliat, justificat de prezentarea numărului de mp luați în calcul, suma/mp defalcat pe suprafața utilă folosită și pentru care s-a cerut contravaloarea chiriei, cu un cuantum pentru subsol și alt cuantum pentru suprafață de parter și etaj (dacă este cazul) - după cum a fost negociat, în fapt, în contractul de închiriere - valoarea cursului Euro utilizată, recurenta consideră că reclamanta nu și-a justificat pretențiile în acest dosar.

De asemenea, s-a susținut ca neanalizarea tuturor probelor administrate în dosarul instanței de fond, înlăturarea nemotivată a unor astfel de probe, „răsturnarea de situații” care se întâmplă de fiecare data la Curtea de Apel Alba Iulia, atunci când este pe rol vreo cerere formulată de reclamanta K.I., de fiecare dată în defavoarea statului român și ale instituțiilor acestuia, denotă părtinirea instanței de judecată, care nici nu amintește că existau la dosar acte care atestau un preț de închiriere situat între 1-2 Euro/mp, pe de o parte, si de 3-6 Euro/mp, pe de altă parte. Instanța de apel nu a reanalizat cauza în raport de prevederile art. 998 C. civ., respectiv nu a stabilit în mod corect că, de fapt, nu s-a dovedit în cauză un prejudiciu real și nici vinovăția paratei in producerea acestuia.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, imobilele afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, așa cum este si cazul de fată, respectiv o casă județeană de pensii, vor putea fi eliberate doar în cazul în care proprietarul va pune la dispoziție un alt imobil care respectă condițiile adecvate desfășurării activității. De asemenea, în lipsa unei situații de punere la dispoziție a unui nou spațiu, legiuitorul a mai prevăzut în mod expres, derogatoriu de la legea generală, intrarea în posesia bunurilor restituite într-un termen maxim de 5 ani de la redobândirea dreptului de proprietate. In acest caz, intimata a intrat în posesia imobilului restituit în termen de aproximativ o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire în natură si de aproximativ 15 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, deci cu mult mai repede decât permitea legea.

Sentința a fost criticata si sub aspectul respingerii, în mod nejustificat și nelegal, a solicitării de admitere a cererii reconvenționale, de obligare a reclamantei la plata sumei de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a lucrărilor ocazionate cu îmbunătățirile aduse imobilului, de menținerea a clădirii în stare de folosință. Imobilul în discuție a fost construit înainte de anul 1921 si pentru ca o astfel de clădire să se mențină in stare de funcționare și în prezent, a avut nevoie de investiții, reparații și întrețineri corespunzătoare care au constituit o cheltuială suportată din bugetul statului. (II) Recursul reclamantei a vizat următoarele aspecte de pretinsa nelegalitate: S-a susținut ca, deși baza de calcul adoptată de instanța de apel este corectă, decizia a omis să acorde despăgubirile pentru întreaga perioadă indicată în cererea introductivă de instanța, ca urmare a unei greșite interpretări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, este evident că legea menționată reglementează, în esență, o procedură cu caracter administrativ, impunând deținătorului imobilului să îl restituie persoanei îndreptățite în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării. În speță, s-a dovedit că pârâta, în calitate de deținător, a respins cererea reclamantei, care a fost nevoită să recurgă la procedura judiciară finalizată prin recunoașterea dreptului reclamantei Ca urmare, reclamanta a fost lipsită, din culpa deținătorului, de folosința imobilului începând cu data când acesta trebuia să-i fie restituit prin dispoziție administrativă. Data avută în vedere de instanțe, și anume 26 septembrie 2002, corespunde momentului în care dreptul reclamantei a fost recunoscut pe cale judiciară, infirmându-se opoziția culpabilă a pârâtei.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: (I) In ceea ce privește recursul paratei, fata de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate in calea extraordinara de atac a recursului sa fie precedata de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează; In calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (aspecte de ordin procedural si/sau substanțial).

Scopul acestei cai de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care releva pretinse erori ale instanței de apel in aprecierea probelor administrate in cauza - sub toate aspectele susținute de recurenta-parata relative la valorizarea in probațiune a înscrisurilor administrate de părți, valorificarea raportului de expertiza efectuat in cauza – istoricul cauzei deduse judecații, atitudinea parților fata de actul probațiunii, modul de calcul al suprafețelor ce compun imobilul in litigiu, dar si modalitatea de calcul efectiv al valorii despăgubirilor civile reclamate, relevanța contractului de închiriere perfectat intre părți ulterior obținerii hotărârii judecătorești de retrocedare, in operațiunea de cuantificare a sumei solicitate de reclamanta, toate cu consecințe directe in planul configurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat in mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând in mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată in prima instanța, respectiv, in apel, pe fondul raportului juridic litigios. Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizata prin configurarea situației de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre părțile cu interese contrare. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac. Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs a paratei.

Nu poate fi primita excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, motivata de faptul ca dovada înscrierii imobilului in litigiu in cartea funciara s-a făcut doar la data de 12 aprilie 2006, respectiv de susținerea ca, pentru perioada pentru care au fost solicitate și acordate despăgubiri, reclamanta a făcut dovada doar a unui just titlu - hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului in litigiu - care nu ține loc de operațiunea in sine de înscriere în cartea funciară a hotărârii judecătorești, pentru a produce efect de opozabilitate fată de terți, pentru următoarele considerente: Împrejurarea că reclamanta nu avea intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu prezintă relevanță în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, de vreme ce, pe de o parte, dreptul acesteia de proprietate era deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, pronunțata in contradictoriu cu parata, iar, pe de alta parte, dreptul de a închiria imobilul i-a fost recunoscut de pârâtă la data de 01 ianuarie 2004, prin încheierea efectiva a unui contract de închiriere, chiar și fără înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Așadar, instanțele anterioare au reținut corect ca recurenta-pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara nu poate invoca inopozabilitatea dreptului de proprietate recunoscut reclamantei, cat timp aceasta a avut calitatea de pârâtă și în dosarul nr. 4044/2002 al Curții de Apel Alba Iulia, dosar în care, prin decizia civilă nr. 78/A din 25 septembrie 2002, s-a admis acțiunea reclamantei si s-a dispus restituirea în natură a imobilului in litigiu.

Criticile de nelegalitate formulate in legătura cu menținerea hotărârii de admitere a acțiunii în pretenții, motivată pe lipsa de folosință a imobilului, ce poate fi acoperită prin acordarea contravalorii chiriei pe care aceasta ar fi putut-o încasa în perioada 26 septembrie 2003-31 decembrie 2003, nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Susținerile conform cărora reclamanta intimată nu a depus la registratura instituției recurente hotărârea judecătorească privind restituirea în natură a imobilului si nici nu a solicitat prin nici o cerere eliberarea imobilului, cu mențiunea ca doar la finele anului 2003, aceasta a apelat la modalitatea de executare silită în vederea evacuării din spațiu a paratei, nu pot fi primite ca aspecte cu relevanta in cauza, întrucât o astfel de apărare nu se întemeiază pe nici o dispoziție legala expresa sau implicita, respectiv pe nici un principiu de drept civil.

In cauza de fata, toate elementele reținute in configurarea situației de fapt a raportului juridic dedus judecații, demonstrează, nu faptul pretins de recurenta-pârâta - acceptarea instituției parate in spațiul in litigiu, fără nici o alta contraprestație corelativa - ci dimpotrivă, dorința părții reclamante de a i se recunoaște dreptul de proprietate, sub toate atributele existentei si exercițiului lor efectiv, fără nici o ingerința din partea vreunei alte persoane, in cauza de fata, din partea paratei, cu care de altfel s-a si judecat intr-un proces anterior, finalizat printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila. Faptul ca recurenta-parata nu a înțeles sa execute de buna voie hotărârea judecătoreasca obținuta de reclamanta, nu înseamnă ca aceasta din urma a pierdut protecția dispozițiilor de drept intern ale art. 480 C. civ.

- „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. In egala măsura, pot fi reținute ca temei al pretenției reclamantei si dispozițiile de drept European ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional”.

Pretenția concreta a reclamantei trebuie așadar circumscrisa dispozițiilor de principiu de drept intern si internațional, redate anterior, care singure sunt in măsura sa asigure protecția deplina a dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, recunoscut in mod explicit ca aparținând patrimoniului reclamantei, dar, in același timp, nu pot fi ignorate nici dispozițiile exprese ale art. 485, art. 486 și art. 487 C. civ., care nu lasă nici un fel de îndoială asupra obligației posesorului unui imobil de a restitui adevăratului proprietar produsele civile ale acestuia, in cauza de fata, de la data stabilita in mod corect de instanțele anterioare – data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a rămas definitivă, respectiv data de 26 septembrie 2002, cu argumentația pertinenta ca, de la această dată, hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condițiile normelor legale privind executarea silită.

Fata de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, s-a concluzionat corect si judicios in fazele procesuale anterioare că, cererea reclamantei este întemeiată, întrucât, in perioada cuprinsă între 26 septembrie 2002 (data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de retrocedare a imobilului) și sfârșitul anului 2003 - începutul anului 2004 (când între părți s-a încheiat un contract de închiriere pentru imobil), reclamanta a fost lipsită, fără nici o justificare, de atributele posesiei și folosinței dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, exercițiul efectiv al acestor atribute aparținând in mod necontestat paratei.

Criticile de nelegalitate - nu insa și cele de netemeincie - referitoare la hotărârea instanței anterioare, sub aspectul cuantificării sumei stabilite cu titlu de despăgubire, cu referire la suprafața luată în calcul, tarifele aplicate și calculul efectuat de instanța de judecată, nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a pronunțat hotărârea prin raportare la elemente relevante si pertinente, desprinse din probatoriul administrat – pe care nu se impune a fi reapreciat, date fiind exigentele căii extraordinare de atac a recursului - in contextul dispozițiilor legale de drept intern si internațional, redate in paragrafele anterioare, in măsura sa asigure intr-o maniera legala si echitabila repararea prejudiciului suferit de reclamanta in propriul patrimoniu, prin ingerința nejustificata a paratei in dreptul sau de proprietate, recunoscut printr-o hotărâre judecătoreasca, definitiva si irevocabila.

Criticile susținute de recurenta-parata pe temeiul dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, imobilele afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public - casă județeană de pensii - vor putea fi eliberate doar în cazul în care proprietarul va pune la dispoziție un alt imobil care respectă condițiile adecvate desfășurării activității, iar, în lipsa unei situații de punere la dispoziție a unui nou spațiu, legiuitorul a prevăzut în mod expres, derogatoriu de la legea generală, intrarea în posesia bunurilor restituite într-un termen maxim de 5 ani de la redobândirea dreptului de proprietate, cu precizarea suplimentara ca intimata a intrat în posesia imobilului restituit în termen de aproximativ o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire în natură si de aproximativ 15 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, ceea ce înseamnă in percepția recurentei-parate, cu mult mai repede decât permitea legea, nu pot fi reținute, întrucât, pe de o parte, din perspectiva strict procedurala, exced cadrului procesual de investire, iar, pe de alta parte, nesocotesc efectele juridice ale unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, care a recunoscut in termeni expliciți existenta bunului in litigiu in patrimoniul reclamantei, fără nici un fel de alte condiționări.

Critica formulata sub aspectul respingerii cererii reconvenționale, de obligare a reclamantei la plata sumei de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a lucrărilor ocazionate cu îmbunătățirile aduse imobilului, nu poate fi primita, întrucât, in consens, instanțele anterioare au apreciat, in mod corect, ca lucrările precizate de pârâtă în cererea reconvențională, astfel cum s-a dovedit cu acte și expertiza în construcții, unele vizează alte imobile deținute de pârâtă și nu pe cel în litigiu, iar celelalte nu reprezintă lucrări care să sporească valoarea imobilului, din facturile și ordinele de plată prezentate de pârâtă rezultând că aceste cheltuieli au vizat lucrări de întreținere, igienizare și reparații curente.

Fata de situația de fapt reținuta, s-a apreciat in mod corect ca cheltuielile dovedite de întreținere și conservare a imobilului in litigiu, sunt cheltuieli care nu cad în sarcina proprietarului, ci a celui care folosește imobilul. O astfel de pretinsa situație de nelegalitate nu a fost susținută si prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit - configurarea situației de fapt fiind atributul instanțelor fondului - împrejurare care face ca analiza instanței de recurs sa se circumstanțieze strict soluției in drept propusa de instanța anterioara, pe care de altfel a si confirmat-o.

(II) In ceea ce privește recursul reclamantei, criticile nu pot fi primite, întrucât instanțele anterioare au reținut corect ca, perioada pentru care pârâta datorează beneficiul nerealizat începe de la data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a rămas definitivă, respectiv 26 septembrie 2002, întrucât de la această dată, hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condițiile normelor legale privind executarea silită. Decizia atacata nu a omis să acorde despăgubirile pentru întreaga perioadă indicată în cererea introductivă de instanța, ca urmare a unei greșite interpretări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât la data indicata de reclamanta - data notificării - nu exista certitudinea acordării măsurii reparatorii in modalitatea restituirii în natură.

Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta K.I. și de pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara împotriva deciziei nr. 31/A din 27 februarie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta K.I. și de pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara împotriva deciziei nr. 31/A din 27 februarie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.