ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2154/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2154/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 289 din 12

ianuarie 1995 la Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a

civilă, reclamantul N.N.M. a chemat în judecată pe pârâtele SC I.M.N.R.

și SC B. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce o va pronunța,

să dispună obligarea pârâtelor la: plata drepturilor

bănești, reprezentând obligația fixă de plată conform

Regulii nr. 53, partea I-a din H.G. 152/1992, Anexa 1, cu indexarea și

dobânda aferentă până la efectuarea plății; încheierea cu

reclamantul a notei de negociere prevăzute în partea a II-a, Anexa I,

regula 53 din HG 152/1992, aceste drepturi cuvenindu-se reclamantului în

calitate de autor al invenției pentru care s-a emis Brevetul de

Invenție nr. 52193, „Procedeu și instalație pentru separarea

particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și

pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii".

Reclamantul a susținut că

titularul brevetului de invenție este pârâtul I.N.M.R., iar invenția

a fost aplicată de către pârâta SC B. SA, aceasta obținând

avantaje economice de aproximativ 5,7 miliarde lei în perioada de aplicare,

1980-1990.

A mai precizat reclamantul că

nu a primit, până în prezent, nicio recompensă, deși a formulat

numeroase solicitări în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 112

din 22 februarie 1996 a Tribunalului București, a fost admisă

excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința

respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 21/ A

din 29 ianuarie 1997 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, s-a fost admis apelul decalrat de reclamant, în sensul

desființării sentinței apelate și trimiteri cauzei spre

soluționare la același tribunal.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut în esență că, prin art. 66

din Legea 64/1991, autorii de invenții au fost repuși în termenul de

a exercita dreptul la acțiune pentru pretențiile bănești

referitoare la aplicarea invențiilor, iar reclamantul a formulat

acțiunea pendinte înăuntrul perioadei de 3 ani de la da intrării

în vigoare a acestui act normativ.

Prin Decizia civilă nr. 3983

din 26 noiembrie 1997 pronunțată de C.S.J. s-a menținut

hotărârea curții de apel.

Pentru a dispune astfel,

instanța de recurs a reținut în esență că, prima

instanță s-a pronunțat numai pe excepție, astfel cum era

procedural, fără să mai analizeze probele administrate și

să se pronunțe pe fond.

Pentru acest motiv instanța de

apel, găsind întemeiat apelul reclamantului privind prescripția, a

desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei pentru

judecarea fondului. Indiferent de faptul că reclamantul a pus concluzii

și pe fond, pe lângă cele privitoare la excepție, important este

ceea ce a reținut instanța și motivul pentru care s-a respins

acțiunea.

Cu privire la recursul pârâtei, s-a

reținut netemeinicia acestuia în raport de împrejurarea că, față

de obiectul acțiunii, operează legea specială - Legea nr. 64/1991

- care a intrat în vigoare în ianuarie 1992 și a repus în termen

persoanele care sunt îndreptățite să formuleze asemenea

pretenții. Este greșită susținerea potrivit căreia

prin Legea nr. 64/1991 s-ar fi modificat termenul general de prescripție

de 3 ani, stabilit prin Decretul 167/1958, pentru că legea

menționată a operat numai o repunere în termenul de 3 ani pentru

autorii de invenții. Nu poate fi vorba de aplicarea art. 19 din Decretul nr.

167/1958, pentru că repunerea în termen nu a fost solicitată de

parte, ci este acordată de lege fără nicio condiție.

Prin sentința civilă nr. 688

din 23 septembrie 1998 Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului, dispunându-se

obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamant a sumei de

6.185.312.470 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală de

la data introducerii acțiunii până la achitarea integrală a

debitului.

A fost obligată pârâta SC B. SA

Târnăveni să negocieze cu reclamantul drepturile bănești

cuvenite acestuia pentru invenția aplicată de pârâtă.

A fost respinsă, ca nefondată,

acțiunea împotriva pârâtei SC I.N.M.R. SA București.

A fost obligată pârâta SC B. SA

Târnăveni la 100.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a dispune astfel,

instanța a reținut următoarele:

Potrivit certificatului de

inventator nr. 52193 din 12 iulie 1969, reclamantul este autorul invenției

„Procedeu și instalație pentru separarea particulelor în suspensie

din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea

căldurii fizice a acestor medii", iar beneficiară a acestei

invenții este pârâta SC B. SA. Această pârâtă este, în sensul

prevederilor art. 66 din Legea 64/1998, cea obligată la plata drepturilor

bănești care se cuvin reclamantului, în calitate de inventator,

pentru perioada 1 octombrie 1995 - 1 iunie 1998.

Pentru perioada ulterioară

datei de 1 iulie 1998, drepturile bănești cuvenite reclamantului

pentru aplicarea în continuare a invenției de către pârâtă, s-a

reținut, în baza art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligația

acesteia din urmă de a negocia cu reclamantul drepturile bănești

care i se cuvin.

Pentru că din probatoriul

administrat nu a rezultat că invenția a fost aplicată și de

pârâta SC I.M.N.R. SA, acțiunea îndreptată împotriva acestei pârâte a

fost apreciată neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 83 din

21 februarie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâta SC B. SA

Târnăveni, dispunându-se schimbarea sentinței apelate, în sensul

înlăturării mențiunii privind obligarea pârâtei la negocierea

drepturilor bănești cuvenite reclamantului pentru aplicarea

invenției; fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către

reclamant.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut că:

Odată stabilită de

către instanță obligația fixă de plată a unor

drepturi bănești cuvenite inventatorului pentru aplicarea

invenției sale, se exclude posibilitatea unor negocieri pentru

aceeași perioadă. În privința unei perioade următoare,

aceste negocieri sunt condiționate de aplicarea invenției de

către unitatea pârâtă. În plus, reclamantul a arătat că

solicită drepturile bănești ce i se cuvin pentru perioada

1980-1990 de aplicare a invenției.

Cu privire la problema

prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că aceasta a

fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 3983/1997

a C.S.J.

În privința apelului formulat

de către reclamant, s-a reținut ca nu este întemeiat, pentru că

prima instanță nu a respins cererea îndreptată împotriva pârâte

SC I.N.M.R. SA pentru lipsa calității procesuale pasive, ci pe fond,

ca neîntemeiată, ceea ce înseamnă că instanța a recunoscut

acestei pârâte calitatea procesuală.

Prin raportare la prevederile art. 66

alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligația de a negocia și de a

plăti drepturile bănești cuvenite inventatorului, pentru

invențiile aplicate parțial recompensate sau nerecompensate până

la intrarea în vigoare a legii, revine unității care a aplicat

invenția. Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 nu modifică, sub aspect

procesual - și nici nu o putea face, având în vedere raportul între cele

două categorii de acte normative - cuprinsul art. 66 alin. (2) din legea

menționată.

Prin Decizia civilă nr. 1602

din 14 martie 2001 pronunțată de C.S.J. s-au admis recursurile

declarate în cauză, dispunându-se casarea deciziei recurate și a

sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

același tribunal.

Pentru a dispune astfel,

instanța de recurs a reținut în esență că prin Legea nr.

64/1991 a fost instituită o procedură prealabilă sesizării

instanței de judecată, respectiv o procedură care presupune

existența unor negocieri între părțile interesate. Numai în

ipoteza în care un astfel de demers eșuează, cel considerat

vătămat în drepturile sale legitime urmează a se adresa

instanței de judecată.

În cauză, reclamantul nu a

probat inițierea negocierilor cu unitatea beneficiară a

invenției.

Pe de altă parte, s-a

reținut că potrivit prevederilor Decretului nr. 884/1967, în vigoare

la data înregistrării invenției în discuție - durata

protecției invenției pentru care s-a eliberat brevetul era de 15 ani,

care au început să curgă de la data constituirii depozitului

reglementar. Același termen este confirmat și prin art. 66 alin. (1)

din Legea nr. 64/1991.

Totodată, a reținut

instanța de recurs că reclamantul-recurent a susținut constant

că obligația de a fi despăgubit pentru invenția

aplicată de SC B. SA Târnăveni revenea în solidar și titularei

de brevet SC I.N.M.R. SA București, corespunzător prevederilor din

Regula 53 din H.G. nr. 152/1992, iar această apărare nu a fost

examinată de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii,

reclamantul a exercitat calea de atac extraordinară a contestației în

anulare.

Contestația astfel

formulată a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 2366 din 12

iunie 2002 pronunțată de C.S.J., reținându-se că motivele

invocate de către reclamantul contestator nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

Prin sentința civilă nr. 180

din 17 februarie 2003, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis excepția prematurității cererii, cu

consecința respingerii acesteia ca fiind prematur introdusă.

Prin încheierea pronunțată

la data de 7 aprilie 2003 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii

materiale formulată de reclamant, reținând instanța că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282

1

C. proc.

civ. Litigiul a fost soluționat pe calea excepției de prematuritate,

situație în care - potrivit art. 137 C. proc. civ. - a devenit de prisos cercetarea fondului pricinii.

Prin Decizia civilă nr. 417 din

15 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a respins apelurile declarate de reclamant împotriva

sentinței și încheierii, ca nefondate.

Prin Decizia civilă nr. 4597

din 17 iunie 2004, C.S.J. a admis recursul reclamantului, dispunând casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererilor de apel.

Pentru a dispune astfel,

instanța de recurs a reținut în esență că:

Instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a prevederilor art. 70 din Legea nr. 64/1991 și

H.G. nr. 152/1992 și nu a cercetat toate criticile formulate de către

apelantul-reclamant.

Excepția

prematurității introducerii acțiunii a fost invocată de

către tribunal care, potrivit indicațiilor date prin decizia de

casare, trebuia să verifice îndeplinirea procedurii negocierii pentru a

stabili dacă reclamantul justifică promovarea acțiunii. Faptul

invocării și admiterii excepției după administrarea probei

cu expertiză tehnică și acordarea unui termen pentru discutarea

obiecțiunilor nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 268

alin. (3) C.pr.civ.

Condiția negocierii era

prevăzută, la data pronunțării sentinței civile nr. 180/2003,

de art. 70 din Legea nr. 64/1991 republicată, iar modul în care trebuia

făcută negocierea drepturilor cuvenite inventatorilor pentru

invențiile aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate

până la data intrării în vigoare a legii, era stabilit prin regula 53

din H.G. nr. 152/1992.

Potrivit art. 70 din legea

menționată, drepturile bănești se negociază între

inventator și unitatea care a aplicat invenția, astfel că, în

speță, dreptul reclamantului putea fi afectat de condiția

negocierii doar în raporturile sale cu pârâta SC B. SA Târnăveni, nu

și în cele cu pârâta SC I.M.N.R. SA -unitatea titulară a brevetului

de invenție.

Potrivit cu regula 53 din H.G. nr. 152/1992,

obligat să declanșeze procedura de negociere cu SC B. SA era

reclamantul, însă prin această regulă erau stabilite

obligații în sarcina fiecărui partener de negociere, iar actele

invocate de către reclamant atestă faptul că anterior

introducerii acțiunii acesta s-a adresat pârâtei cu cererea nr. 565, prin

care solicita să fie recompensat. În această cerere nu a fost

indicată suma pretinsă și nu a fost completată nota de

calcul, conform prevederilor Regulii 53 din H.G. nr. 152/1992, dar îi era

anexată adresa în care erau înscrise economiile nete pe 5 ani. Pârâta nu a

răspuns solicitării reclamantului, iar în cursul procesului a

susținut că dreptul acestuia la acțiune este prescris.

A mai reținut instanța de

recurs că, la data soluționării apelului, îndeplinirea

procedurii negocierii prealabile nu mai constituia o condiție pentru

exercitarea acțiunii pentru că H.G. nr. 152/1992 a fost abrogată

prin H.G. nr. 499 din 11 aprilie 2003; acest din urmă act normativ nu

reglementează procedura negocierii drepturilor prevăzute la art. 70 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991 republicată, normă care conține

prevederile ce au constituit art. 66 alin. (2) din forma legii anterioară

modificării și republicării.

Primind cauza spre rejudecare, la Curtea de Apel București s-a format Dosarul nr. 3517/2004 înregistrat pe rolul

secției a III-a civilă.

Prin încheierea de

ședință din data de 10 ianuarie 2005, s-a dispus scoaterea

cauzei de pe rolul acestei secții și trimiterea ei spre

soluționare la secția a IX-a - nou înființată -

specializată în soluționarea cauzelor privind proprietatea

intelectuală.

Prin încheierea de

ședință pronunțată de instanța de apel la data de

9 iunie 2005 a fost respinsă cererea apelantului reclamant, prin care

solicita îndreptarea omisiunilor din încheierea de ședință din

data de 19 aprilie 2005 și s-a acordat termen pentru ca părțile

să poată lua cunoștință de raportul de expertiză

efectuat în această etapă procesuală.

La data de 28 iunie 2005, apelantul

a atacat cu recurs încheierea de ședință, arătând că a

formulat și cerere de rectificare care a fost mod nelegal respinsă.

Prin Decizia civilă nr. 9680

din 23 noiembrie 2005 a I.C.C.J., a fost respins recursul astfel formulat, ca

inadmisibil, reținându-se în esență că încheierea

atacată este una cu caracter preparatoriu și, potrivit cu prevederile

art. 299 C. proc. civ., poate fi atacată numai odată cu

hotărârea ce se va pronunța de către instanța de apel.

Împotriva acestei decizii a

instanței de recurs, apelantul-recurent a exercitat calea de atac

extraordinară a contestației în anulare, aceasta fiind respinsă,

ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 7389 din 22 septembrie 2006 a instanței supreme. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în

esență că nu se pune problema ca instanța de recurs să

fi omis din greșeala a analiza vreun motiv de recurs în condițiile în

care, constatând că nu este admisibilă potrivit legii aceasta cale de

atac, nu a analizat niciunul dintre motivele de recurs. De asemenea, s-a

reținut că prin exercitarea repetată a unor căi de atac

inadmisibile, recurentul-contestator determină tergiversarea

judecării cauzei pe fond.

La data de 6 octombrie 2006,

apelantul N.M. a exercitat calea de atac extraordinară a revizuirii

împotriva Deciziei civile nr. 7389/2006 pronunțată de I.C.C.J.

Prin Decizia civilă nr. 1880

din 27 februarie 2007 a I.C.C.J. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea

de revizuire astfel formulată, reținându-se în esență

că atâta vreme cât căile extraordinare de atac exercitate de

revizuient au fost respinse pe cale de excepție, nu este îndeplinită

condiția legală de admisibilitate, respectiv aceea ca hotărârea

atacată cu revizuire să evoce fondul cauzei.

În același dosar, revizuientul

a formulat, cerere de rectificare a Deciziei civile nr. 1880/2007, invocând

drept temei legal prevederile art. 281

1

alin. (2) din C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 481 din

29 ianuarie 2008 a I.C.C.J. a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea

de rectificare astfel formulată.

Pe parcursul procesului, s-a luat

act de transmisiunea calității procesuale de la intimata-pârâtă

SC I.M.N.R. SA către succesorul său de drept Institutul Național

de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale Neferoase și Rare și s-a

învederat instanței faptul că la data de 20 iulie 2007 a survenit decesul apelantului-reclamant.

Prin încheierea din data de 8 mai

2008, s-a dispus suspendarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., până la depunerea dovezii referitoare la moștenitorii - succesori în

drepturi - ai reclamantului.

La data de 14 ianuarie 2009, au

formulat cerere de repunere pe rol a cauzei moștenitorii reclamantului N.O.,

N.M. și N.D., anexat cererii fiind depus certificatul de moștenitor nr.

75 din 03 iulie 2008 eliberat de BNP N.

Prin Decizia civilă nr. 73/ A

din 26 martie 2009, Curtea De Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a

respins ca inadmisibilă cererea de acordare de daune morale formulată

direct în apel, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului I.M.N.R., a admis apelurile

declarate de reclamant și continuate de moștenitori împotriva

sentinței civile nr. 180/2003 și a încheierii din 17 aprilie 2003

pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a anulat sentința și încheierea și, evocând fondul, a admis în

parte acțiunea, a obligat pe pârâta SC B. SA la plata către

reclamanți a sumei de 1.484.680 lei reprezentând recompense și

cheltuieli cu invenția ce face obiectul brevetului de invenție nr.

52193 din 12 iulie 1969, precum și actualizarea acestor drepturi până

la data de 3 iunie 2005; a respins ca neîntemeiată acțiunea

față de pârâtul I.N.M.R.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Sesizarea instanței cu

soluționarea apelurilor pendinte a avut loc în urma casării, de

către instanța de recurs, a deciziei anterioare prin care au fost

soluționate aceste apeluri.

Prin decizia de casare, ale

cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare

potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a stabilit că

greșelile din precedenta judecată a cauzei în apel au constat în

faptul că nu s-a constatat îndeplinită condiția ca dreptul

reclamantului la acțiune să fie actual și nu s-a făcut

aplicarea prevederilor art. 297 C. proc. civ.

La data la care a fost

pronunțată decizia de casare, cât și la data la care cauza a

fost înregistrată pe rolul instanței de apel spre rejudecare,

prevederile art. 297 C. proc. civ. aveau următorul conținut „în cazul

în care prima instanță a respins sau anulat cererea de chemare în

judecată fără a intra în cercetarea fondului și

instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea

apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o

hotărâre definitivă''.

Astfel, în condițiile în care

prima instanță a soluționat cauza pe cale de excepție -aceea

a prematurității formulării acțiunii - este neechivoc

faptul că instanța de recurs a trimis cauza instanței de apel

pentru a evoca fondul, corespunzător dezlegărilor date prin decizia

de casare și competențelor stabilite prin norma procedurală

menționată.

Pe de altă parte, prin

hotărârea pronunțată în luna ianuarie 2006 de către C.E.D.O.

în cauza Nicolau împotriva României, s-a constatat că procedura de

judecată a cauzei pendinte a avut o durată excesivă și,

astfel, au fost încălcate exigențele art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

In aceste condiții, deși

prevederile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. au în prezent (la data

soluționării apelului) un conținut diferit de cel de la data

sesizării instanței de ape) - în sensul că evocarea fondului ar

trebui să se facă de către prima instanță, care a

soluționat pricina fără a intra în cercetarea fondului - Curtea

apreciază că, în lumina exigențelor art. 6 alin. (1) din

Convenția menționată, cu referire la art. 20 alin. (2) din

Constituția României se impune a se proceda la evocarea fondului de

către instanța de apel, care a și apreciat și

încuviințat asupra administrării probatoriului util unei astfel de

judecăți în considerarea cadrului legislativ existent la data la care

au fost luate aceste măsuri procedurale.

Pronunțarea, la acest moment, a

unei soluții de desființare a sentinței apelate - care se impune

ca și consecință a concluziei reținute prin decizia de

casare în sensul că este îndeplinită condiția ca dreptul la

acțiune al reclamantului să fie actual - cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță nu ar face altceva decât să

prelungească durata procesului, prin reluarea procedurilor de

judecată în fond și pronunțarea unei soluții supuse

căilor de atac ale apelului și respectiv recursului, ceea ce ar

însemna practic ignorarea hotărârii instanței europene care a

constatat, încă de la începutul anului 2006, caracterul excesiv al duratei

procesului pendinte.

Având în vedere considerentele

expuse și exigențele art. 315 alin. (1) C. proc. civ., curtea a dat

eficiență celor stabilite prin decizia de casare și, făcând

aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, a admis apelul și a dispus

anularea sentinței și încheierii aferente și, evocând fondul, a reținut

următoarele:

În mod necontestat, reclamantul este

autorul invenției „Procedeu și instalație pentru separarea

particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și

pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii", brevetul de

invenție pentru aceasta fiind însă eliberat antecesorului pârâtului

I.M.N.R., potrivit cu legislația în vigoare la data înregistrării

invenției, respectiv potrivit Decretului nr. 884/1967.

Potrivit art. 20 alin. (1) din

Decretul menționat, reclamantul - în calitate de inventator - avea dreptul

de a primi recompense patrimoniale, același drept fiind reglementat în

favoarea inventatorului și prin art. 37 alin. (1) din Legea nr. 62/1974, prin

acest act normativ fiind abrogat Decretul nr. 884/1967.

Prin art. 66 alin. (2) din Legea nr.

64/1991 - devenit în prezent art. 71 alin. (3) în urma modificărilor

succesive și republicării acestui act normativ - s-a stabilit dreptul

inventatorilor de a solicita și primi drepturile bănești

corespunzătoare acestei calități, care nu au fost integral

recompensate potrivit legislației anterioare, adică potrivit cu Legea

nr. 62/1974 și Decretul nr. 884/1967.

Aceeași dispoziție

legală în vigoare la data inițierii procedurii pendinte

stabilește în mod neechivoc faptul că obligația corelativă

menționatului drept al inventatorului, respectiv aceea de plată a

drepturilor bănești corespunzătoare invenției înregistrate

potrivit legislației anterioare, incumbă unității care a

aplicat invenția.

Potrivit art. 58 alin. (1) din

Constituția României „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, iar

conform art. 107 alin. (1) și (2) din aceeași lege fundamentală

„Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se

emit pentru organizarea executării legilor."

Regula 53 din H.G. nr. 152/1992,

edictată în vederea aplicării art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991,

nu numai că nu are forța juridică necesară modificării

ori completării legii, potrivit competențelor instituționale

stabilite prin reglementările enunțate, dar nici nu conține

prevederi cu o astfel de semnificație.

În alin. (1), prin care se

subliniază caracterul restant al obligațiilor de a se plăti

inventatorilor recompense pentru invențiile realizate și înregistrate

pe numele unităților la care aceștia erau angajați, se face

vorbire de faptul că „aceste obligații sunt restante ca urmare a

neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unitățile

titulare de brevet și prin alte unități care au aplicat

invențiile, referirea la acestea fiind în mod evident făcută

prin prisma calității de reprezentante ale statului ce era obligat sa

facă asemenea plăți, și nicidecum de stabilirea unei

obligații actuale în sarcina unității titulare de brevet de a

executa obligațiile restante în contextul legii în vigoare.

Potrivit art. 71 alin. (3) din Legea

nr. 64/1991 republicată, „drepturile bănești cuvenite

inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate parțial

recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a

acestei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat

invenția".

Așa fiind, în contextul

legislativ actual, pârâtului I.M.N.R. nu îi incumbă vreo obligație de

plată a drepturilor materiale pretinse de către reclamant în cauza

pendinte, o asemenea obligație fiind stabilită de către legiuitor

exclusiv în sarcina unității care a aplicat invenția.

Prevederile art. 46 din H.CM. nr. 2250/1967

pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967, invocate de către reclamant în

argumentarea susținerii potrivit căreia și unitatea

titulară de brevet ar avea obligația de plată drepturilor

bănești cuvenite inventatorului, nu își pot găsi aplicare

în speță, în condițiile în care respectiva reglementare nu este

una în vigoare, ea fiind abrogată din anul 1974, odată cu Decretul

menționat.

Probatoriul administrat în

cauză atestă împrejurarea că fostul Combinat Chimic

Târnăveni -antecesor al pârâtei SC B. SA - este unitatea care a aplicat,

în perioada 1980-1990, invenția al cărei autor este reclamantul,

acest aspect fiind de altfel confirmat și prin apărările

pârâților.

Invenția realizată de

către reclamant a fost înregistrată la data de 12 iulie 1969 -

dată la care au fost eliberate brevetul de invenție și

certificatul de inventator cu nr. 52193 - sub imperiul Decretului nr. 884/1967,

depozitul reglementar pentru aceasta fiind constituit la data de 9 octombrie

1968.

Prin art. 66 alin. (1) din Legea nr.

64/1991, în redactarea avută la data intrării în vigoare a legii, s-a

stabilit în mod expres că „brevetele de invenție acordate anterior

intrării în vigoare a prezentei legi au durata de valabilitate

prevăzută de legea aplicabilă la data eliberării lor".

Potrivit art. 17 alin. (1) din

Decretul aplicabil la data înregistrării invenției „durata

protecției unei invenții pentru care s-a acordat brevet de

invenție este de 15 ani și începe să curgă de la data

constituirii depozitului reglementar al cererii".

Aceeași durată de

protecție, de 15 ani, a fost reglementată și prin Legea

ulterioară nr. 62/1974, art. 24.

Potrivit principiului general de

drept tempus regit actum și reglementărilor menționate, brevetul

de invenție și certificatul de inventator nr. 51293 eliberate la 12

iulie 1969 au beneficiat de protecție în intervalul de timp 9 octombrie

1968 - 9 octombrie 1983, la această din urmă dată încetând

valabilitatea respectivelor acte juridice.

În consecință, pretențiile

reclamantului sunt întemeiate numai pentru perioada 1 ianuarie 1980 – 9

octombrie 1983, ulterior acestei date el nemaifiind îndreptățit

să primească recompense pentru invenția realizată.

Modificările aduse art. 66 alin.

(1) din Legea nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, în sensul prelungirii la 20

de ani a perioadei de protecție acordate brevetelor de invenție

anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare în privința drepturilor

reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii se referă în

mod neechivoc la „brevetele de invenție .acordate anterior intrării

în vigoare a prezentei legi și valide pe teritoriul României", iar nu

și la cele care își încetaseră valabilitatea la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991.

În privința

modalității în care au fost calculate-prin expertiză-drepturile

bănești cuvenite reclamantului, curtea a constatat următoarele:

Din raportul de expertiză

și din completările ulterior aduse acestuia de către expertul

desemnat de instanțe, reiese că elementele avute în vedere pentru

determinarea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului

sunt cele care, potrivit cu anexa 1 a H.G. nr. 152/1992, se impunea a fi

valorificate de părți în procedura negocierii -în măsura în care

aceasta ar fi fost finalizată printr-o înțelegere.

Reținerea de către

instanță a majorării cu un procent de 50% a recompensei ce s-ar

fi cuvenit inventatorului la epoca aplicării invenției, potrivit cu

calculul făcut de expert în acest sens, este justificată de

împrejurarea că respectiva invenție a fost aplicată nu numai în

țară, ci și în străinătate, o atare împrejurare fiind

de natură evidenția importanța ei tehnică deosebită,

conform cu prevederile art. 36 din H.C.M. nr. 2250/1967 -normă care a

devenit aplicabilă potrivit cu prevederile pct. 5 din „Nota de

calcul" din anexa 1 la H.G. nr. 152/1992 coroborate cu prevederile alin. (1)

din Regula 53 din aceeași H.G. - care fac referire la drepturile materiale

cuvenite inventatorilor potrivit legilor anterioare, ca parte componentă a

drepturilor bănești la care se referă art. 66 alin. (2) din

Legea nr. 64/1991.

Actualizarea recompensei pentru

perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit plătită

și aceea la care are loc judecata asupra acestor drepturi cuvenite

inventatorului - criticată de către intimații-pârâți în

cadrul obiecțiunilor la expertiză - este pe deplin justificată

în condițiile în care, prin pct. 3 din „Nota de negociere" (partea a

2-a a anexei 1 din H.G. nr. 152/1992), se stabilea dreptul inventatorului de a

pretinde un adaos constând în dobânda la creanțele pe care le are - prin

efectul art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 - împotriva unității

care a aplicat invenția.

Deși H.G. nr. 152/1992 pentru

aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 era abrogată la

data pronunțării deciziei recurate, curtea a avut în vedere

conținutul Regulii nr. 53 și al anexei 1 din aceasta, pentru că

pretențiile reclamantului au fost fundamentate pe respectivele

dispoziții normative - ele fiind în vigoare la data promovării

acțiunii - iar regulamentul actual de aplicare a aceluiași act

normativ, aprobat prin H.G. nr. 547/2008, nu conține dispoziții

referitoare la procedura de valorificare a drepturilor bănești

cuvenite pentru invențiile parțial recompensate sau nerecompensate

până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991. Menționatele

dispoziții au fost utilizate în aprecierea asupra pretențiilor

reclamantului ca reprezentând criterii obiective de determinare a cuantumului

despăgubirilor cuvenite inventatorului. Din economia prevederilor art. 71 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991 republicată rezultă că drepturile

recunoscute prin aceasta inventatorilor au natura juridică a unor

despăgubiri, fiind vorba de recompense care trebuia să fie

plătite cu mult timp în urmă, potrivit dispozițiilor legale în

vigoare la acel vreme și, cu toate acestea, unitățile de stat ce

datorau respectivele recompense au rămas în pasivitate în mod

nejustificat.

Reținând că prin prezenta

hotărâre se stabilește - corespunzător cu prevederile art. 71 alin.

(3) coroborat cu art. 63 din Legea nr. 64/1991 - cuantumul drepturilor

bănești cuvenite inventatorului N.M. pentru aplicarea invenției

„Procedeu și instalație pentru separarea particulelor în suspensie

din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii

fizice a acestor medii” în perioada ianuarie 1980 - octombrie 1983, fiind

astfel valorificat dreptul inventatorului de a primi despăgubiri pentru aplicarea

invenției menționate de către SC B. SA Târnăveni, nu mai

există temei pentru a fi obligată această din urmă unitate

la încheierea unei note de negociere pentru aceleași drepturi.

Pe cale de consecință, cel

de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată este apreciat ca

neîntemeiat.

Împotriva deciziei au declarat

recurs atât reclamanții N.O., N.M. și N.D., în calitate de

moștenitori ai reclamantului decedat N.M., cât și pârâta SC B. SA

Târnăveni.

și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenții arată că:

Prin acțiunea introdusă de

autorul lor în anul 1995, acesta a înțeles să cheme în judecată

în solidar, atât unitatea care a aplicat efectiv brevetul, cât și unitatea

care era titulara brevetului potrivit legislației în vigoare la data

emiterii acesteia.

Baza legală a acestei

chemări în judecată în solidar a reprezentat-o regula 53 din H.G. nr.

152/1992 privind regulamentul de aplicare al Legii nr. 64/1991 care prevede

că:

„În înțelesul art. 66 alin. (2)

din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru

invențiile nerecompensate sau parțial compensate până la data

intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale

prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al

celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenției

aplicate în economia națională.

Aceste obligații

bănești sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat,

reprezentat prin unitățile titulare de brevet de invenție

și prin alte unități care au aplicat invențiile, a obligațiilor

legale și contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire

la dreptul de eliberare al brevetului”.

Cu toate acestea, curtea de apel a

recunoscut acestui act normativ doar o valoare declarativă, considerând

că nu există vreo obligație de plată și în sarcina

unităților titulare de brevet, acestea fiind doar reprezentante ale

statului, care nu este obligat la plata despăgubirilor.

S-a mai invocat faptul că

hotărârile de guvern sunt emise pentru executarea legii, astfel încât nu

se poate completa sau modifica o lege pe această cale.

Or, corelarea Regulii 53 cu

prevederile art. 66 alin. (2) din lege se poate face numai printr-o

interpretare teologică a acestor texte, pentru a se descoperi voința

legiuitorului la momentul adoptării lor.

Este de necontestat faptul că

legiuitorul a dorit să instituie o serie de măsuri cu caracter

reparatoriu pentru inventatorii cărora nu li s-au acordat recompense

pentru brevetele aplicate în economia națională, care au produs beneficii

și avantaje.

Sistemul imaginat de legiuitor a

avut la bază executarea respectivelor obligații restante de

către stat, iar art. 66 alin. (2) din lege prevede doar o parte a

respectivului sistem, respectiv soluționarea pe cale amiabilă, prin

negociere, a pretențiilor autorului de brevete, negociere care se putea

purta cu unitatea care a aplicat invenția și care a beneficiat de

avantajele acestei aplicări.

Pentru cazul în care stadiul

negocierii nu mai este aplicabil ca în speța de față,

există calea prevăzută de art. 61 din lege, versiunea

inițială, care prevedea competența instanței de

judecată pentru soluționarea litigiilor izvorâtă din aplicarea

brevetelor.

Obligația de compensare

incumbă statului care este reprezentat în acest scop de

unitățile titulare de brevet și de unitățile care au

aplicat brevetul.

Aceasta reprezintă o

obligație solidară legală în sensul art. 1041 C. civ.

Recurenții solicită

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacat în sensul

obligării și pârâtului I.M.N.R. în solidar la plata sumei de 1.484.680

lei, cu titlu de despăgubiri.

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,invocând

în cerere următoarele:

Prin încheierea nr. 478 din 13

februarie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a dispus față de

recurentă deschiderea procedurii a insolvenței prin faliment.

Conform acestei hotărâri,

lichidatorul judiciar a notificat pe toți creditorii societății

falite, urmând ca aceștia, până la data de 13 martie 2009,

să-și înregistreze cererea de admitere a creanțelor asupra

averii debitoare.

Figurând în evidențele

contabile ale societății, reclamanții din cauza de

față au fost notificați și au depus în termen la dosarul

cauzei declarația de creanță, formulând și contestație

împotriva tabelului preliminar de creanță.

În atare situație, au devenit

aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 care prevăd că:

De la data deschiderii procedurii se

suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru

realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Această dispoziție

legală este o normă imperativă, de ordine publică, ce are

drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului

în competența exclusivă a judecătorului sindic, desemnat în

procedura insolvenței conform art. 6 din Legea nr. 85/2006. Principiul

celerității procedurii insolvenței enunțat în art. 5 alin.

(2) oferă dispensă de adaptare a conduitei uzuale, în sensul de a

aștepta pronunțarea hotărârii finale de către instanța

învestită și devenită incompetentă.

În baza art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., recurenta solicită admiterea recursului și casarea Deciziei civile

nr. 73 din 26 martie 2009.

Recurenta a atașat la dosar un

set de acte care atestă situația juridică învederată în

motivarea recursului.

Intimații-reclamanți au

depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de

pârâtă cu motivarea că, aceasta a dat dovadă de

rea-credință pe tot parcursul procesului, neinformând nicio

instanță despre deschiderea procedurii insolvenței pe o

perioadă mai mare de 2 ani, de unde se poate deduce că a

renunțat la beneficiul acordat de prevederile art. 6 din legea

insolvenței.

Recurenta pârâtă își

invocă astfel propria turpitudine, iar, pe de altă parte, nu este

singura pârâtă din această cauză, astfel încât, nu se

justifică suspendarea judecății.

Prin cererea de suspendare a

judecății, pârâta nu poate „sabota cadrul procesual” cu atât mai mult

cu cât continuarea judecății și soluționarea cauzei în

contradictoriu cu toate părțile nu ar avea nicio repercusiune

negativă asupra averii debitoarei, deoarece orice încercare de executare

silită ar fi paralizată de invocarea prevederilor legii

insolvenței.

Ambele recursuri sunt nefondate

și vor fi respinse pentru următoarele considerente:

1.Critica de nelegalitate formulată

de recurenții-reclamanți în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

este nefondată.

Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea

nr. 64/1991 - actualmente art. 71 alin. (3) din legea modificată și

republicată - „drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru

invențiile brevetate, aplicate, nerecompensate sau parțial

recompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se

vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția”.

În Regula 53 din H.G. nr. 152/1992

s-a prevăzut că:

„În înțelesul art. 66 alin. (2)

din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru

invențiile recompensate sau parțial recompensate până la data

intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale

prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al

celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenției,

aplicate în economia națională.

Aceste obligații

bănești sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat,

reprezentat prin unitățile titulare de brevet de invenție

și prin alte unități care au aplicat invențiile, a

obligațiilor legale și contractuale rezultate din actul de cesiune

încheiat cu privire la dreptul de eliberare a brevetului.”

Textul redat anterior nu poate fi

interpretat, așa cum susțin recurenții, în sensul că s-a

instituit o obligație solidară de plată a despăgubirilor

între unitatea titulară de brevet de invenție și

unitățile care au aplicat invenția.

Această regulă, care nu

face decât să expliciteze textul de lege, arată care a fost rațiunea

pentru care, în noua lege a brevetelor de invenție, s-a prevăzut ca o

măsură cu caracter reparator, posibilitatea acordării unor

drepturi bănești inventatorilor care și-au cedat dreptul de

eliberare a brevetului și ale căror invenții s-au aplicat în economia

națională sub regimul unor acte normative anterioare abrogate.

Rațiunea constă în aceea

că statul – reprezentat în timpul regimului comunist prin

unitățile economice de stat – a beneficiat de aplicarea unor

invenții și a obținut avantaje economice, fără a

recompensa în mod corespunzător pe inventatori, în lipsa

activității inventive a cărora aceste avantaje nu s-ar fi

obținut.

Articolul 66 alin. (2) din Legea nr.

64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr. 152/1992, a prevăzut în

mod clar și fără echivoc că drepturile bănești

cuvenite inventatorilor se vor negocia între inventatori și unitatea care

a aplicat invenția.

Unitatea care a aplicat

invenția putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a

aplicat invenția cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este rațiunea pentru

care în regula 53 din H.G. nr. 152/1992 se face referire la

„unitățile titulare de brevet” și la „alte unități

care au aplicat invenția”, premisa aplicării invenției de

către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind subînțeleasă.

În situația în care unitatea

titulară de brevet nu a aplicat invenția, nu există temei în

lege pentru obligarea la plata drepturilor bănești cuvenite

inventatorilor despre care se prevede în mod expres în art. 66 alin. (2)

că se negociază între inventator și unitatea care a aplicat

invenția.

Cum în speță s-a

reținut că pârâtul I.M.N.R., titular de brevet, nu a aplicat

invenția, în mod legal nu a fost obligat la plata de despăgubiri,

acestea fiind stabilite exclusiv în sarcina pârâtei SC B. SA în

legătură cu care s-a reținut, pe baza probelor administrate,

că a fost unitatea care a aplicat-o.

de pârâta SC B. SA în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi

primită.

Deși se invocă

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu se contestă competența

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, de a judeca apelul și

nici nu se susține că judecătorul sindic ar fi putut judeca

această cale de atac în litigiul de proprietate intelectuală de

față.

Ceea ce se critică, de fapt,

este greșita continuare a judecății în locul suspendării

acesteia, ceea ce face posibilă încadrarea criticii în dispozițiile art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

În realitate, chiar dacă împotriva

pârâtei s-a deschis procedura insolvenței, nu se impunea suspendarea

judecății apelului conform art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta susține că

reclamanții, după declanșarea procedurii insolvenței la

data de 12 octombrie 2007, aveau ca singură posibilitate permisă de

lege înregistrarea cererii de admitere a creanței asupra averii sale.

Această susținere nu poate

fi primită deoarece, anterior soluționării apelului

reclamanții nu puteau pretinde că au o creanță certă,

lichidă și exigibilă pe care să urmărească a o

realiza împotriva averii debitoarei.

Abia cu ocazia

soluționării definitive a litigiului de față urma să

se stabilească dacă pârâta SC B. SA are calitatea de unitate care a

aplicat invenția, dacă are această calitate singură sau

alături de pârâtul I.M.N.R. și, prin urmare, dacă poate fi

obligată la despăgubiri și în ce cuantum.

Faptul că, între timp,

reclamanții și-ar fi înscris creanța constatată prin

decizia curții de apel la masa credală reprezintă o

problemă de executare și nu poate constitui motiv de casare sau

modificare a deciziei.

Prin urmare, în mod corect curtea de

apel a continuat judecata, distinct de faptul că cea care ar fi avut

interesul să aducă la cunoștința instanței

împrejurarea declanșării procedurii insolvenței ar fi fost

însăși pârâta recurentă, care nu a procedat astfel,

susținând fără niciun temei că această sarcina incumba

reclamanților.

Pentru aceste considerente,

constatând că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304

pct. 9 și nici dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în baza art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge

ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții N.O., N.M. și N.D. și de pârâta SC B.

SA Tarnăveni împotriva Deciziei nr. 73/ A din 26 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 martie 2010.