ÎCCJ, decizie (scj.ro #81898)

Brevet de invenție. Drepturile bănești acordate inventatorilor. Cuprins pe materii . Brevet de invenție. Drepturile bănești acordate inventatorilor. Index alfabetic. Brevet de invenție. - brevet - drepturi bănești - inventatori Legea nr . 64/1991: art . 66 alin.(2) H.G. nr.152/1992 Articolul 66 alin. (2) din Legea nr.64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr.152/1992, a prevăzut în mod clar și fără echivoc că drepturile bănești cuvenite inventatorilor se vor negocia între inventatori și unitatea care a aplicat invenția. Unitatea care a aplicat invenția putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a aplicat invenția cu acordul titularei sau ambele. Aceasta este rațiunea pentru care în regula 53 din H.G.

nr.152/1992 se face referire la „unitățile titulare de brevet” și la „alte unități care au aplicat invenția”, premisa aplicării invenției de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind subînțeleasă . În situația în care unitatea titulară de brevet nu a aplicat invenția, nu există temei în lege pentru obligarea la plata drepturilor bănești cuvenite inventatorilor despre care se prevede în mod expres în art . 66 alin. (2) că se negociază între inventator și unitatea care a aplicat invenția . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 2154 din 26 martie 2010. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Municipiului București, Secția a IV-a civilă, reclamantul N.N.M. a chemat în judecată pe pârâtele S.C.

Institutul de Metale Neferoase și Rare – I.M.N.R. și S.C. BICAPA S.A., solicitând ca instanța să dispună obligarea pârâtelor la: plata drepturilor bănești, reprezentând obligația fixă de plată conform Regulii nr . 53, partea I-a din H.G. 152/1992, Anexa 1, cu indexarea și dobânda aferentă până la efectuarea plății; încheierea cu reclamantul a notei de negociere prevăzute în partea a II-a, Anexa I, regula 53 din HG 152/1992, aceste drepturi cuvenindu-se reclamantului în calitate de autor al invenției pentru care s-a emis Brevetul de Invenție nr . 52193, „Procedeu și instalație pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii". Reclamantul a susținut că titularul brevetului de invenție este pârâtul I.N.M.R., iar invenția a fost aplicată de către pârâta SC BICAPA SA, aceasta obținând avantaje economice de aproximativ 5,7 miliarde lei în perioada de aplicare, 1980-1990.

A mai precizat reclamantul că nu a primit, până în prezent, nicio recompensă, deși a formulat numeroase solicitări în acest sens. Prin sentința civilă nr . 112 din 22 februarie 1996 a Tribunalului București, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă. Prin decizia civilă nr . 21 A din 29 ianuarie 1997 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III -a civilă s-a fost admis apelul decalrat de reclamant, în sensul desființării sentinței apelate și trimiteri cauzei spre soluționare la același tribunal. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că, prin art . 66 din Legea 64/1991, autorii de invenții au fost repuși în termenul de a exercita dreptul la acțiune pentru pretențiile bănești referitoare la aplicarea invențiilor, iar reclamantul a formulat acțiunea pendinte înăuntrul perioadei de 3 ani de la da intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr . 3983 din 26 noiembrie 1997 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-a menținut hotărârea curții de apel. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut în esență că, prima instanță s-a pronunțat numai pe excepție, astfel cum era procedural, fără să mai analizeze probele administrate și să se pronunțe pe fond. Pentru acest motiv instanța de apel, găsind întemeiat apelul reclamantului privind prescripția, a desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei pentru judecarea fondului. Indiferent de faptul că reclamantul a pus concluzii și pe fond, pe lângă cele privitoare la excepție, important este ceea ce a reținut instanța și motivul pentru care s-a respins acțiunea.

Cu privire la recursul pârâtei, s-a reținut netemeinicia acestuia în raport de împrejurarea că, față de obiectul acțiunii, operează legea specială - Legea nr . 64/1991 - care a intrat în vigoare în ianuarie 1992 și a repus în termen persoanele care sunt îndreptățite să formuleze asemenea pretenții. Este greșită susținerea potrivit căreia prin Legea nr . 64/1991 s-ar fi modificat termenul general de prescripție de 3 ani, stabilit prin Decretul nr . 167/1958, pentru că legea menționată a operat numai o repunere în termenul de 3 ani pentru autorii de invenții. Nu poate fi vorba de aplicarea art . 19 din Decretul nr.167/1958, pentru că repunerea în termen nu a fost solicitată de parte, ci este acordată de lege fără nicio condiție.

Prin sentința civilă nr.688 din 23 septembrie 1998 Tribunalul București, secția a III -a civilă a admis în parte acțiunea reclamantului, dispunându-se obligarea pârâtei S.C. BICAPA S.A. la plata către reclamant a sumei de 6.185.312.470 lei ( ROL ) cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la achitarea integrală a debitului. A fost obligată pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni să negocieze cu reclamantul drepturile bănești cuvenite acestuia pentru invenția aplicată de pârâtă. A fost respinsă, ca nefondată , acțiunea împotriva pârâtei S.C. I.N.M.R. S.A. București. A fost obligată pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni la 100.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele: Potrivit certificatului de inventator nr . 52193 din 12 iulie 1969, reclamantul este autorul invenției „Procedeu și instalație pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii", iar beneficiară a acestei invenții este pârâta S.C. BICAPA S.A. Această pârâtă este, în sensul prevederilor art . 66 din Legea nr . 64/1998, cea obligată la plata drepturilor bănești care se cuvin reclamantului, în calitate de inventator, pentru perioada 1 octombrie 1995-1 iunie 1998. Pentru perioada ulterioară datei de 1 iulie 1998, drepturile bănești cuvenite reclamantului pentru aplicarea în continuare a invenției de către pârâtă, s-a reținut, în baza art . 66 alin. (2) din Legea nr . 64/1991, obligația acesteia din urmă de a negocia cu reclamantul drepturile bănești care i se cuvin.

Pentru că din probatoriul administrat nu a rezultat că invenția a fost aplicată și de pârâta S.C. I.M.N.R. S.A., acțiunea îndreptată împotriva acestei pârâte a fost apreciată neîntemeiată. Prin decizia civilă nr . 83 din 21 februarie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, dispunându-se schimbarea sentinței apelate, în sensul înlăturării mențiunii privind obligarea pârâtei la negocierea drepturilor bănești cuvenite reclamantului pentru aplicarea invenției; a fost respins, ca nefondat , apelul declarat de către reclamant. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că: Odată stabilită de către instanță obligația fixă de plată a unor drepturi bănești cuvenite inventatorului pentru aplicarea invenției sale, se exclude posibilitatea unor negocieri pentru aceeași perioadă.

În privința unei perioade următoare, aceste negocieri sunt condiționate de aplicarea invenției de către unitatea pârâtă. În plus, reclamantul a arătat că solicită drepturile bănești ce i se cuvin pentru perioada 1980-1990 de aplicare a invenției. Cu privire la problema prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că aceasta a fost soluționată în mod irevocabil prin decizia civilă nr . 3983/1997 a Curții Supreme de Justiție. În privința apelului formulat de către reclamant, s-a reținut ca nu este întemeiat, pentru că prima instanță nu a respins cererea îndreptată împotriva pârâtei S.C. I.N.M.R. S.A. pentru lipsa calității procesuale pasive, ci pe fond, ca neîntemeiată, ceea ce înseamnă că instanța a recunoscut acestei pârâte calitatea procesuală.

Prin raportare la prevederile art . 66 alin. (2) din Legea nr . 64/1991, obligația de a negocia și de a plăti drepturile bănești cuvenite inventatorului, pentru invențiile aplicate parțial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a legii, revine unității care a aplicat invenția. Regula 53 din HG nr . 152/1992 nu modifică, sub aspect procesual - și nici nu o putea face , având în vedere raportul între cele două categorii de acte normative - cuprinsul art . 66 alin. (2) din legea menționată. Prin decizia civilă nr . 1602 din 14 martie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-au admis recursurile declarate în cauză, dispunându-se casarea deciziei recurate și a sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut în esență că prin Legea nr . 64/1991 a fost instituită o procedură prealabilă sesizării instanței de judecată, respectiv o procedură care presupune existența unor negocieri între părțile interesate. Numai în ipoteza în care un astfel de demers eșuează, cel considerat vătămat în drepturile sale legitime urmează a se adresa instanței de judecată. În cauză, reclamantul nu a probat inițierea negocierilor cu unitatea beneficiară a invenției. Pe de altă parte, s-a reținut că potrivit prevederilor Decretului nr . 884/1967, în vigoare la data înregistrării invenției în discuție - durata protecției invenției pentru care s-a eliberat brevetul era de 15 ani, care au început să curgă de la data constituirii depozitului reglementar.

Același termen este confirmat și prin art . 66 alin. (1) din Legea nr . 64/1991. Totodată, a reținut instanța de recurs că reclamantul-recurent a susținut constant că obligația de a fi despăgubit pentru invenția aplicată de S.C. BICAPA S.A. Târnăveni revenea în solidar și titularei de brevet S.C. I.N.M.R. S.A. București, corespunzător prevederilor din Regula 53 din HG nr . 152/1992, iar această apărare nu a fost examinată de instanța de fond. Împotriva acestei decizii, reclamantul a exercitat calea de atac extraordinară a contestației în anulare. Contestația astfel formulată a fost respinsă prin decizia civilă nr . 2366 din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, reținându-se că motivele invocate de către reclamantul contestator nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

Prin sentința civilă nr . 180 din 17 februarie 2003, Tribunalul București, secția a III -a civilă a admis excepția prematurității cererii, cu consecința respingerii acesteia ca fiind prematur introdusă. Prin încheierea pronunțată la data de 7 aprilie 2003 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamant, reținând instanța că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art . 282 1 C.pr.civ . Litigiul a fost soluționat pe calea excepției de prematuritate , situație în care - potrivit art . 137 C.pr.civ .- a devenit de prisos cercetarea fondului pricinii.

Prin decizia civilă nr . 417 din 15 septembrie 2003, Curtea de Apel București, Secția a III -a civilă a respins apelurile declarate de reclamant împotriva sentinței și încheierii, ca nefondate . Prin decizia civilă nr . 4597 din 17 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantului, dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererilor de apel. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut în esență că: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art . 70 din Legea nr . 64/1991 și H.G. nr . 152/1992 și nu a cercetat toate criticile formulate de către apelantul-reclamant. Excepția prematurității introducerii acțiunii a fost invocată de către tribunal care, potrivit indicațiilor date prin decizia de casare, trebuia să verifice îndeplinirea procedurii negocierii pentru a stabili dacă reclamantul justifică promovarea acțiunii.

Faptul invocării și admiterii excepției după administrarea probei cu expertiză tehnică și acordarea unui termen pentru discutarea obiecțiunilor nu constituie o încălcare a dispozițiilor art . 268 alin. (3) C.pr.civ . Condiția negocierii era prevăzută, la data pronunțării sentinței civile nr . 180/2003, de art . 70 din Legea nr . 64/1991 republicată, iar modul în care trebuia făcută negocierea drepturilor cuvenite inventatorilor pentru invențiile aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii, era stabilit prin Regula 53 din HG. nr . 152/1992. Potrivit art . 70 din legea menționată, drepturile bănești se negociază între inventator și unitatea care a aplicat invenția, astfel că, în speță, dreptul reclamantului putea fi afectat de condiția negocierii doar în raporturile sale cu pârâta S.C.

BICAPA S.A. Târnăveni, nu și în cele cu pârâta S.C. I.M.N.R. S.A. - unitatea titulară a brevetului de invenție. Potrivit Regulii 53 din H.G. nr . 152/1992, obligat să declanșeze procedura de negociere cu S.C. BICAPA S.A. era reclamantul, însă prin această regulă erau stabilite obligații în sarcina fiecărui partener de negociere, iar actele invocate de către reclamant atestă faptul că anterior introducerii acțiunii acesta s-a adresat pârâtei cu cererea nr . 565, prin care solicita să fie recompensat. În această cerere nu a fost indicată suma pretinsă și nu a fost completată nota de calcul, conform prevederilor Regulii 53 din HG nr . 152/1992, dar îi era anexată adresa în care erau înscrise economiile nete pe 5 ani.

Pârâta nu a răspuns solicitării reclamantului, iar în cursul procesului a susținut că dreptul acestuia la acțiune este prescris. A mai reținut instanța de recurs că, la data soluționării apelului, îndeplinirea procedurii negocierii prealabile nu mai constituia o condiție pentru exercitarea acțiunii pentru că H.G. nr . 152/1992 a fost abrogată prin H.G. nr . 499 din 11 aprilie 2003; acest din urmă act normativ nu reglementează procedura negocierii drepturilor prevăzute la art . 70 alin. (3) din Legea nr . 64/1991 republicată, normă care conține prevederile ce au constituit art . 66 alin. (2) din forma legii anterioară modificării și republicării.

Cauza a fost trimisă la Curtea de Apel București Prin încheierea de ședință pronunțată de instanța de apel la data de 9 iunie 2005 a fost respinsă cererea apelantului reclamant, prin care solicita îndreptarea omisiunilor din încheierea de ședință din data de 19 aprilie 2005 și s-a acordat termen pentru ca părțile să poată lua cunoștință de raportul de expertiză efectuat în această etapă procesuală. La data de 28 iunie 2005, apelantul a atacat cu recurs încheierea de ședință, arătând că a formulat și cerere de rectificare care a fost mod nelegal respinsă. Prin decizia civilă nr . 9680 din 23 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), a fost respins recursul astfel formulat, ca inadmisibil, reținându-se în esență că încheierea atacată este una cu caracter preparatoriu și, potrivit cu prevederile art . 299 C.pr.civ ., poate fi atacată numai odată cu hotărârea ce se va pronunța de către instanța de apel.

Împotriva acestei decizii a instanței de recurs, apelantul-recurent a exercitat calea de atac extraordinară a contestației în anulare, aceasta fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr . 7389 din 22 septembrie 2006 a instanței supreme. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că nu se pune problema ca instanța de recurs să fi omis din greșeala a analiza vreun motiv de recurs în condițiile în care, constatând că nu este admisibilă potrivit legii aceasta cale de atac, nu a analizat niciunul dintre motivele de recurs. De asemenea, s-a reținut că prin exercitarea repetată a unor căi de atac inadmisibile, recurentul-contestator determină tergiversarea judecării cauzei pe fond.

La data de 6 octombrie 2006, apelantul N.M. a exercitat calea de atac extraordinară a revizuirii împotriva deciziei civile nr . 7389/2006 pronunțată de ÎCCJ. Prin decizia civilă nr . 1880 din 27 februarie 2007 a Î.C.C.J. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire astfel formulată, reținându-se în esență că atâta vreme cât căile extraordinare de atac exercitate de revizuient au fost respinse pe cale de excepție, nu este îndeplinită condiția legală de admisibilitate, respectiv aceea ca hotărârea atacată cu revizuire să evoce fondul cauzei. În același dosar, revizuientul a formulat, cerere de rectificare a deciziei civile nr . 1880/2007, invocând drept temei legal prevederile art . 281 ind . 1 alin. 2 din C.pr.civ . Prin decizia civilă nr . 481 din 29 ianuarie 2008 a Î.C.C.J.

a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de rectificare astfel formulată. Pe parcursul procesului, s-a luat act de transmisiunea calității procesuale de la intimata-pârâtă S.C. Institutul de Metale Neferoase și Rare S.A. către succesorul său de drept Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale Neferoase și Rare și s-a învederat instanței faptul că la data de 20 iulie 2007 a survenit decesul apelantului-reclamant. Prin încheierea din data de 8 mai 2008, s-a dispus suspendarea cauzei, în temeiul prevederilor art . 243 pct . 1 C.pr.civ ., până la depunerea dovezii referitoare la moștenitorii - succesori în drepturi - ai reclamantului. La data de 14 ianuarie 2009, au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei moștenitorii reclamantului N.O., N.M.

și N.D., anexat cererii fiind depus certificatul de moștenitor . Prin decizia civilă nr.73 A din 26 martie 2009, Curtea De Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca inadmisibilă cererea de acordare de daune morale formulată direct în apel, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.M.N.R., a admis apelurile declarate de reclamant și continuate de moștenitori împotriva sentinței civile nr.180/2003 și a încheierii din 17 aprilie 2003 pronunțate de Tribunalul București – secția a III -a civilă, a anulat sentința și încheierea și, evocând fondul, a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâta S.C. BICAPA S.A.

la plata către reclamanți a sumei de 1 484 680 lei reprezentând recompense și cheltuieli cu invenția ce face obiectul brevetului de invenție 52193/12 iulie 1969, precum și actualizarea acestor drepturi până la data de 3 iunie 2005; a respins ca neîntemeiată acțiunea față de pârâtul I.N.M.R. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Sesizarea instanței cu soluționarea apelurilor pendinte a avut loc în urma casării, de către instanța de recurs, a deciziei anterioare prin care au fost soluționate aceste apeluri.

Prin decizia de casare, ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare potrivit prevederilor art . 315 alin. (1) C.pr.civ ., s-a stabilit că greșelile din precedenta judecată a cauzei în apel au constat în faptul că nu s-a constatat îndeplinită condiția ca dreptul reclamantului la acțiune să fie actual și nu s-a făcut aplicarea prevederilor art . 297 C.pr.civ . La data la care a fost pronunțată decizia de casare, cât și la data la care cauza a fost înregistrată pe rolul instanței de apel spre rejudecare , prevederile art . 297 C.pr.civ . aveau următorul conținut „în cazul în care prima instanță a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă''.

Astfel, în condițiile în care prima instanță a soluționat cauza pe cale de excepție -aceea a prematurității formulării acțiunii - este neechivoc faptul că instanța de recurs a trimis cauza instanței de apel pentru a evoca fondul, corespunzător dezlegărilor date prin decizia de casare și competențelor stabilite prin norma procedurală menționată. Pe de altă parte, prin hotărârea pronunțată în luna ianuarie 2006 de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în cauza Nicolau împotriva României , s-a constatat că procedura de judecată a cauzei pendinte a avut o durată excesivă și, astfel, au fost încălcate exigențele art . 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În aceste condiții, deși prevederile art . 297 alin. (1) din C.pr.civ . au în prezent (la data soluționării apelului) un conținut diferit de cel de la data sesizării instanței de apel) - în sensul că evocarea fondului ar trebui să se facă de către prima instanță, care a soluționat pricina fără a intra în cercetarea fondului - Curtea apreciază că, în lumina exigențelor art . 6 alin. (1) din Convenția menționată, cu referire la art . 20 alin. (2) din Constituția României se impune a se proceda la evocarea fondului de către instanța de apel, care a și apreciat și încuviințat asupra administrării probatoriului util unei astfel de judecăți în considerarea cadrului legislativ existent la data la care au fost luate aceste măsuri procedurale.

Pronunțarea, la acest moment, a unei soluții de desființare a sentinței apelate - care se impune ca și consecință a concluziei reținute prin decizia de casare în sensul că este îndeplinită condiția ca dreptul la acțiune al reclamantului să fie actual - cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță nu ar face altceva decât să prelungească durata procesului, prin reluarea procedurilor de judecată în fond și pronunțarea unei soluții supuse căilor de atac ale apelului și respectiv recursului, ceea ce ar însemna practic ignorarea hotărârii instanței europene care a constatat, încă de la începutul anului 2006, caracterul excesiv al duratei procesului pendinte.

Având în vedere considerentele expuse și exigențele art . 315 alin. (1) C.pr.civ ., curtea a dat eficiență celor stabilite prin decizia de casare și, făcând aplicarea prevederilor art . 297 alin. (1) C.pr.civ . raportat la art . 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, a admis apelul și a dispus anularea sentinței și încheierii aferente și, evocând fondul, a reținut următoarele: În mod necontestat, reclamantul este autorul invenției „Procedeu și instalație pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii", brevetul de invenție pentru aceasta fiind însă eliberat antecesorului pârâtului I.M.N.R., potrivit cu legislația în vigoare la data înregistrării invenției, respectiv potrivit Decretului nr . 884/1967.

Potrivit art . 20 alin. (1) din Decretul menționat, reclamantul - în calitate de inventator - avea dreptul de a primi recompense patrimoniale, același drept fiind reglementat în favoarea inventatorului și prin art . 37 alin. (1) din Legea nr . 62/1974, prin acest act normativ fiind abrogat Decretul nr . 884/1967. Prin art . 66 alin. (2) din Legea nr . 64/1991 - devenit în prezent art . 71 alin. (3) în urma modificărilor succesive și republicării acestui act normativ - s-a stabilit dreptul inventatorilor de a solicita și primi drepturile bănești corespunzătoare acestei calități, care nu au fost integral recompensate potrivit legislației anterioare, adică potrivit cu Legea nr . 62/1974 și Decretul nr . 884/1967.

Aceeași dispoziție legală în vigoare la data inițierii procedurii pendinte stabilește în mod neechivoc faptul că obligația corelativă menționatului drept al inventatorului, respectiv aceea de plată a drepturilor bănești corespunzătoare invenției înregistrate potrivit legislației anterioare, incumbă unității care a aplicat invenția. Potrivit art . 58 alin. (1) din Constituția României „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, iar conform art . 107 alin. (1) și alin. (2) din aceeași lege fundamentală „Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor." Regula 53 din H.G.

nr . 152/1992, edictată în vederea aplicării art . 66 alin. (2) din Legea nr . 64/1991, nu numai că nu are forța juridică necesară modificării ori completării legii, potrivit competențelor instituționale stabilite prin reglementările enunțate, dar nici nu conține prevederi cu o astfel de semnificație.

În alin. (1), prin care se subliniază caracterul restant al obligațiilor de a se plăti inventatorilor recompense pentru invențiile realizate și înregistrate pe numele unităților la care aceștia erau angajați, se face vorbire de faptul că „aceste obligații sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unitățile titulare de brevet și prin alte unități care au aplicat invențiile,, referirea la acestea fiind în mod evident făcută prin prisma calității de reprezentante ale statului ce era obligat sa facă asemenea plăți, și nicidecum de stabilirea unei obligații actuale în sarcina unității titulare de brevet de a executa obligațiile restante în contextul legii în vigoare.

Potrivit art . 71 alin. (3) din Legea nr . 64/1991 republicată, „drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția". Așa fiind, în contextul legislativ actual, pârâtului I.M.N.R. nu îi incumbă vreo obligație de plată a drepturilor materiale pretinse de către reclamant în cauza pendinte, o asemenea obligație fiind stabilită de către legiuitor exclusiv în sarcina unității care a aplicat invenția. Prevederile art . 46 din H.CM.

nr.2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr.884/1967, invocate de către reclamant în argumentarea susținerii potrivit căreia și unitatea titulară de brevet ar avea obligația de plată drepturilor bănești cuvenite inventatorului, nu își pot găsi aplicare în speță, în condițiile în care respectiva reglementare nu este una în vigoare, ea fiind abrogată din anul 1974, odată cu Decretul menționat. Probatoriul administrat în cauză atestă împrejurarea că fostul Combinat Chimic Târnăveni -antecesor al pârâtei S.C. BICAPA S.A. - este unitatea care a aplicat, în perioada 1980-1990, invenția al cărei autor este reclamantul, acest aspect fiind de altfel confirmat și prin apărările pârâților.

Invenția realizată de către reclamant a fost înregistrată la data de 12 iulie 1969 - dată la care au fost eliberate brevetul de invenție și certificatul de inventator cu nr . 52193 - sub imperiul Decretului nr.884/1967, depozitul reglementar pentru aceasta fiind constituit la data de 9 octombrie 1968. Prin art . 66 alin. 1 din Legea nr.64/1991, în redactarea avută la data intrării în vigoare a legii, s-a stabilit în mod expres că „brevetele de invenție acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi au durata de valabilitate prevăzută de legea aplicabilă la data eliberării lor". Potrivit art . 17 alin. 1 din Decretul aplicabil la data înregistrării invenției „durata protecției unei invenții pentru care s-a acordat brevet de invenție este de 15 ani și începe să curgă de la data constituirii depozitului reglementar al cererii". Aceeași durată de protecție, de 15 ani, a fost reglementată și prin Legea ulterioară nr.62/1974, art . 24. Potrivit principiului general de drept tempus regit actum și reglementărilor menționate, brevetul de invenție și certificatul de inventator nr . 51293 eliberate la 12 iulie 1969 au beneficiat de protecție în intervalul de timp 9 octombrie 1968 – 9 octombrie 1983, la această din urmă dată încetând valabilitatea respectivelor acte juridice.

În consecință, pretențiile reclamantului sunt întemeiate numai pentru perioada 1 ianuarie 1980 – 9 octombrie 1983, ulterior acestei date el nemaifiind îndreptățit să primească recompense pentru invenția realizată. Modificările aduse art . 66 alin. (1) din Legea nr.64/1991 prin Legea nr.203/2002, în sensul prelungirii la 20 de ani a perioadei de protecție acordate brevetelor de invenție anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare în privința drepturilor reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii se referă în mod neechivoc la „brevetele de invenție ...acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi și valide pe teritoriul României", iar nu și la cele care își încetaseră valabilitatea la momentul intrării în vigoare a Legii nr.64/1991.

În privința modalității în care au fost calculate-prin expertiză-drepturile bănești cuvenite reclamantului, curtea a constatat următoarele: Din raportul de expertiză și din completările ulterior aduse acestuia de către expertul desemnat de instanțe, reiese că elementele avute în vedere pentru determinarea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului sunt cele care, potrivit cu anexa 1 a H.G. nr.152/1992, se impunea a fi valorificate de părți în procedura negocierii - în măsura în care aceasta ar fi fost finalizată printr-o înțelegere. Reținerea de către instanță a majorării cu un procent de 50% a recompensei ce s-ar fi cuvenit inventatorului la epoca aplicării invenției, potrivit cu calculul făcut de expert în acest sens, este justificată de împrejurarea că respectiva invenție a fost aplicată nu numai în țară, ci și în străinătate, o atare împrejurare fiind de natură evidenția importanța ei tehnică deosebită , conform cu prevederile art . 36 din H.C.M.

nr . 2250/1967 - normă care a devenit aplicabilă potrivit cu prevederile pct . 5 din „Nota de calcul" din anexa 1 la H.G. nr . 152/1992 coroborate cu prevederile alin. (1) din Regula 53 din aceeași H.G. - care fac referire la drepturile materiale cuvenite inventatorilor potrivit legilor anterioare, ca parte componentă a drepturilor bănești la care se referă art . 66 alin. (2) din Legea nr . 64/1991. Actualizarea recompensei pentru perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit plătită și aceea la care are loc judecata asupra acestor drepturi cuvenite inventatorului - criticată de către intimații-pârâți în cadrul obiecțiunilor la expertiză - este pe deplin justificată în condițiile în care, prin pct . 3 din „Nota de negociere" (partea a 2-a a anexei 1 din H.G.

nr.152/1992), se stabilea dreptul inventatorului de a pretinde un adaos constând în dobânda la creanțele pe care le are - prin efectul art . 66 alin. 2 din Legea nr.64/1991 - împotriva unității care a aplicat invenția. Deși H.G. nr.152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 era abrogată la data pronunțării deciziei recurate , curtea a avut în vedere conținutul Regulii nr . 53 și al anexei 1 din aceasta, pentru că pretențiile reclamantului au fost fundamentate pe respectivele dispoziții normative - ele fiind în vigoare la data promovării acțiunii - iar regulamentul actual de aplicare a aceluiași act normativ, aprobat prin H.G. nr . 547/2008, nu conține dispoziții referitoare la procedura de valorificare a drepturilor bănești cuvenite pentru invențiile parțial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a Legii nr . 64/1991.

Menționatele dispoziții au fost utilizate în aprecierea asupra pretențiilor reclamantului ca reprezentând criterii obiective de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite inventatorului. Din economia prevederilor art . 71 alin. (3) din Legea nr.64/1991 republicată rezultă că drepturile recunoscute prin aceasta inventatorilor au natura juridică a unor despăgubiri, fiind vorba de recompense care trebuia să fie plătite cu mult timp în urmă, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acel vreme și, cu toate acestea, unitățile de stat ce datorau respectivele recompense au rămas în pasivitate în mod nejustificat. Reținând că prin prezenta hotărâre se stabilește - corespunzător cu prevederile art . 71 alin. (3) coroborat cu art . 63 din Legea nr . 64/1991 - cuantumul drepturilor bănești cuvenite inventatorului N.M.

pentru aplicarea invenției „Procedeu și instalație pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii” în perioada ianuarie 1980 - octombrie 1983, fiind astfel valorificat dreptul inventatorului de a primi despăgubiri pentru aplicarea invenției menționate de către S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, nu mai există temei pentru a fi obligată această din urmă unitate la încheierea unei note de negociere pentru aceleași drepturi. Pe cale de consecință, cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată este apreciat ca neîntemeiat. Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanții N.O., N.M. și N.D., în calitate de moștenitori ai reclamantului decedat N.M., cât și pârâta S.C.

BICAPA S.A. Târnăveni. 1.Recurenții reclamanți și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții arată că: Prin acțiunea introdusă de autorul lor în anul 1995, acesta a înțeles să cheme în judecată în solidar, atât unitatea care a aplicat efectiv brevetul, cât și unitatea care era titulara brevetului potrivit legislației în vigoare la data emiterii acesteia.

Baza legală a acestei chemări în judecată în solidar a reprezentat-o Regula 53 din HG nr . 152/1992 privind regulamentul de aplicare al Legii nr.64/1991 care prevede că: „În înțelesul art.66 alin. (2) din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invențiile nerecompensate sau parțial compensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenției aplicate în economia națională. Aceste obligații bănești sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unitățile titulare de brevet de invenție și prin alte unități care au aplicat invențiile, a obligațiilor legale și contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare al brevetului”.

Cu toate acestea, curtea de apel a recunoscut acestui act normativ doar o valoare declarativă, considerând că nu există vreo obligație de plată și în sarcina unităților titulare de brevet, acestea fiind doar reprezentante ale statului, care nu este obligat la plata despăgubirilor. S-a mai invocat faptul că hotărârile de guvern sunt emise pentru executarea legii, astfel încât nu se poate completa sau modifica o lege pe această cale. Or, corelarea Regulii 53 cu prevederile art . 66 alin. (2) din lege se poate face numai printr-o interpretare teologică a acestor texte, pentru a se descoperi voința legiuitorului la momentul adoptării lor. Este de necontestat faptul că legiuitorul a dorit să instituie o serie de măsuri cu caracter reparatoriu pentru inventatorii cărora nu li s-au acordat recompense pentru brevetele aplicate în economia națională, care au produs beneficii și avantaje.

Sistemul imaginat de legiuitor a avut la bază executarea respectivelor obligații restante de către stat, iar art . 66 alin. (2) din lege prevede doar o parte a respectivului sistem, respectiv soluționarea pe cale amiabilă, prin negociere, a pretențiilor autorului de brevete, negociere care se putea purta cu unitatea care a aplicat invenția și care a beneficiat de avantajele acestei aplicări. Pentru cazul în care stadiul negocierii nu mai este aplicabil ca în speța de față, există calea prevăzută de art . 61 din lege, versiunea inițială, care prevedea competența instanței de judecată pentru soluționarea litigiilor izvorâtă din aplicarea brevetelor. Obligația de compensare incumbă statului care este reprezentat în acest scop de unitățile titulare de brevet și de unitățile care au aplicat brevetul.

Aceasta reprezintă o obligație solidară legală în sensul art . 1041 Cod civil. Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacat în sensul obligării și pârâtului I.M.N.R. în solidar la plata sumei de 1.484.680 lei, cu titlu de despăgubiri. 2.Recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.3 Cod procedură civilă,invocând în cerere următoarele: Prin încheierea nr . 478 din 13 februarie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a dispus față de recurentă deschiderea procedurii a insolvenței prin faliment. Conform acestei hotărâri, lichidatorul judiciar a notificat pe toți creditorii societății falite, urmând ca aceștia, până la data de 13 martie 2009, să-și înregistreze cererea de admitere a creanțelor asupra averii debitoare.

Figurând în evidențele contabile ale societății, reclamanții din cauza de față au fost notificați și au depus în termen la dosarul cauzei declarația de creanță, formulând și contestație împotriva tabelului preliminar de creanță. În atare situație, au devenit aplicabile prevederile art . 36 din Legea nr.85/2006 care prevăd că: De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Această dispoziție legală este o normă imperativă, de ordine publică, ce are drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competența exclusivă a judecătorului sindic, desemnat în procedura insolvenței conform art . 6 din Legea nr . 85/2006.

Principiul celerității procedurii insolvenței enunțat în art . 5 alin. (2) oferă dispensă de adaptare a conduitei uzuale, în sensul de a aștepta pronunțarea hotărârii finale de către instanța învestită și devenită incompetentă. În baza art . 304 pct . 3 Cod procedură civilă, recurenta solicită admiterea recursului și casarea deciziei civile nr . 73 din 26 martie 2009. Recurenta a atașat la dosar un set de acte care atestă situația juridică învederată în motivarea recursului.

Intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârâtă cu motivarea că, aceasta a dat dovadă de rea-credință pe tot parcursul procesului, neinformând nicio instanță despre deschiderea procedurii insolvenței pe o perioadă mai mare de 2 ani, de unde se poate deduce că a renunțat la beneficiul acordat de prevederile art . 6 din legea insolvenței . Recurenta pârâtă își invocă astfel propria turpitudine, iar, pe de altă parte, nu este singura pârâtă din această cauză, astfel încât, nu se justifică suspendarea judecății.

Prin cererea de suspendare a judecății, pârâta nu poate „sabota cadrul procesual” cu atât mai mult cu cât continuarea judecății și soluționarea cauzei în contradictoriu cu toate părțile nu ar avea nicio repercusiune negativă asupra averii debitoarei, deoarece orice încercare de executare silită ar fi paralizată de invocarea prevederilor legii insolvenței . Ambele recursuri sunt nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente: 1.Critica de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți în temeiul art . 304 pct . 9 C.pr.civ . este nefondată . Potrivit art . 66 alin. (2) din Legea nr.64/1991 – actualmente art . 71 alin. (3) din legea modificată și republicată – „drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invențiile brevetate, aplicate, nerecompensate sau parțial recompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția”.

În Regula 53 din H.G. nr . 152/1992 s-a prevăzut că: „În înțelesul art.66 alin. (2) din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invențiile recompensate sau parțial recompensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenției, aplicate în economia națională.

Aceste obligații bănești sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unitățile titulare de brevet de invenție și prin alte unități care au aplicat invențiile, a obligațiilor legale și contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare a brevetului.” Textul redat anterior nu poate fi interpretat, așa cum susțin recurenții, în sensul că s-a instituit o obligație solidară de plată a despăgubirilor între unitatea titulară de brevet de invenție și unitățile care au aplicat invenția. Această regulă, care nu face decât să expliciteze textul de lege, arată care a fost rațiunea pentru care, în noua lege a brevetelor de invenție, s-a prevăzut ca o măsură cu caracter reparator, posibilitatea acordării unor drepturi bănești inventatorilor care și-au cedat dreptul de eliberare a brevetului și ale căror invenții s-au aplicat în economia națională sub regimul unor acte normative anterioare abrogate.

Rațiunea constă în aceea că statul – reprezentat în timpul regimului comunist prin unitățile economice de stat – a beneficiat de aplicarea unor invenții și a obținut avantaje economice, fără a recompensa în mod corespunzător pe inventatori, în lipsa activității inventive a cărora aceste avantaje nu s-ar fi obținut. Articolul 66 alin. (2) din Legea nr.64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr.152/1992, a prevăzut în mod clar și fără echivoc că drepturile bănești cuvenite inventatorilor se vor negocia între inventatori și unitatea care a aplicat invenția. Unitatea care a aplicat invenția putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a aplicat invenția cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este rațiunea pentru care în regula 53 din H.G. nr.152/1992 se face referire la „unitățile titulare de brevet” și la „alte unități care au aplicat invenția”, premisa aplicării invenției de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind subînțeleasă . În situația în care unitatea titulară de brevet nu a aplicat invenția, nu există temei în lege pentru obligarea la plata drepturilor bănești cuvenite inventatorilor despre care se prevede în mod expres în art.66 alin.2 că se negociază între inventator și unitatea care a aplicat invenția. Cum în speță s-a reținut că pârâtul I.M.N.R., titular de brevet, nu a aplicat invenția, în mod legal nu a fost obligat la plata de despăgubiri, acestea fiind stabilite exclusiv în sarcina pârâtei S.C.

BICAPA S.A. în legătură cu care s-a reținut, pe baza probelor administrate, că a fost unitatea care a aplicat-o. 2.Nici critica de nelegalitate formulată de pârâta S.C. BICAPA S.A. în temeiul art.304 pct.3 C.pr.civ . nu poate fi primită. Deși se invocă dispozițiile art.304 pct.3 C.pr.civ ., nu se contestă competența Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală de a judeca apelul și nici nu se susține că judecătorul sindic ar fi putut judeca această cale de atac în litigiul de proprietate intelectuală de față. Ceea ce se critică, de fapt, este greșita continuare a judecății în locul suspendării acesteia, ceea ce face posibilă încadrarea criticii în dispozițiile art.304 pct.5 C.pr.civ . În realitate, chiar dacă împotriva pârâtei s-a deschis procedura insolvenței , nu se impunea suspendarea judecății apelului conform art . 36 din Legea nr.85/2006.

Recurenta susține că reclamanții, după declanșarea procedurii insolvenței la data de 12 octombrie 2007, aveau ca singură posibilitate permisă de lege înregistrarea cererii de admitere a creanței asupra averii sale. Această susținere nu poate fi primită deoarece, anterior soluționării apelului reclamanții nu puteau pretinde că au o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care să urmărească a o realiza împotriva averii debitoarei. Abia cu ocazia soluționării definitive a litigiului de față urma să se stabilească dacă pârâta S.C. BICAPA S.A. are calitatea de unitate care a aplicat invenția, dacă are această calitate singură sau alături de pârâtul I.M.N.R. și, prin urmare, dacă poate fi obligată la despăgubiri și în ce cuantum.

Faptul că, între timp, reclamanții și-ar fi înscris creanța constatată prin decizia curții de apel la masa credală reprezintă o problemă de executare și nu poate constitui motiv de casare sau modificare a deciziei. Prin urmare, în mod corect curtea de apel a continuat judecata, distinct de faptul că cea care ar fi avut interesul să aducă la cunoștința instanței împrejurarea declanșării procedurii insolvenței ar fi fost însăși pârâta recurentă, care nu a procedat astfel, susținând fără niciun temei că această sarcina incumba reclamanților. Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art.304 pct.9 și nici dispozițiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, în baza art.312 Cod procedură civilă, Înalta Curte a menținut decizia și a respins ambele recursuri ca nefondate .