ÎCCJ, decizie (scj.ro #81898)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81898) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Brevet de invenție.

Drepturile bănești acordate inventatorilor.

Cuprins pe materii

. Brevet de invenție.

Drepturile bănești acordate inventatorilor.

Index alfabetic.

Brevet de invenție.

-

brevet

-

drepturi

bănești

-

inventatori

Legea

nr

. 64/1991:

art

. 66 alin.(2)

H.G.

nr.152/1992

Articolul 66 alin. (2)

din Legea nr.64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr.152/1992, a prevăzut în

mod clar și fără echivoc că drepturile bănești cuvenite inventatorilor se vor

negocia între inventatori și unitatea care a aplicat invenția.

Unitatea care a

aplicat invenția putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a

aplicat invenția cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este rațiunea

pentru care în regula 53 din H.G. nr.152/1992 se face referire la „unitățile

titulare de brevet” și la „alte unități care au aplicat invenția”, premisa

aplicării invenției de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind

subînțeleasă

.

În situația în care unitatea titulară de brevet nu a aplicat

invenția, nu există temei în lege pentru obligarea la plata drepturilor bănești

cuvenite inventatorilor despre care se prevede în mod expres în

art

. 66 alin. (2) că se negociază între inventator și

unitatea care a aplicat invenția

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia

nr

.  2154 din 26 martie

2010.

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Municipiului București, Secția a IV-a civilă, reclamantul

N.N.M. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. Institutul de Metale Neferoase și

Rare – I.M.N.R. și S.C. BICAPA S.A., solicitând ca instanța să dispună

obligarea pârâtelor la: plata drepturilor bănești, reprezentând obligația fixă

de plată conform Regulii

nr

. 53, partea I-a din H.G.

152/1992, Anexa 1, cu indexarea și dobânda aferentă până la efectuarea plății;

încheierea cu reclamantul a notei de negociere prevăzute în partea a II-a,

Anexa I, regula 53 din HG 152/1992, aceste drepturi cuvenindu-se reclamantului

în calitate de autor al invenției pentru care s-a emis Brevetul de Invenție

nr

. 52193, „Procedeu și instalație pentru separarea

particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru

recuperarea căldurii fizice a acestor medii".

Reclamantul a susținut

că titularul brevetului de invenție este pârâtul I.N.M.R., iar invenția a fost

aplicată de către pârâta SC BICAPA SA, aceasta obținând avantaje economice de

aproximativ 5,7 miliarde lei în perioada de aplicare, 1980-1990.

A mai precizat

reclamantul că nu a primit, până în prezent,

nicio

recompensă, deși a formulat numeroase solicitări în acest sens.

Prin sentința civilă

nr

. 112 din 22 februarie 1996 a Tribunalului București, a

fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința

respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă

nr

. 21 A din 29 ianuarie 1997 pronunțată de Curtea de Apel

București, Secția a

III

-a civilă  s-a

fost admis apelul

decalrat

de reclamant, în sensul

desființării sentinței apelate și trimiteri cauzei spre soluționare la același

tribunal.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut în esență că, prin

art

.

66 din Legea 64/1991, autorii de invenții au fost repuși în termenul de a

exercita dreptul la acțiune pentru pretențiile bănești referitoare la aplicarea

invențiilor, iar reclamantul a formulat acțiunea pendinte înăuntrul perioadei

de 3 ani de la da intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin decizia civilă

nr

. 3983 din 26 noiembrie 1997 pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție s-a menținut hotărârea curții de apel.

Pentru a dispune

astfel, instanța de recurs a reținut în esență că, prima instanță s-a pronunțat

numai pe excepție, astfel cum era procedural, fără să mai analizeze probele

administrate și să se pronunțe pe fond.

Pentru acest motiv

instanța de apel, găsind întemeiat apelul reclamantului privind prescripția, a

desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei pentru judecarea fondului.

Indiferent de faptul că reclamantul a pus concluzii și pe fond, pe lângă cele

privitoare la excepție, important este ceea ce a reținut instanța și motivul

pentru care s-a respins acțiunea.

Cu privire la recursul

pârâtei, s-a reținut netemeinicia acestuia în raport de împrejurarea că, față

de obiectul acțiunii, operează legea specială - Legea

nr

.

64/1991 - care a intrat în vigoare în ianuarie 1992 și a repus în termen

persoanele care sunt îndreptățite să formuleze asemenea pretenții. Este greșită

susținerea potrivit căreia prin Legea

nr

. 64/1991

s-ar fi modificat termenul general de prescripție de 3 ani, stabilit prin

Decretul

nr

. 167/1958, pentru că legea menționată a

operat numai o repunere în termenul de 3 ani pentru autorii de invenții. Nu

poate fi vorba de aplicarea

art

. 19 din Decretul

nr.167/1958, pentru că repunerea în termen nu a fost solicitată de parte, ci

este acordată de lege fără

nicio

condiție.

Prin sentința civilă

nr.688 din 23 septembrie 1998 Tribunalul București, secția a

III

-a civilă a admis în

parte acțiunea reclamantului, dispunându-se obligarea pârâtei S.C. BICAPA S.A.

la plata către reclamant a sumei de 6.185.312.470 lei (

ROL

) cu titlu de

despăgubiri, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la

achitarea integrală a debitului.

A fost obligată pârâta

S.C. BICAPA S.A. Târnăveni să negocieze cu reclamantul drepturile bănești

cuvenite acestuia pentru invenția aplicată de pârâtă.

A fost respinsă, ca

nefondată

, acțiunea împotriva pârâtei S.C. I.N.M.R. S.A.

București.

A fost obligată pârâta

S.C. BICAPA S.A. Târnăveni la 100.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamant.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut următoarele:

Potrivit

certificatului de inventator

nr

. 52193 din 12 iulie

1969, reclamantul este autorul invenției „Procedeu și instalație pentru

separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate

și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii", iar beneficiară a

acestei invenții este pârâta S.C. BICAPA S.A. Această pârâtă este, în sensul

prevederilor

art

. 66 din Legea

nr

.

64/1998, cea obligată la plata drepturilor bănești care se cuvin reclamantului,

în calitate de inventator, pentru perioada 1 octombrie 1995-1 iunie 1998.

Pentru perioada

ulterioară datei de 1 iulie 1998, drepturile bănești cuvenite reclamantului

pentru aplicarea în continuare a invenției de către pârâtă, s-a reținut, în

baza

art

. 66 alin. (2) din Legea

nr

.

64/1991, obligația acesteia din urmă de a negocia cu reclamantul drepturile

bănești care i se cuvin.

Pentru că din probatoriul

administrat nu a rezultat că invenția a fost aplicată și de pârâta S.C.

I.M.N.R. S.A., acțiunea îndreptată împotriva acestei pârâte a fost apreciată

neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr

. 83 din 21 februarie 2000 pronunțată de Curtea de Apel

București, Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâta

S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, dispunându-se schimbarea sentinței apelate, în

sensul înlăturării mențiunii privind obligarea pârâtei la negocierea

drepturilor bănești cuvenite reclamantului pentru aplicarea invenției; a fost

respins, ca

nefondat

, apelul declarat de către

reclamant.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că:

Odată stabilită de

către instanță obligația fixă de plată a unor drepturi bănești cuvenite

inventatorului pentru aplicarea invenției sale, se exclude posibilitatea unor

negocieri pentru aceeași perioadă. În privința unei perioade următoare, aceste

negocieri sunt condiționate de aplicarea invenției de către unitatea pârâtă. În

plus, reclamantul a arătat că solicită drepturile bănești ce i se cuvin pentru

perioada 1980-1990 de aplicare a invenției.

Cu privire la problema

prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că aceasta a fost soluționată în

mod irevocabil prin decizia civilă

nr

. 3983/1997 a

Curții Supreme de Justiție.

În privința apelului

formulat de către reclamant, s-a reținut ca nu este întemeiat, pentru că prima

instanță nu a respins cererea îndreptată împotriva pârâtei S.C. I.N.M.R. S.A.

pentru lipsa calității procesuale pasive, ci pe fond, ca neîntemeiată, ceea ce

înseamnă că instanța a recunoscut acestei pârâte calitatea procesuală.

Prin raportare la

prevederile

art

. 66 alin. (2) din Legea

nr

. 64/1991, obligația de a negocia și de a plăti

drepturile bănești cuvenite inventatorului, pentru invențiile aplicate parțial

recompensate sau

nerecompensate

până la intrarea în

vigoare a legii, revine unității care a aplicat invenția. Regula 53 din HG

nr

. 152/1992 nu modifică, sub aspect procesual  - și

nici nu o putea face , având în vedere raportul între cele două categorii de

acte normative - cuprinsul

art

. 66 alin. (2) din

legea menționată.

Prin decizia civilă

nr

. 1602 din 14 martie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție s-au admis recursurile declarate în cauză, dispunându-se casarea

deciziei

recurate

și a sentinței primei instanțe, cu

trimiterea cauzei spre

rejudecare

la același

tribunal.

Pentru a dispune

astfel, instanța de recurs a reținut în esență că prin Legea

nr

. 64/1991 a fost instituită o procedură prealabilă

sesizării instanței de judecată, respectiv o procedură care presupune existența

unor negocieri între părțile interesate. Numai în ipoteza în care un astfel de

demers eșuează, cel considerat vătămat în drepturile sale legitime urmează a se

adresa instanței de judecată.

În cauză, reclamantul

nu a probat inițierea negocierilor cu unitatea beneficiară a invenției.

Pe de altă parte, s-a

reținut că potrivit prevederilor Decretului

nr

.

884/1967, în vigoare la data înregistrării invenției în discuție - durata

protecției invenției pentru care s-a eliberat brevetul era de 15 ani, care au

început să curgă de la data constituirii depozitului reglementar. Același

termen este confirmat și prin

art

. 66 alin. (1) din

Legea

nr

. 64/1991.

Totodată, a reținut

instanța de recurs că reclamantul-recurent a susținut constant că obligația de

a fi despăgubit pentru invenția aplicată de S.C. BICAPA S.A. Târnăveni revenea

în solidar și titularei de brevet S.C. I.N.M.R. S.A. București, corespunzător

prevederilor din Regula 53 din HG

nr

. 152/1992, iar

această apărare nu a fost examinată de instanța de fond.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul a exercitat calea de atac extraordinară a contestației în

anulare.

Contestația astfel

formulată a fost respinsă prin decizia civilă

nr

.

2366 din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, reținându-se

că motivele invocate de către reclamantul contestator nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

Prin sentința civilă

nr

. 180 din 17 februarie 2003, Tribunalul București, secția

a

III

-a civilă a admis excepția

prematurității

cererii, cu consecința respingerii acesteia ca fiind prematur introdusă.

Prin încheierea

pronunțată la data de 7 aprilie 2003 a fost respinsă cererea de îndreptare a

erorii materiale formulată de reclamant, reținând instanța că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de

art

. 282

1

C.pr.civ

. Litigiul a fost soluționat pe calea

excepției de

prematuritate

, situație în care -

potrivit

art

. 137

C.pr.civ

.-

a devenit de prisos cercetarea fondului pricinii.

Prin decizia civilă

nr

. 417 din 15 septembrie 2003, Curtea de Apel București,

Secția a

III

-a civilă a respins apelurile declarate de

reclamant împotriva sentinței și încheierii, ca

nefondate

.

Prin decizia civilă

nr

. 4597 din 17 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiție a

admis recursul reclamantului, dispunând casarea deciziei

recurate

și trimiterea cauzei spre

rejudecarea

cererilor de

apel.

Pentru a dispune

astfel, instanța de recurs a reținut în esență că:

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a prevederilor

art

. 70 din

Legea

nr

. 64/1991 și H.G.

nr

.

152/1992 și nu a cercetat toate criticile formulate de către

apelantul-reclamant.

Excepția

prematurității

introducerii acțiunii a fost invocată de

către tribunal care, potrivit indicațiilor date prin decizia de casare, trebuia

să verifice îndeplinirea procedurii negocierii pentru a stabili dacă

reclamantul justifică promovarea acțiunii. Faptul invocării și admiterii

excepției după administrarea probei cu expertiză tehnică și acordarea unui

termen pentru discutarea obiecțiunilor nu constituie o încălcare a

dispozițiilor

art

. 268 alin. (3)

C.pr.civ

.

Condiția negocierii

era prevăzută, la data pronunțării sentinței civile

nr

.

180/2003, de

art

. 70 din Legea

nr

.

64/1991 republicată, iar modul în care trebuia făcută negocierea drepturilor

cuvenite inventatorilor pentru invențiile aplicate, parțial recompensate sau

nerecompensate

până la data intrării în vigoare a legii,

era stabilit prin Regula 53 din HG.

nr

. 152/1992.

Potrivit

art

. 70 din legea menționată, drepturile bănești se

negociază între inventator și unitatea care a aplicat invenția, astfel că, în

speță, dreptul reclamantului putea fi afectat de condiția negocierii doar în

raporturile sale cu pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, nu și în cele cu pârâta

S.C. I.M.N.R. S.A. - unitatea titulară a brevetului de invenție.

Potrivit Regulii 53

din H.G.

nr

. 152/1992, obligat să declanșeze

procedura de negociere cu S.C. BICAPA S.A. era reclamantul, însă prin această

regulă erau stabilite obligații în sarcina fiecărui partener de negociere, iar

actele invocate de către reclamant atestă faptul că anterior introducerii

acțiunii acesta s-a adresat pârâtei cu cererea

nr

.

565, prin care solicita să fie recompensat. În această cerere nu a fost

indicată suma pretinsă și nu a fost completată nota de calcul, conform

prevederilor Regulii 53 din HG

nr

. 152/1992, dar îi

era anexată adresa în care erau înscrise economiile nete pe 5 ani. Pârâta nu a

răspuns solicitării reclamantului, iar în cursul procesului a susținut că

dreptul acestuia la acțiune este prescris.

A mai reținut instanța

de recurs că, la data soluționării apelului, îndeplinirea procedurii negocierii

prealabile nu mai constituia o condiție pentru exercitarea acțiunii pentru că

H.G.

nr

. 152/1992 a fost abrogată prin H.G.

nr

. 499 din 11 aprilie 2003; acest din urmă act normativ nu

reglementează procedura negocierii drepturilor prevăzute la

art

.

70 alin. (3) din Legea

nr

. 64/1991 republicată, normă

care conține prevederile ce au constituit

art

. 66

alin. (2) din forma legii anterioară modificării și republicării.

Cauza a fost trimisă

la Curtea de Apel București

Prin încheierea de

ședință pronunțată de instanța de apel la data de 9 iunie 2005 a fost respinsă

cererea apelantului reclamant, prin care solicita îndreptarea omisiunilor din

încheierea de ședință din data de 19 aprilie 2005 și s-a acordat termen pentru

ca părțile să poată lua cunoștință de raportul de expertiză efectuat în această

etapă procesuală.

La data de 28 iunie

2005, apelantul a atacat cu recurs încheierea de ședință, arătând că a formulat

și cerere de rectificare care a fost mod nelegal respinsă.

Prin decizia civilă

nr

. 9680 din 23 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție (ICCJ), a fost respins recursul astfel formulat, ca inadmisibil,

reținându-se în esență că încheierea atacată este una cu caracter

preparatoriu

și, potrivit cu prevederile

art

. 299

C.pr.civ

., poate fi

atacată numai odată cu hotărârea ce se va pronunța de către instanța de apel.

Împotriva acestei

decizii a instanței de recurs, apelantul-recurent a exercitat calea de atac

extraordinară a contestației în anulare, aceasta fiind respinsă, ca

inadmisibilă, prin decizia

nr

. 7389 din 22 septembrie

2006 a instanței supreme. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență

că nu se pune problema ca instanța de recurs să fi omis din greșeala a analiza

vreun motiv de recurs în condițiile în care, constatând că nu este admisibilă

potrivit legii aceasta cale de atac, nu a analizat

niciunul

dintre motivele de recurs. De asemenea, s-a reținut că prin exercitarea

repetată a unor căi de atac inadmisibile, recurentul-contestator determină

tergiversarea judecării cauzei pe fond.

La data de 6

octombrie 2006, apelantul N.M. a exercitat calea de atac extraordinară a

revizuirii împotriva deciziei civile

nr

. 7389/2006

pronunțată de ÎCCJ.

Prin decizia civilă

nr

. 1880 din 27 februarie 2007 a Î.C.C.J. a fost respinsă,

ca inadmisibilă, cererea de revizuire astfel formulată, reținându-se în esență

că atâta vreme cât căile extraordinare de atac exercitate de

revizuient

au fost respinse pe cale de excepție, nu este

îndeplinită condiția legală de admisibilitate, respectiv aceea ca hotărârea

atacată cu revizuire să evoce fondul cauzei.

În același dosar,

revizuientul

a formulat, cerere de rectificare a deciziei

civile

nr

. 1880/2007, invocând drept temei legal

prevederile

art

. 281

ind

. 1

alin. 2 din

C.pr.civ

.

Prin decizia civilă

nr

. 481 din 29 ianuarie 2008 a Î.C.C.J. a fost respinsă, ca

inadmisibilă cererea de rectificare astfel formulată.

Pe parcursul

procesului, s-a luat act de transmisiunea calității procesuale de la

intimata-pârâtă S.C. Institutul de Metale Neferoase și Rare S.A. către

succesorul său de drept Institutul Național de

Cercetare-Dezvoltare

pentru Metale Neferoase și Rare și s-a învederat instanței faptul că la data de

20 iulie 2007 a survenit decesul apelantului-reclamant.

Prin încheierea din

data de 8 mai 2008, s-a dispus suspendarea cauzei, în temeiul prevederilor

art

. 243

pct

. 1

C.pr.civ

., până la depunerea dovezii referitoare la

moștenitorii - succesori în drepturi - ai reclamantului.

La data de 14 ianuarie

2009, au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei moștenitorii reclamantului

N.O., N.M. și N.D., anexat cererii fiind depus certificatul de moștenitor .

Prin decizia civilă

nr.73 A din 26 martie 2009, Curtea De Apel București, Secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca inadmisibilă

cererea de acordare de daune morale formulată direct în apel, a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.M.N.R.,

a admis apelurile declarate de reclamant și continuate de moștenitori împotriva

sentinței civile nr.180/2003 și a încheierii din 17 aprilie 2003 pronunțate de

Tribunalul București – secția a

III

-a civilă, a anulat

sentința și încheierea și, evocând fondul, a admis în parte acțiunea, a obligat

pe pârâta S.C. BICAPA S.A. la plata către reclamanți a sumei de 1 484 680 lei

reprezentând recompense și cheltuieli cu invenția ce face obiectul brevetului

de invenție 52193/12 iulie 1969, precum și actualizarea acestor drepturi până

la data de 3 iunie 2005; a respins ca neîntemeiată acțiunea față de pârâtul

I.N.M.R.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Sesizarea instanței cu

soluționarea apelurilor pendinte a avut loc în urma casării, de către instanța

de recurs, a deciziei anterioare prin care au fost soluționate aceste apeluri.

Prin decizia de

casare, ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanța de

rejudecare

potrivit prevederilor

art

.

315 alin. (1)

C.pr.civ

., s-a stabilit că greșelile

din precedenta judecată a cauzei în apel au constat în faptul că nu s-a

constatat îndeplinită condiția ca dreptul reclamantului la acțiune să fie

actual și nu s-a făcut aplicarea prevederilor

art

.

297

C.pr.civ

.

La data la care a fost

pronunțată decizia de casare, cât și la data la care cauza a fost înregistrată

pe rolul instanței de apel spre

rejudecare

,

prevederile

art

. 297

C.pr.civ

.

aveau următorul conținut „în cazul în care prima instanță a respins sau anulat

cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța

de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul

și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă''.

Astfel, în condițiile

în care prima instanță a soluționat cauza pe cale de excepție  -aceea a

prematurității

formulării acțiunii - este neechivoc faptul

că instanța de recurs a trimis cauza instanței de apel pentru a evoca fondul,

corespunzător dezlegărilor date prin decizia de casare și competențelor

stabilite prin norma procedurală menționată.

Pe de altă parte, prin

hotărârea pronunțată în luna ianuarie 2006 de către Curtea Europeană pentru

Drepturile Omului în cauza

Nicolau împotriva României

, s-a constatat că

procedura de judecată a cauzei pendinte a avut o durată excesivă și, astfel, au

fost încălcate exigențele

art

. 6 alin. 1 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

În aceste condiții,

deși prevederile

art

. 297 alin. (1) din

C.pr.civ

. au în prezent (la data soluționării apelului) un

conținut diferit de cel de la data sesizării instanței de apel) - în sensul că

evocarea fondului ar trebui să se facă de către prima instanță, care a

soluționat pricina fără a intra în cercetarea fondului - Curtea apreciază că,

în lumina exigențelor

art

. 6 alin. (1) din Convenția

menționată, cu referire la

art

. 20 alin. (2) din

Constituția României se impune a se proceda la evocarea fondului de către

instanța de apel, care a și apreciat și încuviințat asupra administrării

probatoriului util unei astfel de judecăți în considerarea cadrului legislativ

existent la data la care au fost luate aceste măsuri procedurale.

Pronunțarea, la acest

moment, a unei soluții de desființare a sentinței apelate - care se impune ca

și consecință a concluziei reținute prin decizia de casare în sensul că este

îndeplinită condiția ca dreptul la acțiune al reclamantului să fie actual - cu

trimiterea cauzei spre

rejudecare

la prima instanță

nu ar face altceva decât să prelungească durata procesului, prin reluarea

procedurilor de judecată în fond și pronunțarea unei soluții supuse căilor de

atac ale apelului și respectiv recursului, ceea ce ar însemna practic ignorarea

hotărârii instanței europene care a constatat, încă de la începutul anului

2006, caracterul excesiv al duratei procesului pendinte.

Având în vedere

considerentele expuse și exigențele

art

. 315 alin.

(1)

C.pr.civ

., curtea a dat eficiență celor stabilite

prin decizia de casare și, făcând aplicarea prevederilor

art

.

297 alin. (1)

C.pr.civ

. raportat la

art

. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, a admis apelul și a dispus

anularea sentinței și încheierii aferente și, evocând fondul, a  reținut

următoarele:

În mod necontestat,

reclamantul este autorul invenției „Procedeu și instalație pentru separarea

particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate și pentru

recuperarea căldurii fizice a acestor medii", brevetul de invenție pentru

aceasta fiind însă eliberat antecesorului pârâtului I.M.N.R., potrivit cu

legislația în vigoare la data înregistrării invenției, respectiv potrivit

Decretului

nr

. 884/1967.

Potrivit

art

. 20 alin. (1) din Decretul menționat, reclamantul - în

calitate de inventator - avea dreptul de a primi recompense patrimoniale,

același drept fiind reglementat în favoarea inventatorului și prin

art

. 37 alin. (1) din Legea

nr

.

62/1974, prin acest act normativ fiind abrogat Decretul

nr

.

884/1967.

Prin

art

. 66 alin. (2) din Legea

nr

.

64/1991 - devenit în prezent

art

. 71 alin. (3) în

urma modificărilor succesive și republicării acestui act normativ - s-a

stabilit dreptul inventatorilor de a solicita și primi drepturile bănești

corespunzătoare acestei calități, care nu au fost integral recompensate

potrivit legislației anterioare, adică potrivit cu Legea

nr

.

62/1974 și Decretul

nr

. 884/1967.

Aceeași dispoziție

legală în vigoare la data inițierii procedurii pendinte stabilește în mod

neechivoc faptul că obligația corelativă menționatului drept al inventatorului,

respectiv aceea de plată a drepturilor bănești corespunzătoare invenției

înregistrate potrivit legislației anterioare, incumbă unității care a aplicat

invenția.

Potrivit

art

. 58 alin. (1) din Constituția României „Parlamentul

este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate

legiuitoare a țării, iar conform

art

. 107 alin. (1)

și alin. (2) din aceeași lege fundamentală „Guvernul adoptă hotărâri și

ordonanțe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor."

Regula 53 din H.G.

nr

. 152/1992,

edictată

în vederea

aplicării

art

. 66 alin. (2) din Legea

nr

. 64/1991, nu numai că nu are forța juridică necesară

modificării ori completării legii, potrivit competențelor instituționale

stabilite prin reglementările enunțate, dar  nici nu conține prevederi cu

o astfel de semnificație.

În alin. (1), prin

care se subliniază caracterul restant al obligațiilor de a se plăti

inventatorilor recompense pentru invențiile realizate și înregistrate pe numele

unităților la care aceștia erau angajați, se face vorbire de faptul că „aceste

obligații sunt restante ca urmare a

neîndeplinirii

de

către stat, reprezentat prin unitățile titulare de brevet și prin alte unități

care au aplicat invențiile,, referirea la acestea fiind în mod evident făcută

prin prisma calității de reprezentante ale statului ce era obligat sa facă

asemenea plăți, și nicidecum de stabilirea unei obligații actuale în sarcina

unității titulare de brevet de a executa obligațiile restante în contextul

legii în vigoare.

Potrivit

art

. 71 alin. (3) din Legea

nr

.

64/1991 republicată, „drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru

invențiile brevetate, aplicate parțial recompensate sau

nerecompensate

până la data intrării în vigoare a acestei legi se vor negocia între inventator

și unitatea care a aplicat invenția".

Așa fiind, în

contextul legislativ actual, pârâtului I.M.N.R. nu îi incumbă vreo obligație de

plată a drepturilor materiale pretinse de către reclamant în cauza pendinte, o

asemenea obligație fiind stabilită de către legiuitor exclusiv în sarcina

unității care a aplicat invenția.

Prevederile

art

. 46 din H.CM. nr.2250/1967 pentru aplicarea Decretului

nr.884/1967, invocate de către reclamant în argumentarea susținerii potrivit

căreia și unitatea titulară de brevet ar avea obligația de plată drepturilor

bănești cuvenite inventatorului, nu își pot găsi aplicare în speță, în

condițiile în care respectiva reglementare nu este una în vigoare, ea fiind

abrogată din anul 1974, odată cu Decretul menționat.

Probatoriul

administrat în cauză atestă împrejurarea că fostul Combinat Chimic

Târnăveni  -antecesor al pârâtei S.C. BICAPA S.A. - este unitatea care a

aplicat, în perioada 1980-1990, invenția al cărei autor este reclamantul, acest

aspect fiind de altfel confirmat și prin apărările pârâților.

Invenția realizată de

către reclamant a fost înregistrată la data de 12 iulie 1969 - dată la care au

fost eliberate brevetul de invenție și certificatul de inventator cu

nr

. 52193 - sub imperiul Decretului nr.884/1967, depozitul

reglementar pentru aceasta fiind constituit la data de 9 octombrie 1968.

Prin

art

. 66 alin. 1 din Legea nr.64/1991, în redactarea avută

la data intrării în vigoare a legii, s-a stabilit în mod expres că „brevetele

de invenție acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi au durata de

valabilitate prevăzută de legea aplicabilă la data eliberării lor".

Potrivit

art

. 17 alin. 1 din Decretul aplicabil la data înregistrării

invenției „durata protecției unei invenții pentru care s-a acordat brevet de

invenție este de 15 ani și începe să curgă de la data constituirii depozitului

reglementar al cererii".

Aceeași durată de

protecție, de 15 ani, a fost reglementată și prin Legea ulterioară nr.62/1974,

art

. 24.

Potrivit principiului

general de drept

tempus

regit

actum

și reglementărilor menționate, brevetul de

invenție și certificatul de inventator

nr

. 51293

eliberate la 12 iulie 1969 au beneficiat de protecție în intervalul de timp 9

octombrie 1968 – 9 octombrie 1983, la această din urmă dată încetând

valabilitatea respectivelor acte juridice.

În consecință,

pretențiile reclamantului sunt întemeiate numai pentru perioada 1 ianuarie 1980

– 9 octombrie 1983, ulterior acestei date el

nemaifiind

îndreptățit să primească recompense pentru invenția realizată.

Modificările aduse

art

. 66 alin. (1) din Legea nr.64/1991 prin Legea

nr.203/2002, în sensul prelungirii la 20 de ani a perioadei de protecție

acordate brevetelor de invenție anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare

în privința drepturilor reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii

se referă în mod neechivoc la „brevetele de invenție ...acordate anterior

intrării în vigoare a prezentei legi și valide pe teritoriul României",

iar nu și la cele care își încetaseră valabilitatea la momentul intrării în

vigoare a Legii nr.64/1991.

În privința

modalității în care au fost calculate-prin expertiză-drepturile bănești

cuvenite reclamantului, curtea a constatat următoarele:

Din raportul de

expertiză și din completările ulterior aduse acestuia de către expertul

desemnat de instanțe, reiese că elementele avute în vedere pentru determinarea

cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului sunt cele care, potrivit

cu anexa 1 a H.G. nr.152/1992, se impunea a fi valorificate de părți în

procedura negocierii  - în măsura în care aceasta ar fi fost finalizată

printr-o înțelegere.

Reținerea de către

instanță a majorării cu un procent de 50% a recompensei ce s-ar fi cuvenit

inventatorului la epoca aplicării invenției, potrivit cu calculul făcut de

expert în acest sens, este justificată de împrejurarea că respectiva invenție a

fost aplicată nu numai în țară, ci și în străinătate, o atare împrejurare fiind

de natură evidenția importanța ei tehnică deosebită , conform cu prevederile

art

. 36 din H.C.M.

nr

. 2250/1967

- normă care a devenit aplicabilă potrivit cu prevederile

pct

.

5 din „Nota de calcul" din anexa 1 la H.G.

nr

.

152/1992 coroborate cu prevederile alin. (1) din Regula 53 din aceeași H.G. -

care fac referire la drepturile materiale cuvenite inventatorilor potrivit

legilor anterioare, ca parte componentă a drepturilor bănești la care se referă

art

. 66 alin. (2) din Legea

nr

.

64/1991.

Actualizarea

recompensei pentru perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit plătită

și aceea la care are loc judecata asupra acestor drepturi cuvenite

inventatorului - criticată de către intimații-pârâți în cadrul obiecțiunilor la

expertiză - este pe deplin justificată în condițiile în care, prin

pct

. 3 din „Nota de negociere" (partea a 2-a a anexei

1 din H.G. nr.152/1992), se stabilea dreptul inventatorului de a pretinde un

adaos constând în dobânda la creanțele pe care le are - prin efectul

art

. 66 alin. 2 din Legea nr.64/1991 - împotriva unității

care a aplicat invenția.

Deși H.G. nr.152/1992

pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 era abrogată la

data pronunțării deciziei

recurate

, curtea a avut în

vedere conținutul Regulii

nr

. 53 și al anexei 1 din

aceasta, pentru că pretențiile reclamantului au fost fundamentate pe

respectivele dispoziții normative - ele fiind în vigoare la data promovării

acțiunii - iar regulamentul actual de aplicare a aceluiași act normativ,

aprobat prin H.G.

nr

. 547/2008, nu conține dispoziții

referitoare la procedura de valorificare a drepturilor bănești cuvenite pentru

invențiile parțial recompensate sau

nerecompensate

până la intrarea în vigoare a Legii

nr

. 64/1991.

Menționatele dispoziții au fost utilizate în aprecierea asupra pretențiilor

reclamantului ca reprezentând criterii obiective de determinare a cuantumului

despăgubirilor cuvenite inventatorului. Din economia prevederilor

art

. 71 alin. (3) din Legea nr.64/1991 republicată rezultă

că drepturile recunoscute prin aceasta inventatorilor au natura juridică a unor

despăgubiri, fiind vorba de recompense care trebuia să fie plătite cu mult timp

în urmă, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acel vreme și, cu toate

acestea, unitățile de stat ce datorau respectivele recompense au rămas în pasivitate

în mod nejustificat.

Reținând că prin

prezenta hotărâre se stabilește - corespunzător cu prevederile

art

. 71 alin. (3) coroborat cu

art

.

63 din Legea

nr

. 64/1991 - cuantumul drepturilor

bănești cuvenite inventatorului N.M. pentru aplicarea invenției „Procedeu și

instalație pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu

temperaturi ridicate și pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii” în

perioada ianuarie 1980 - octombrie 1983, fiind astfel valorificat dreptul

inventatorului de a primi  despăgubiri pentru  aplicarea invenției

menționate de către S.C. BICAPA S.A. Târnăveni, nu mai există temei pentru a fi

obligată această din urmă unitate la încheierea unei note de negociere pentru

aceleași drepturi.

Pe cale de

consecință, cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată este

apreciat ca neîntemeiat.

Împotriva deciziei au

declarat recurs atât reclamanții N.O., N.M. și N.D., în calitate de moștenitori

ai reclamantului decedat N.M., cât și pârâta S.C. BICAPA S.A. Târnăveni.

1.Recurenții

reclamanți și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură

civilă.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, recurenții arată că:

Prin acțiunea

introdusă de autorul lor în anul 1995, acesta a înțeles să cheme în judecată în

solidar, atât unitatea care a aplicat efectiv brevetul, cât și unitatea care

era titulara brevetului potrivit legislației în vigoare la data emiterii

acesteia.

Baza legală a acestei

chemări în judecată în solidar a reprezentat-o Regula 53 din HG

nr

. 152/1992 privind regulamentul de aplicare al Legii

nr.64/1991 care prevede că:

„În înțelesul art.66

alin. (2) din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru

invențiile

nerecompensate

sau parțial compensate până

la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale

prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte

drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenției aplicate în

economia națională.

Aceste obligații

bănești sunt restante ca urmare a

neîndeplinirii

de

către stat, reprezentat prin unitățile titulare de brevet de invenție și prin

alte unități care au aplicat invențiile, a obligațiilor legale și contractuale

rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare al

brevetului”.

Cu toate acestea,

curtea de apel a recunoscut acestui act normativ doar o valoare declarativă,

considerând că nu există vreo obligație de plată și în sarcina unităților

titulare de brevet, acestea fiind doar reprezentante ale statului, care nu este

obligat la plata despăgubirilor.

S-a mai invocat faptul

că hotărârile de guvern sunt emise pentru executarea legii, astfel încât nu se

poate completa sau modifica o lege pe această cale.

Or, corelarea Regulii

53 cu prevederile

art

. 66 alin. (2) din lege se poate

face numai printr-o interpretare teologică a acestor texte, pentru a se

descoperi voința legiuitorului la momentul adoptării lor.

Este de necontestat

faptul că legiuitorul a dorit să instituie o serie de măsuri cu caracter

reparatoriu pentru inventatorii cărora nu li s-au acordat recompense pentru

brevetele aplicate în economia națională, care au produs beneficii și avantaje.

Sistemul imaginat de

legiuitor a avut la bază executarea respectivelor obligații restante de către

stat, iar

art

. 66 alin. (2) din lege prevede doar o

parte a respectivului sistem, respectiv soluționarea pe cale amiabilă, prin

negociere, a pretențiilor autorului de brevete, negociere care se putea purta

cu unitatea care a aplicat invenția și care a beneficiat de avantajele acestei

aplicări.

Pentru cazul în care

stadiul negocierii nu mai este aplicabil ca în speța de față, există calea

prevăzută de

art

. 61 din lege, versiunea inițială,

care prevedea competența instanței de judecată pentru soluționarea litigiilor

izvorâtă din aplicarea brevetelor.

Obligația de

compensare incumbă statului care este reprezentat în acest scop de unitățile

titulare de brevet și de unitățile care au aplicat brevetul.

Aceasta reprezintă o

obligație solidară legală în sensul

art

. 1041 Cod

civil.

Recurenții solicită

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacat în sensul

obligării și pârâtului I.M.N.R. în solidar la plata sumei de 1.484.680 lei, cu

titlu de despăgubiri.

2.Recurenta pârâtă

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.3 Cod procedură

civilă,invocând

în cerere următoarele:

Prin încheierea

nr

. 478 din 13 februarie 2009, Tribunalul Comercial

Mureș

a dispus față de recurentă deschiderea procedurii a

insolvenței

prin faliment.

Conform acestei

hotărâri, lichidatorul judiciar a notificat pe toți creditorii societății

falite, urmând ca aceștia, până la data de 13 martie 2009, să-și înregistreze

cererea de admitere a creanțelor asupra averii debitoare.

Figurând în evidențele

contabile ale societății, reclamanții din cauza de față au fost notificați și

au depus în termen la dosarul cauzei declarația de creanță, formulând și

contestație împotriva tabelului preliminar de creanță.

În atare situație, au

devenit aplicabile prevederile

art

. 36 din

Legea  nr.85/2006 care prevăd că:

De la data deschiderii

procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare

pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Această dispoziție

legală este o normă imperativă, de ordine publică, ce are drept scop

concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în

competența exclusivă a judecătorului sindic, desemnat în procedura

insolvenței

conform

art

. 6 din

Legea

nr

. 85/2006. Principiul celerității procedurii

insolvenței

enunțat în

art

. 5

alin. (2) oferă dispensă de adaptare a conduitei uzuale, în sensul de a aștepta

pronunțarea hotărârii finale de către instanța învestită și devenită

incompetentă.

În baza

art

. 304

pct

. 3 Cod procedură

civilă, recurenta solicită admiterea recursului și casarea deciziei civile

nr

. 73 din 26 martie 2009.

Recurenta a atașat la

dosar un set de acte care atestă situația juridică învederată în motivarea

recursului.

Intimații-reclamanți

au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de

pârâtă cu motivarea că, aceasta a dat dovadă de rea-credință pe tot parcursul

procesului,

neinformând

nicio

instanță despre deschiderea procedurii

insolvenței

pe

o perioadă mai mare de 2 ani, de unde se poate deduce că a renunțat la

beneficiul acordat de prevederile

art

. 6 din legea

insolvenței

.

Recurenta pârâtă își

invocă astfel propria turpitudine, iar, pe de altă parte, nu este singura

pârâtă din această cauză, astfel încât, nu se justifică suspendarea judecății.

Prin cererea de

suspendare a judecății, pârâta nu poate „sabota cadrul procesual” cu atât mai

mult cu cât continuarea judecății și soluționarea cauzei în contradictoriu cu

toate părțile nu ar avea

nicio

repercusiune negativă

asupra averii debitoarei, deoarece orice încercare de executare silită ar fi

paralizată de invocarea prevederilor legii

insolvenței

.

Ambele recursuri sunt

nefondate

și vor fi respinse pentru următoarele

considerente:

1.Critica de

nelegalitate

formulată de recurenții-reclamanți în temeiul

art

. 304

pct

. 9

C.pr.civ

. este

nefondată

.

Potrivit

art

. 66 alin. (2) din Legea nr.64/1991 – actualmente

art

. 71 alin. (3) din legea modificată și republicată –

„drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invențiile brevetate,

aplicate,

nerecompensate

sau parțial recompensate

până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor  negocia între

inventator și unitatea care a aplicat invenția”.

În Regula 53 din H.G.

nr

. 152/1992 s-a prevăzut că:

„În înțelesul art.66 alin.

(2) din lege, în drepturile bănești cuvenite inventatorului pentru invențiile

recompensate sau parțial recompensate până la data intrării în vigoare a legii

se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv

echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de

autor al invenției, aplicate în economia națională.

Aceste obligații

bănești sunt restante ca urmare a

neîndeplinirii

de

către stat, reprezentat prin unitățile titulare de brevet de invenție și prin

alte unități care au aplicat invențiile, a obligațiilor legale și contractuale

rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare a

brevetului.”

Textul redat anterior

nu poate fi interpretat, așa cum susțin recurenții, în sensul că s-a instituit

o obligație solidară de plată a despăgubirilor între unitatea titulară de

brevet de invenție și unitățile care au aplicat invenția.

Această regulă, care

nu face decât să

expliciteze

textul de lege, arată

care a fost rațiunea pentru care, în noua lege a brevetelor de invenție, s-a

prevăzut ca o măsură cu caracter reparator, posibilitatea acordării unor

drepturi bănești inventatorilor care și-au cedat dreptul de eliberare a

brevetului și ale căror invenții s-au aplicat în economia națională sub regimul

unor acte normative anterioare abrogate.

Rațiunea constă în

aceea că statul – reprezentat în timpul regimului comunist prin unitățile

economice de stat – a beneficiat de aplicarea unor invenții și a obținut

avantaje economice, fără a recompensa în mod corespunzător pe inventatori, în

lipsa activității inventive a cărora aceste avantaje nu s-ar fi obținut.

Articolul 66 alin. (2)

din Legea nr.64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr.152/1992, a prevăzut

în mod clar și fără echivoc că drepturile bănești cuvenite inventatorilor se

vor negocia între inventatori și unitatea care a aplicat invenția.

Unitatea care a

aplicat invenția putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a

aplicat invenția cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este rațiunea

pentru care în regula 53 din H.G. nr.152/1992 se face referire la „unitățile

titulare de brevet” și la „alte unități care au aplicat invenția”, premisa

aplicării invenției de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind

subînțeleasă

.

În situația în care unitatea titulară de

brevet nu a aplicat invenția, nu există temei în lege pentru obligarea la plata

drepturilor bănești cuvenite inventatorilor despre care se prevede în mod

expres în art.66 alin.2 că se negociază între inventator și unitatea care a

aplicat invenția.

Cum în speță s-a

reținut că pârâtul I.M.N.R., titular de brevet, nu a aplicat invenția, în mod

legal nu a fost obligat la plata de despăgubiri, acestea fiind stabilite

exclusiv în sarcina pârâtei S.C. BICAPA S.A. în legătură cu care s-a reținut,

pe baza probelor administrate, că a fost unitatea care a aplicat-o.

2.Nici critica de

nelegalitate

formulată de pârâta S.C. BICAPA S.A. în

temeiul art.304 pct.3

C.pr.civ

. nu poate fi primită.

Deși se invocă

dispozițiile art.304 pct.3

C.pr.civ

., nu se contestă

competența Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală de a judeca apelul și nici nu se susține că

judecătorul sindic ar fi putut judeca această cale de atac  în litigiul de

proprietate intelectuală de față.

Ceea ce se critică, de

fapt, este greșita continuare a judecății în locul suspendării acesteia, ceea

ce face posibilă încadrarea criticii în dispozițiile art.304 pct.5

C.pr.civ

.

În realitate, chiar

dacă împotriva pârâtei s-a deschis procedura

insolvenței

,

nu se impunea suspendarea judecății apelului conform

art

.

36 din Legea nr.85/2006.

Recurenta susține că

reclamanții, după declanșarea procedurii

insolvenței

la data de 12 octombrie 2007, aveau ca singură posibilitate permisă de lege

înregistrarea cererii de admitere a creanței asupra averii sale.

Această susținere nu

poate fi primită deoarece, anterior soluționării apelului reclamanții nu puteau

pretinde că au o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care să urmărească a o realiza

împotriva averii debitoarei.

Abia cu ocazia

soluționării definitive a litigiului de față urma să se stabilească dacă pârâta

S.C. BICAPA S.A. are calitatea de unitate care a aplicat invenția, dacă are

această calitate singură sau alături de pârâtul I.M.N.R. și, prin urmare, dacă

poate fi obligată la despăgubiri și în ce cuantum.

Faptul că, între timp,

reclamanții și-ar fi înscris creanța constatată prin decizia curții de apel la

masa

credală

reprezintă o problemă de executare și nu

poate constitui motiv de casare sau modificare a deciziei.

Prin urmare, în mod

corect curtea de apel a continuat judecata, distinct de faptul că cea care ar

fi avut interesul să aducă la cunoștința instanței împrejurarea declanșării

procedurii

insolvenței

ar fi fost însăși pârâta

recurentă, care nu a procedat astfel, susținând fără

niciun

temei că această sarcina incumba reclamanților.

Pentru aceste

considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile

art.304 pct.9 și nici dispozițiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, în baza

art.312 Cod procedură civilă, Înalta Curte a menținut decizia și a respins

ambele recursuri ca

nefondate

.