ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5484/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5484/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

constată:

Judecata în primă instanță

Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie

2009, reclamantul P.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța,

să-l oblige pe pârât la plata drepturilor bănești stabilite prin hotărâri judecătorești

irevocabile ce i se cuvin pentru aplicarea la scara națională între anii 1983-1997

a unor invenții al căror autor sau coautor este și care la data de 30 septembrie

2008 totalizau 1.003.584.825,71 RON, echivalentul a 268.820.621,30 euro sau 386.665.898,10

dolari S.U.A., solicitând ca suma să fie actualizată la data plății, cu obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamantul

a arătat că este autorul și respectiv coautorul unor brevete de invenție ce au ca

titular de brevet pe SC H. SA, societate comercială aflată acum în lichidare judiciară.

Lichidatorul judiciar al titularului de brevete, firma E. IPURL, a refuzat să înainteze

Ministerului Economiei și Finanțelor documentația de plată, motivându-și poziția

prin aceea că nu intra în competențele sale. Poziția lichidatorului a fost validată

de judecătorul sindic de la Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă nr. 94/F din

04 aprilie 2007 în Dosarul nr. 24/89/2002, care a devenit irevocabilă prin respingerea

recursului său de către Curtea de Apel Iași prin decizia nr. 1025 din 29 octombrie

2007 dată în Dosarul nr. 24/89/2002 și, ulterior, prin neacceptarea, la 17

octombrie 2008, a cererii de revizuire. În aceste condiții, s-a adresat Ministerului

Economiei și Finanțelor printr-o cerere primită la cabinetul ministrului la data

de 01 noiembrie 2008 și înregistrată în 05 noiembrie 2008 prin care a solicitat

plata sumelor stabilite prin hotărâri irevocabile ale instanțelor de judecată. Deși

au trecut mai mult de 30 de zile de la primirea cererii, Ministerul Economiei

și Finanțelor nu a răspuns în niciun fel și de aceea este nevoit să-l cheme în fața

instanței de judecată.

Prin sentința civila

nr. 642 din 28 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului și a respins cererea reclamantului

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut următoarele:

Calitatea procesuală pasivă

presupune existența unei identități între titularul obligației din raportul juridic

dedus judecății și persoana pârâtului chemat în judecată.

Reclamantul nu a justificat

legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul

de Finanțe, în condițiile în care pretențiile sale reprezintă drepturile bănești

ce decurg din aplicarea unor invenții, stabilite prin hotărâri irevocabile în contradictoriu

cu titularul brevetelor invențiilor al căror autor este reclamantul.

Potrivit art. 66

alin. (2) din Legea nr. 64/1991, drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru

invențiile brevetate, aplicate parțial recompensate sau nerecompensate până la data

intrării în vigoare a noii legi, se negociază între inventator și unitatea care

a aplicat invenția, iar negocierea începe de la drepturile bănești maxime cuvenite

inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet.

Astfel, instanțele care

au analizat pretențiile formulate de reclamant au constatat că acestea sunt justificate,

întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 SC H. SA Vaslui a păstrat

calitatea de titular de brevet și datorează astfel sumele aferente pe care ar fi

trebuit să le plătească pentru utilizarea invenției.

Prin sentința civilă

nr. 22 din 25 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția civilă, definitivă

prin respingerea apelurilor, conform deciziei civile nr. 62 din 26 iunie 2000 pronunțată

de Curtea de Apel Bacău, SC H. SA Vaslui a fost obligată la plata sumei de 2.036.222.000

ROL, reprezentând drepturi bănești și suma de 3.527.500 ROL, reprezentând cheltuieli

de judecată.

De asemenea, prin decizia

nr. 9027 din 08 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 40430/1/2004, irevocabilă,

a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 2325 din 19 decembrie 2003 pronunțată

de Tribunalul Vaslui, în sensul că SC H. SA Vaslui a fost obligată la plata drepturilor

bănești către reclamant, în baza brevetului de invenție din 1986 cu titlul „Procedeu

și instalație de caserare a produselor termoizolante”, calculate până la data de

21 ianuarie 1992.

Prin urmare, prin deciziile

judecătorești menționate s-a stabilit cu putere de lucru judecat că debitorul obligației

de plată este societatea comercială titulară a brevetelor de invenție și care a

aplicat efectiv invențiile reclamantului, astfel încât nu se justifică chemarea

în judecată pentru executarea acelorași sume a Statului Român.

Mai mult, prin sentința

civila nr. 94/F din 04 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Vaslui, în cauza ce

avea ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care reclamantul solicitase obligarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să asigure fondurile necesare

plății creanțelor rezultate din neplata drepturilor de autor, s-a constatat că din

niciun text de lege sau titlu executoriu nu rezultă că debitorul, în speță SC

H. SA Vaslui, ar avea de încasat o creanță de la stat.

Instanța a mai reținut

că societatea a preluat activul și pasivul fostei unități economice de stat, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, iar acesteia îi revin obligațiile

derivate din Legea nr. 64/1991 și H.G. nr. 152/1991, mai ales că prin cele două

hotărâri judecătorești care stau la baza declarațiilor de creanță ale creditorului

P.N., obligată este SC H. SA Vaslui, succesoarea fostei Întreprinderi de Materiale

Izolatoare Vaslui.

Judecătorul sindic, reținând

că scopul Legii nr. 85/2006 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea

pasivului debitorului aflat în insolvență, a concluzionat că reclamantului, în calitate

de creditor, urmează a i se distribui sume în ordinea prevăzută de art. 123, 124

și 125 din norma legală mai sus menționată.

În ceea ce privește invocarea

de către reclamant a dispozițiilor Legii nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile,

act normativ în vigoare la data înregistrărilor cererilor de brevete, tribunalul

reține că potrivit art. 9 dreptul de a valorifica invențiile aparțin statului care

asigură condiții pentru experimentarea, valorificarea, dezvoltarea și generalizarea

lor, însă conform art. 37 din acest act normativ, plata se face de organizația socialistă

la care s-a aplicat invenția, din economiile efectiv obținute în urma aplicării

invenției, calculate anual pe baza normelor prevăzute la alin. (2).

Judecata în apel

Prin decizia civilă

nr. 202 A din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefundat apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de apel este

lipsit de interes întrucât, chiar în ipoteza în care instanța ar fi analizat excepția

nulității întâmpinării și ar fi găsit-o întemeiată, excepția lipsei calității procesuale

pasive este o excepție de ordine publică, astfel că instanța ar fi fost oricum obligată

să pună în discuție excepția menționată, chiar daca ar fi fost invocată într-un

act pe care l-ar fi înlăturat.

În plus, susținerile cu

privire la nulitatea întâmpinării nici nu sunt întemeiate. Astfel, la data formulării

întâmpinării era în vigoare H.G. nr. 34/2009, care, în art. 10 alin. (2), stabilește

că:

„Ministrul Finanțelor

Publice reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu

persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate. Prin ordin al ministrului

finanțelor publice unele atribuții pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului

general, persoanelor cu funcții de conducere din compartimentele de specialitate

și altor persoane din aparatul propriu al ministerului.”

Cum întâmpinarea este

semnată de conducătorul compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului

Finanțelor, excepția invocată de reclamantul-apelant este nefondată.

În ce privește cel de-al

doilea motiv de apel, curtea constată că susținerea apelantului în sensul că ar

fi formulat cererea și în numele SC H. SA, printr-o acțiune oblică, nu corespunde

realității, cererea de chemare în judecată fiind formulată în nume propriu. Totodată,

prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Statului Român

la plata către sine a unor sume de bani, neexistând nicio cerere prin care să se

solicite executarea de către stat a vreunei obligații față de SC H. SA.

În ce privește cel de-al

treilea motiv de apel, Curtea constată că argumentarea făcută de apelant pleacă

de la invocarea concomitentă a două reglementari diferite, aplicabile în perioade

diferite și corespunzând unor raporturi economice stabilite pe baze diferite între

stat și unitățile economice de stat, respectiv între stat și societățile comerciale.

O astfel de argumentare nu poate fi primită, întrucât singura lege aplicabilă în

cauză este legea în prezent în vigoare - Legea nr. 64/1991, lege în temeiul căreia,

de altfel, apelantul și-a și stabilit drepturile în procese anterioare în raport

cu titularul de brevet.

Modalitățile în care în

trecut statul aloca sume de bani pentru plata de către titularii de brevet a drepturilor

cuvenite inventatorilor sunt irelevante, întrucât art. 71 alin. (3) din Legea

nr. 64/1991 prevede care sunt părțile între care se stabilesc raporturile juridice

legate de drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate,

aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare

a legii.

De asemenea, în art. 63

din aceeași lege se arată că raporturile juridice legate de drepturile patrimoniale

ale inventatorului se stabilesc tot între acesta și titularul de brevet. Din reglementările

menționate rezultă în mod clar că obligația de plată a drepturilor cuvenite inventatorilor

revine titularului de brevet, iar nu statului.

Plecând de la dispozițiile

legale sus-menționate, Curtea constată că este eronată și susținerea potrivit căreia

între autorii brevetelor și titularii de brevete nu există raporturi directe.

Tot din perspectiva dispozițiilor

legale sus-menționate sunt irelevante susținerile de la pct. 3.5 din cererea de

apel, întrucât, potrivit dispozițiilor menționate existenta și cuantumul drepturilor

bănești cuvenite inventatorului se stabilesc în raport cu titularul de brevet, tot

acestuia revenindu-i și obligația de a achita aceste sume. De altfel, după încetarea

sistemului economic bazat pe economia centralizată, ar fi și de neconceput ca statul

să suporte din bugetul său drepturi cuvenite inventatorilor care nu sunt și titulari

de brevet, în condițiile în care exploatarea invenției se realizează de către titularul

de brevet, societate comercială, pentru profitul propriu al titularului de brevet.

Interpretarea dată de

apelant dispozițiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 în cadrul pct. 3.6

din apel este eronată, neexistând nicio dispoziție care să prevadă că, după stabilirea

sumelor de plată ca urmare a negocierii sau prin hotărâre judecătoreasca, titularul

de brevet ar trebui să ceară statului să îi vireze sumele respective pentru a le

achita inventatorului. De altfel, în reglementarea cuprinsă în Legea nr. 64/1991

titularul de brevet nu este mandatar al statului, ci acționează în nume propriu.

Referirea la legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet cuprinsă în

art. 71 alin. (3) nu semnifică nicidecum supraviețuirea legii vechi în paralel și

în completarea Legii nr. 64/1991, ci determină doar nivelul de la care urmează să

plece negocierile, negocieri care se vor purta însă în condițiile și în raporturile

stabilite de Legea nr. 64/1991 și cu efectele stabilite de această lege.

Împrejurarea că titularul

de brevet se află în lichidare judiciară și că apelantul-reclamant este în situația

de a nu-și putea valorifica drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești nu

este de natură să nască în sarcina statului obligația de a achita obligații care

revin titularului de brevet.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei a declarat

recurs reclamantul,invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs invocat, recurentul susține următoarele:

excepției lipsei calității procesuale pasive a statului reprezintă o „creație colectivă”

a magistraților de la Tribunalul București și Curtea de Apel București și a juriștilor

de la Ministerul Finanțelor Publice, cu care recurentul nu este de acord, deoarece,

în opinia sa, se ignoră voit concepte și situații fundamentale pentru domeniu:

- proprietatea industrială

are o existență limitată în timp la durata de existență a brevetului stabilită prin

lege;

- sunt brevetabile produse,

procedee de fabricare a lor, mașini, echipamente, instalații de fabricare. Un brevet

poate acoperi toate acestea și atunci utilizatori ai brevetului sunt consumatorii

produsului, fabricanții produsului și constructorii mașinilor, echipamentelor sau

instalațiilor de fabricare. În funcție de mărimea pieții, pe durata existentei brevetului,

pot fi milioane de utilizatori;

- în România, între anii

1950 și 1990 toate reglementările în materie de brevete au statuat că:

- statul era unicul deținător

al drepturilor de folosire a brevetelor;

- orice organizație socialistă

(de stat sau cooperatistă) avea acces gratuit și nelimitat la brevetele românești

publicate. Astfel, la scara României, puteau fi mii de utilizatori ai unui brevet;

- statul desemna un mandatar

care era și titularul brevetului și care ținea evidenta aplicării brevetului și

raporta autorităților statului, la finele fiecărui an de aplicare, stadiul aplicării

brevetului, utilizatorii acestuia și eficienta economică.

Dacă nu ar fi ignorat

cele prezentate, instanțele anterioare nu ar fi putut limita discuția la nivelul

„unității care a aplicat brevetul”, făcând abstracție de ceilalți utilizatori ai

brevetului, pentru ca, pe aceasta bază, să încerce speculații vizând anularea răspunderii

statului cesionar de brevete față de autorii brevetelor.

Invențiile pentru care

s-au emis hotărâri irevocabile privitoare la drepturile cuvenite inventatorului

P.N. au fost aplicate la scara națională și nu numai de către titularul de brevete,

SC H. SA și eficiența lor s-a calculat la acest nivel, al economiei României și

nu numai la cel al titularului de brevete. Prin consecință, în bilanțurile titularului

sunt cuprinse în mică parte beneficiile aplicării invențiilor.

Pe de altă parte, instanța

de apel se referă la situația de fapt existentă în anii 1985-1992, înainte de apariția

Legii nr. 64/1991. Aplicarea la scară națională a invențiilor în discuție a fost

demonstrată în procesele de stabilire a sumelor încheiate prin hotărâri irevocabile

și nu mai poate face obiectul niciunei discuții. Cele susținute de instanța de apel

pot fi, în principiu, corecte dar nu au legătură cu cauza de față.

Instanța de apel nu este

de acord nici cu interpretarea precum că, în conformitate cu prevederile art. 71

din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție (actualizată), care menționează

expres că se mențin cele prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii

de brevet, odată stabilite sumele de plată, titularul trebuia să informeze mandantul

său, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, asupra hotărârilor irevocabile

și să solicite virarea sumelor aferente. Prin consecință, hotărârile irevocabile

invocate stabilesc suma pe care titularul de brevete, SC H. SA, trebuie să o plătească

inventatorului, dar nu stabilesc și că respectiva sumă se plătește din surse proprii.

Cum, în cazul de față, titularul de brevete beneficiase numai de o parte din beneficii,

restul regăsindu-se la nivelul economiei naționale, adresarea către Statul Român

se impunea imperativ.

Instanța de apel a ignorat

susținerile reclamantului conform cărora:

- în discuție nu sunt

drepturi cuvenite după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a Legii

nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, când sunt perfect aplicabile cele susținute

de instanță privind raporturile între inventatorul P.N. SC H. SA, ca titular al

brevetelor menținute în valabilitate (pentru care titularul a plătit taxele aferente)

după intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, ci cele înainte de 1990, când titularul

de brevete era Întreprinderea de Materiale Izolatoare Vaslui, ce avea ca for tutelar

Centrala de Materiale de Construcții București din cadrul Ministerului Economiei

Forestiere și Materialelor de Construcții.

- între stat și inventatorul

P.N., pentru fiecare dintre cele 4 brevete menționate în hotărârile judecătorești

irevocabile invocate în aceasta cauză, exista câte o declarație de cesiune. Conform

prevederilor legale în vigoare la acea dată, declarațiile de cesiune au fost completate

la redactarea cererilor de brevet și nu au fost depuse la titularul de brevete,

care nu exista în acel moment, ci la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, autoritate

a statului care era și este depozitarul declarațiilor. Atunci când, după examinarea

cererilor, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a considerat că cererea este

admisibilă, a desemnat câte un titular de brevet pentru fiecare invenție.

- în combaterea celor

susținute prin întâmpinare, reclamantul a depus la dosar înscrisuri care demonstrează

că, până în 1990, statul a plătit prin transfer de la bugetul de stat către titularul

de brevete Întreprinderea de Materiale Izolatoare Vaslui, devenită ulterior SC

H. SA, sumele aferente plătii drepturilor bănești cuvenite inventatorilor pentru

un alt brevet decât cele 4 din această cauză. În acel sistem statul nu crea provizioane

și nici nu lăsa profiturile (beneficiile) la dispoziția întreprinderilor, ci le

prelua la bugetul de stat. Așadar, titularii de brevete erau întru totul mandatarii

statului, informându-l pe acesta, reprezentat de organele menționate în întâmpinarea

Ministerului Finanțelor Publice, despre stadiul aplicării invențiilor, prezentându-i

bilanțul eficienței anuale și potențialul nivel al recompensei inventatorilor. După

trecerea a cel puțin 5 ani de aplicare, se putea discuta despre plata către inventatori.

Verificarea dosarului la organele menționate dura cel puțin 1 an și plata se făcea

în următorul an financiar de după aprobarea sumei. Rezumând, cel mai devreme un

inventator putea spera să obțină o recompensă la 7 ani de la începerea aplicării

invenției.

- sumele menționate în

hotărârile invocate sunt aferente exploatării de către stat, înainte de 1992, timp

de peste 8 ani a acestor patru invenții, în baza actelor de cesiune semnate de inventatorul

P.N. Temeiul folosirii brevetelor erau declarațiile de cesiune către stat. Cum acele

declarații nu au fost anulate prin negocieri între părți și nici prin dispariția

fără moștenitori a uneia dintre ele, ele produc efecte juridice până la stingerea

datoriilor și, prin consecință, trebuie să fie plătite în aceleași condiții ca și

cele plătite la timpul anterior menționat, adică din bugetul de stat. Art. 71 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție stabilește că datoriile

trebuie achitate și nimic mai mult, cum greșit a interpretat instanța de apel.

Așadar, admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a statului invocata de Minsiterul Finanțelor

Publice este nefondată.

de drept a întâmpinării a fost greșit respinsă, deoarece chiar din art. 10

alin. (2) al H.G. nr. 34/2009, rezultă că numai ministrul stabilește ce și cui îi

deleagă dintre atribuțiile sale și, atunci, semnatarul trebuia să atașeze la întâmpinare

ordinul prin care a fost împuternicit expres. Dar, fiind vorba de reprezentarea

statului, de la conceptul din dreptul roman delegata potesta non delegatur nu s-a

abătut nici un legislator și de aceea Decretul nr. 173/1949 pentru reglementarea

funcționării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare și instituțiilor

de stat, a rămas în vigoare și astăzi. Așadar, cerința din decret conform căreia

acțiunile în justiție se vor semna de ministru sau de avocatul anume împuternicit

de acesta este obligatorie și, pentru că întâmpinarea nu o satisface, a devenit

nulă de drept.

în judecată a fost făcută atât în numele inventatorului P.N., cât și, printr-o acțiune

oblică, al titularului de brevete SC H. SA. Este adevărat că în cererea inițială

nu s-a menționat și acțiunea oblică, dar, prin precizarea depusă ulterior înaintea

judecării excepției pârâtului, reclamantul susține că a completat cererea inițială.

Presupune că instanța de apel a considerat ca tardivă precizarea, dar nu a făcut-o,

ci a menționat că susținerea apelantului în sensul că a formulat cererea și în numele

SC H. SA nu corespunde realității, cererea de chemare în judecata fiind formulata

în nume propriu.

Recurentul solicită admiterea

recursului, casarea deciziei, admiterea apelului și trimiterea acuzei spre rejudecare

la tribunal.

După împlinirea termenului

de motivare a recursului, la data de 22 octombrie 2010, recurentul a depus la dosar

o cerere precizatoare, care conține o serie de adăugiri la criticile formulate și

nu poate fi avută în vedere nefiind depusă în termen.

Intimatul-pârât, deși

legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

Recursul este nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând, Înalta

Curte constată că, deși își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul nu formulează doar critici care să poată fi încadrate în

acest motiv, cu arătarea textului de lege încălcat sau greșit aplicat și, totodată

cu arătarea modului în care o atare pretinsă greșeală a influențat judecata în apel.

în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului,

recurentul face o expunere a situației de fapt și de drept în contextul căreia a

dobândit calitatea de autor al unor invenții și în care, dat fiind contextul istoric

al perioadei 1950-1990, statul era unicul deținător al drepturilor de folosire a

brevetelor, iar numărul utilizatorilor, adică al organizațiilor socialiste putea

fi nelimitat.

În acest context, critică

limitarea discuției de către instanțele anterioare la „unitatea care a aplicat brevetul”,

pentru anularea răspunderii statului, cesionar de brevete față de autorii brevetelor.

În realitate, procedând

astfel, instanțele anterioare nu au încălcat niciun text de lege.

În cauză nu se discută

ce drepturi a dobândit recurentul în perioada 1950-1990, în temeiul Legii nr. 62/1974

- actualmente abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 - în perioada

cât acest act normativ a fost în vigoare, perioadă contemporană activității sale

inventive urmată de brevetare.

Ca o recunoaștere a faptului

că, în perioada anterioară intrării în vigoare a noii legi a brevetelor de invenție,

este posibil ca unii inventatori să nu fi fost recompensați – total sau parțial

– pentru invențiile lor brevetate și aplicate, legiuitorul a prevăzut printre dispozițiile

tranzitorii și finale, în art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, republicată,

dreptul acestora de a solicita plata drepturilor, prin negociere între „inventator

și unitatea care a aplicat invenția”.

Așadar, limitarea pe care

o critică recurentul aparține legiuitorului însuși, și nu instanțelor de judecată.

Prin unitate care a aplicat

invenția nu se înțelege în mod automat o singură unitate; nimic nu împiedica pe

reclamant, în cazul în care ar fi identificat mai multe unități care au aplicat

invențiile sale să le acționeze în judecată în temeiul art. 71 alin. (3) (fost

art. 66), în termenul de prescripție de trei ani de la data intrării în vigoare

a legii.

Pretinsa aplicare la scară

națională a invențiilor brevetate anterior intrării în vigoare a legii noi, al căror

autor sau coautor este reclamantul, nu dă posibilitatea acționării în judecată a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Nu există niciun text

de lege care să prevadă o asemenea posibilitate. Dimpotrivă, legiuitorul a stabilit

în mod neechivoc care sunt persoanele juridice care pot fi acționate pentru plata

drepturilor cuvenite ca urmare a aplicării invențiilor, și anume unitățile beneficiare

ale acestei aplicări.

Contrar susținerilor recurentului,

dispozițiile Legii nr. 64/1991 – și anume cele ale art. 71 – se aplică și invențiilor

brevetate în perioada 1985-1992, pentru că însăși legea prevede această aplicabilitate.

De asemenea, chiar dacă

unitatea titulară de brevet, care a aplicat invenția și în contradictoriu cu care,

în litigii anterioare, s-a stabilit întinderea drepturilor reclamantului era în

perioada anterioară anului 1990 o unitate socialistă de stat, aceasta nu justifică

chemarea în judecată a statului, ca mandatar al titularului de brevet, cum susține

recurentul, câtă vreme nu există niciun contract sau text de lege care să reglementeze

un atare raport juridic.

Așa fiind, excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului a fost corect soluționată, nefiind încălcat

nici un text de lege.

la greșita soluționare a excepției nulității întâmpinării nu constituie un motiv

de recurs înacadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a întruni această

exigență procedurală, recurentul ar trebui nu doar să indice textul de lege pretins

încălcat sau greșit aplicat, ci să arate și în ce fel constatarea unei asemenea

greșeli ar putea influența soluția dată în cauză.

Or, așa cum corect a arătat

curtea de apel, excepția lipsei calității procesuale pasive este una de ordine publică,

atât pârâtul ar fi putut să o invoce în orice stare a pricinii, și nu doar prin

întâmpinare, după cum instanța însăși ar fi putut să o invoce și din oficiu, conform

art. 136 C. proc. civ.

În atare situație, eventuala

nulitate a întâmpinării invocată de reclamant nu ar fi avut nicio influență asupra

soluției pronunțate în cauză.

Nici reiterarea acesteia

ca o critică în recurs nu are vreo influență, câtă vreme, pentru motivele arătate,

excepția a fost corect soluționată și soluția se va menține și în această cale de

atac.

recurentului în sensul că a înțeles să cheme în judecată pe pârâtul Statul Român

și în numele titularului de brevete SC H. SA, prin acțiune oblică, aspect pe care

instanța de apel nu l-a sesizat corect, nu este dezvoltată într-o critică posibil

de încadrat într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Nu orice greșeală săvârșită

în apel poate să constituie motiv de modificare ori de casare, ci numai cele care,

odată încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., pot conduce la casarea ori

la modificarea deciziei recurate.

Or, în speță, recurentul

nu arată în ce mod greșeala săvârșită în motivarea deciziei poate schimba soluția

dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, câtă vreme s-a stabilit

că nu există niciun text de lege care să permită chemarea în judecată a statului,

pentru a răspunde pentru sau în locul unității titulare de brevet, care a aplicat

invenția, indiferent de faptul că aceasta a avut calitatea de unitate socialistă

de stat ori de faptul că actualmente, privatizată fiind, se află în lichidare judiciară.

Pentru aceste considerente,

în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul P.N. împotriva deciziei civile nr. 202 A din 24 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2010.