ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

03.0.2006 pe rolul Tribunalului Suceava, reclamanții S.E. și S.I. au chemat în

judecată pe pârâții M. Suceava - prin P., SC C. SA și SC T.P. SRL și au

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună

restituirea în natură pe vechiul amplasament sau, în caz de imposibilitate,

prin compensare a suprafeței de 7500 m.p. teren identic cu p.f. 1190/379 din C.F.

nr. 2613 și p.f. 1190/465 din C.F. nr. 2244 Suceava, din care suprafața de 223

m.p. este ocupată de SC C. SA și SC T.P. SRL, precum și acordarea prin

compensare a unui alt imobil, pentru construcțiile casă cu anexe, demolate.

Reclamanții au arătat că, în baza

Legii nr. 10/2001, au formulat și comunicat M. Suceava prin executorul

judecătoresc, notificările nr. 11/2001, nr. 220/2001, nr. 151/2001 și nr. 221/2001,

însă până la data sesizării instanței, aceste notificări nu au fost

soluționate.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 2

octombrie 2007, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul

M. Suceava - prin P., să restituie reclamanților, în natură, parcela de teren

în suprafață de 1191 m.p., identic cu parcela cuprinsă între B.M. (N.), bloc

locuințe B3 (E), bloc locuințe A12 (S) și str. Universității (V), configurată

în contur albastru în planul de situație, prin excluderea imobilului „P.”,

bunul pârâtelor, în suprafață de 223 m.p., configurată în contur verde în anexa

2 din raportul de expertiză și suprafața de 1247 m.p. teren, situat în zona Aleii Mărășești, cuprins între alee și blocul D (N), alee (E),

proprietate particulară, post trafo și alee (S) și blocul de locuințe J cu

patru scări (V), configurat în contur albastru în planul de situație din anexa

3, condiționat de restituirea prețului actualizat primit de reclamanți la

expropriere. Totodată, a constatat dreptul de proprietate al reclamanților în

echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, ori acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale, pentru diferența de 5188 m.p., imposibil de restituit (186 euro/m.p. sau echivalentul în lei la data executării), și a

respins, ca nefondată, plângerea formulată împotriva pârâtelor SC C. SA și SC T.P.

SRL Suceava.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 1771

din 16 noiembrie 1935, V.S. a dobândit ½ din dreptul de proprietate

asupra suprafeței de 1 ha teren situat în Suceava, identic cu p.f. 1190/379 din

C.F. 2613 Suceava, din care, în anul 1957, prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 905/474, a înstrăinat suprafața de 2500 m.p.

Conform încheierii C.F. nr. 34/1965,

în baza planului de situație întocmit la 15 februarie 1965 și a adresei nr. 7285

din 12 martie 1965 a Sfatului Popular Suceava, p.f. nr. 1190/379 s-a divizat în

p.f. 1190/379, nr. 1190/451 și nr. 1190/465, aceasta din urmă fiind de 10.168 m.p.

Potrivit încheierii C.F. nr. 135/1965, în baza Decretului nr. 775 din 9

decembrie 1964 al Consiliului de Stat al R.S.R., p.f. nr. 1190/465, de 10.168 m.p.

se transcrie în C.F. 2244 Suceava pe numele S.R. În baza adresei nr. 8645/1966

a Primăriei Suceava, conform încheierii C.F. nr. 43/1966, p.f. nr. 1190/451 își

schimbă nr. în 1190/478.

Din raportul de expertiză

topometrică efectuat în cauză a rezultat că pe p.f. nr. 1190/465 s-au edificat

mai multe blocuri de locuințe, două alei pietonale, Aleea Mărășești și spațiul

comercial „P.D.”, această parcelă făcând obiectul Decretului nr. 775/1964. Cum

din planul de amplasament, întocmit de SC Suceava rezultă că p.f. 1190/379 din

C.F. 2613, proprietatea autorilor reclamanților, nu a făcut obiectul

exproprierii, iar din raportul de expertiză rezultă că pe această parcelă nu a

putut fi identificată o casă, instanța a constatat că doar suprafața de 488 m.p.

identică cu parcela menționată a fost preluată de stat fără titlu.

Așadar, față de concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a considerat că suprafața de teren

ce poate fi restituită în natură este de 1414 m.p. teren cuprins între B.M.,

bloc de locuințe B3, bloc de locuințe A12 și strada Universității, configurat

cu albastru în planul de situație, precum și suprafața de 1247 m.p. situată în

zona Aleea Mărășești, cu mențiunea că pe prima parcelă se află imobilul

pârâtelor, „P.D.”, iar pe cea de a doua parcelă se află un număr de 13 garaje,

un loc de joacă pentru copii neidentificat în inventarul bunurilor publice, un

parc, de asemenea neidentificat, și alei asfaltate.

Referitor la aceste din urmă

obiective, nu au fost reținute apărările intimatului M. Suceava, prin P.,

privind natura lor juridică, întrucât așa cum rezultă și din raportul de

expertiză, parcul și locul de joacă pentru copii nu figurează în evidențele

bunurilor publice, potrivit Legii nr. 213/1998, iar terenul este liber, astfel

că în raport de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată,

se impune restituirea în natură. De asemenea, garajele sunt construcții ușoare,

în sensul alin. (3) din art. 10 din lege, putând fi demontate, neprezentând

relevanță juridică modalitatea de achiziționare a acestora.

În privința pârâtelor SC C. SA și SC

T.P. SRL, prima instanță a reținut că acțiunea reclamanților apare ca

nefondată. Astfel, SC C. SA s-a înființat în baza Legii nr. 31/1990, iar în

anul 1992 a cedat pârâtei SC T.P. SRL Suceava „P.D.” care se află pe suprafața

de 223 m.p. teren. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate

emis în anul 1997, SC C. SA a dobândit dreptul de proprietate și pentru

suprafața de teren pe care se află imobilul în litigiu.

Nu a fost reținută poziția

reclamanților privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, Tribunalul reținând că nulitatea are, în toate cazurile, un caracter

judiciar. Actul de vânzare-cumpărare dintre pârâte întrunește condițiile ad

validitatem, fiind încheiat în anul 2002, ulterior dobândirii dreptului

vânzătoarei, iar faptul că la acea dată era în vigoare Legea nr. 10/2001 nu

echivalează cu nulitatea titlului, care, de asemenea, se cere constatată, între

părți existând un antecontract în baza căruia bunul fusese predat, iar prețul

plătit. De altfel, din raportul de expertiză întocmit în cauză, coroborat cu

referatul de cercetare locală, rezultă că plăcintăria edificată pe suprafața de

teren în litigiu are caracteristicile unei construcții definitive, amplasată în

conformitate cu scopul stabilit prin actul cesionar, nedemontabilă și imposibil

de strămutat.

Cum, potrivit procesului verbal de

evaluare întocmit, la data de 25 ianuarie 1965, autorii reclamanților au fost

despăgubiți, în baza art. 11 din Legea nr. 10/2001, modificată, instanța a

condiționat restituirea în natură de rambursarea prețului primit actualizat.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul M. Suceava, prin P., cererile de

apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel Suceava.

La termenul din data de 11 martie 2009 a fost formulată o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului apelant de către C.M. și

A.N.N., care au susținut imposibilitatea restituirii în natură a suprafeței de

2500 m.p. teren, vândută de autorul reclamanților autorilor intervenienților,

respectiv familiilor N., C. și P. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 905/474/1957.

Intervenienții au arătat că terenul atribuit de prima instanță reclamanților se

suprapune cu parte din terenul ce a fost propus de către pârâtul apelant a le

fi restituit lor în natură, autorii intervenienților fiind expropriați prin

același decret cu autorii reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 14 din 16

februarie 2010, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul

pârâtului, precum și cererea de intervenție accesorie în interesul acestuia, și

a admis apelul reclamanților, a modificat parțial sentința primei instanțe în

sensul obligării pârâtului, în principal, la atribuirea în compensare a unei

suprafețe de teren corespunzătoare pentru suprafața de 5188 m.p. teren

nerestituit, iar în subsidiar a obligației de despăgubire, precum și în sensul

obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru construcții.

În soluționarea apelului formulat de

pârâtul M. Suceava, prin P., instanța a avut în vedere dispozițiile art. 10 din

Legea nr. 10/2001 raportat la art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998.

Pârâtul a contestat atribuirea în natură a două suprafețe de teren, din care

prima ocupată de un loc de joacă pentru copii, situat în spatele P.I.

aparținând intimatei SC T.P. SRL, iar a doua ocupată de garaje.

S-a invocat în ceea ce privește

prima suprafață de teren faptul că este inclusă în inventarul bunurilor ce fac

parte din domeniul public al M. Suceava, fiind afectat unei utilități publice, însă

instanța a constatat că reținerea calității de bun proprietate publică este

condiționată prin textul normativ citat de „intrarea în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a ratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat.”

În prezenta cauză, reclamanții

invocă trecerea abuzivă în patrimoniului statului a terenului, astfel că simpla

înscriere în inventarul bunurilor aparținând domeniului public nu îndeplinește

această condiție. În lipsa unor alte argumente de natură a legitima intrarea în

posesia statului a terenului, instanța a considerat ca fiind insuficientă

menționarea în H.G. nr. 1357/2001, pentru a considera că terenul în litigiu

aparține de drept pârâtului. Mai mult, deși s-a invocat existența unui spațiu

dejoacă pentru copii, instanța a reținut că suprafața de 230 mp este ocupată de

câteva scrâncioabe și că nu s-au produs de către pârât dovezi privind

amenajarea spațiului în acest scop, conform legislației specifice.

Prin urmare, în raport și de

dispozițiile art. 6.1 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007, Curtea de Apel a apreciat

că această porțiune de teren poate fi restituită în natură.

Cu privire la cea de-a doua

suprafață de teren, pârâtul a invocat că este ocupată de garaje construite încă

de la momentul edificării blocurilor de locuințe ce au constituit obiectivul în

vederea căruia s-a dispus exproprierea, că terenul respectiv face obiectul unor

contracte de închiriere sau superficie, încheiate cu proprietarii acestor

garaje și că nu este vorba de construcții ușoare, demontabile.

Curtea de Apel a respins susținerile

pârâtului cu motivarea că, prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să califice garajele drept construcții ușoare

și demontabile, chiar dacă amplasarea lor a fost autorizată.

Cererea de intervenție accesorie

formulată în cauză a fost respinsă, ca nefondată, în conformitate cu

dispozițiile art. 55 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că, deși cererea

de intervenție a fost calificată de autorii săi drept cerere de intervenție în

interesul pârâtului, intervenienții au formulat pretenții proprii asupra unei părți

din terenul restituit de prima instanță, respectiv parcela cuprinsă între B.M.

(N), bloc locuințe B3 (E), bloc locuințe A12 (S) și str. Universității (V),

configurată în contur albastru în planul de situație.

Curtea de Apel a constatat că prima

instanță a reținut în mod corect lipsa unor mențiuni care să permită

identificarea amplasamentului parcelei de 2.500 m.p. vândută de S.V. în anul

1957, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 905/474. Nici prin expertiza

topometrică efectuată în apel nu a putut fi identificat cu certitudine

amplasamentul terenului aparținând intervenienților, întrucât la data

încheierii convenției de înstrăinare s-a consemnat mențiunea vânzării

suprafeței de 2.500 m.p., fără ca parcela tabulară să fie divizată, contractul

nefiind însoțit de un plan de situație care să permită individualizarea

proprietății dobândite de cumpărători.

În ceea ce privește apelul declarat

de către reclamanți, instanța a reținut că este întemeiată critica formulată de

aceștia privind prioritatea ce trebuie acordată modalității de reparare a

prejudiciilor cauzate prin expropriere pe calea atribuirii altor bunuri și

servicii în compensare, față de acordarea de despăgubiri, așa cum rezultă din

dispozițiile art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 19 alin. (1), art. 20

alin. (3), art. 26 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.

În consecință, instanța a admis

apelul reclamanților și a stabilit o obligație alternativă în sarcina

pârâtului, în condițiile în care acesta are posibilitatea de a identifica în

domeniul public sau privat ce îi aparține bunuri mobile sau imobile ce pot fi

atribuite reclamanților, indiferent de momentul în care aceste bunuri devin

proprietatea pârâtului, în caz de imposibilitate efectivă și obiectivă, urmând

a fi acordate reclamanților despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea

nr. 247/2005.

De asemenea, instanța a constatat a

fi întemeiată critica reclamanților privind omisiunea primei  instanțe de a obliga

pârâtul la despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor ce au

aparținut autorilor lor. Deși în decretul de expropriere nu se menționează în

mod expres preluarea casei de locuit și anexelor gospodărești, reclamanții au

făcut dovada existenței acestor imobile pe terenul supus exproprierii, iar în

prezent aceste construcții nu mai există, pe amplasamentul pe care se aflau

construcțiile fiind în prezent edificate blocuri de locuit și garajele despre

care a făcut mențiune pârâtul prin cererea de apel.

Având în vedere că pârâtul nu a

contestat desființarea abuzivă a acestor construcții instanța a reținut o

prezumție simplă, judecătorească, în sensul că imobilele construcții au existat

în patrimoniul autorilor reclamanților. Constatând că pârâtul nu a invocat și

dovedit desființarea legală a acestor construcții, în condițiile în care

demolarea era supusă autorizării la data dispariției acestora din evidențele

fiscale ale autorității locale, că autoarea reclamanților a achitat impozit

pentru proprietatea sa „situată în strada Z., compusă din clădire și teren”

până în anul 1966, instanța a apreciat că reclamanții au făcut dovada

îndreptățirii la despăgubiri pentru aceste bunuri. Conform dispozițiilor art. 11

alin. (2) din Legea nr. 1/2001, „pentru construcțiile demolate măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent”, despăgubirile urmând a fi acordate

conform dispozițiilor procedurale din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

cuantumul acestora fiind stabilit prin expertiza efectuată de prima instanță la

suma de 50.800 lei.

Criticile reclamanților privind

posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 223 m.p. ocupat

de P.D. au fost respinse ca neîntemeiate. Instanța a reținut faptul că, deși

această construcție nu a fost autorizată, ea a fost mutată pe actualul

amplasament în anul 1978, ulterior fiind aduse imobilului multiple

îmbunătățiri, ce îi conferă caracteristicile unei construcții definitive.

În ceea ce privește dreptul de

proprietate pentru acest teren, a fost eliberat certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 31 martie 1997, pârâtei SC C. SA, iar la data 06

noiembrie 2001 terenul a fost vândut pârâtei SC T.P. SRL, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 de B.N.P. I.L.S.

În lipsa unei hotărâri judecătorești

care să constate nulitatea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, nu se poate reține lipsa de valabilitate a acestui înscris.

Aspectele invocate de către reclamanți, privind împrejurările în care a fost

emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, pot face obiectul

analizei instanței competente, în măsura în care aceasta va fi sesizată. Cum la

dosarul cauzei nu a fost depusă nici o dovadă din care să rezulte că

nevalabilitatea acestui titlu de proprietate a fost constatată judiciar,

instanța constată că această suprafață de teren nu poate fi restituită în

natură, reclamanții urmând a primi măsuri reparatorii conform art. 11 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat și motivat recurs reclamanții S.E. și S.I., intervenienții C.M.

și A.N.N. și M. Suceava prin P.

reclamanții formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a) Instanța ar fi trebuit să dispună

obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață de 223 m.p. pe care se află amplasată P.D. din următoarele considerente:

Acest teren face parte din categoria

celor neafectate de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea. Exproprierea

terenului fiind făcută în scopul construirii unor blocuri de locuințe și a unei

piețe în zona A., amplasarea unei plăcintării se situează în afara acestui

scop. Terenul pe care a fost amplasată plăcintăria face parte din categoria

celor reglementate prin dispozițiile art. 11 alin. (2) și (3) raportat la art. 10

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv a terenurilor pe care nu s-au executat

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, această situație fiind

constatată în cauză și prin raportul de expertiză

Construcția P.D. nu a fost

autorizată și nici modificările care i s-au adus, așa cum se constată și prin

raportul de expertiză. Potrivit art. 11 alin. (2) și (3) raportat la art. 10 alin.

(3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii precum și cele pe care sunt situate

construcții ușoare sau demontabile indiferent dacă sunt sau nu autorizate. Or,

instanța de apel deși constată că respectiva construcție nu a fost autorizată

nu dă eficiență dispozițiilor art. 11 alin. (2) și (3) raportat la art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Construcția face parte din categoria

celor ușoare și demontabile deoarece este realizată în cea mai mare parte din

material lemnos, iar acoperișul din ferme metalice. Demontabilitatea

construcției rezultă și din faptul că inițial a fost amplasată într-un alt loc

(str. A.I.), iar ulterior, în baza deciziei nr. 203 din 17 octombrie 1978 a

fostului Comitet executiv al C.P.M. Suceava, a fost desființată și mutată pe

actualul amplasament.

b) Acțiunea în restituire întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este o veritabilă acțiune în revendicare

specială în cadrul căreia se va examina și valabilitatea titlului opus de

deținătorul imobilului, astfel încât nu este necesară exercitarea separată a

unei acțiuni în nulitatea absolută a titlului, mai ales în cazul în care titlul

a fost obținut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA Suceava pentru

suprafața de 223 m.p. teren aferent activului P.D. nu este un act juridic de

înstrăinare ci un act administrativ constitutiv de drepturi lovit de nulitate întrucât

a fost emis cu încălcarea H.G. nr. 834/1991.

Persoana îndreptățită la restituirea

imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este obligată ca, în vederea

realizării dreptului său, să urmeze în prealabil calea unei acțiuni în

contencios, dreptul său fiind pe deplin realizabil în cadrul acțiunii civile în

restituire reglementată de Legea nr. 10/2001.

Titlul opus de SC C. SA nefiind

valabil, nici actele subsecvente acestuia nu sunt valabile, conform

principiului „resoluto jure dantis resolvitur jus accipiens".

Pe de altă parte, actul subsecvent,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6

noiembrie 2001 intervenit între pârâții SC C. SA și SC T.P. SRL, având ca

obiect acest teren, a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

și după îndeplinirea procedurii de notificare prevăzută de această lege, nefiind

un act valabil, față de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, imobilul fiind situat

în regimul de carte funciară reglementat de dispozițiile Decretului - Lege nr. 115/1938

sunt aplicabile dispoziției acestei legi privind efectul constitutiv de

drepturi reale al intabulării.

Prin urmare, atât SC C. SA Suceava

cât și SC T.P. SRL Suceava au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

abia la data de 11 septembrie 2002 când prin încheierea emisă de Judecătoria

Suceava, cartea funciară sub nr. 4989 - 4990/11 septembrie 2002, s-a dispus intabularea

succesivă a dreptului de proprietate pentru cele două societăți comerciale.

Acest moment al dobândirii dreptului

situându-se după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și în cursul

soluționării procedurii administrative declanșată prin notificare, rezultă că

la data intrării în vigoare a acestei legi terenul în suprafață de 223 m.p. era deținut din punct de vedere juridic, de o persoană juridică de drept public (M. Suceava)

astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din lege, care

prevăd obligativitatea restituirii în natură a imobilelor deținute de orice

persoană juridică de drept public la data intrării în vigoare a acestei legi.

c) Potrivit art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată

să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii, ori să propună

despăgubiri în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este

acceptată.

Întrucât obligația de acordare a

unei asemenea măsuri este o obligație de rezultat nimic nu împiedică instanța

de judecată ca în cazul în care unitatea deținătoare nu își îndeplinește

această obligație într-un anumit termen să fie obligată la plata despăgubirilor

echivalente bunului.

În cauză s-a făcut dovada că M. Suceava

deține suficiente terenuri în domeniul său pentru a putea compensa și pe

reclamanți pentru suprafața de teren expropriată și imposibil de restituit în

natură pe vechiul amplasament, existând însă un refuz constant al acestei

autorități de a furniza informații cu privire la domeniul său și de a oferi în

compensare alte bunuri.

În consecință, instanța ar fi

trebuit să dispună obligarea M. Suceava la atribuirea prin compensare a unui

teren echivalent valorii terenului expropriat imposibil de restituit și a

valorii construcției demolate sau, în caz de neîndeplinire a acestei obligații

într-un termen rezonabil de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,

obligarea acestui pârât la plata unei despăgubiri echivalente terenului

expropriat și construcției demolate.

formulat următoarele critici:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 905/474/1957 depus la dosar, S.V. a vândut părți egale din suprafața de 2500 m.p. teren cumpărătorilor C.G. și C.F., autorilor intervenienților, precum și familiilor P. și N.

În contractul de vânzare-cumpărare se

menționează că terenul situat în perimetrul  de construcție  al orașului

Suceava, în suprafața de 2500 m.p. este identic cu ½ din ½ din C.F.

Suceava, constând din parcela nr. 1190/379.

Ca urmare, motivarea instanței de

apel în sensul că prin probele administrate nu a putut fi identificat cu

certitudine amplasamentul terenului aparținând intervenienților este

neîntemeiată, întrucât instanța nu a analizat contractul de vânzare-cumpărare.

Se mai arată că, deși cererea de

intervenție este intitulată ca o cerere de intervenție accesorie în interesul

pârâtului M. Suceava, indicându-se și temeiul legal, instanța de apel o

încadrează ca fiind o cerere de intervenție în interes propriu reținând că este

„justificată de propriile pretenții” asupra terenului care contravine celor ale

reclamanților.

Se mai arată că și intervenienții au

depus notificare cu privire la restituirea a 833 m.p. teren din cei 2500 m.p. înstrăinați de S.V. autorilor lor și că instanța de recurs trebuie să

examineze ambele rapoarte de expertiză efectuate în cauză.

Cererea de recurs este întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

următoarele critici pe care le încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.:

Instanța de judecată a apreciat nelegal

că este insuficientă menționarea în cuprinsul H.G. 1357/2001 a terenului ce

reprezintă loc de joacă pentru copii, pentru a aprecia că acel bun aparține de

drept recurentului-pârât, făcând parte din domeniul public al unității

administrativ teritoriale al M. Suceava.

Cu privire la cel de al doilea

amplasament, ocupat de garaje, se arată că, în mod greșit instanța de judecată

a reținut că acestea sunt construcții ușoare în sensul art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Se susține, totodată, că hotărârea

este nelegală și în privința terenurilor pentru care s-a dispus restituirea în

natură, deoarece, potrivit suplimentului la expertiză tehnică întocmită în cauză,

acestea sunt ocupate de rețele tehnico-edilitare (apă, canal, termoficare, gaze

naturale).

Cu privire la cererea de intervenție

accesorie formulată de intervenienții A.N.N. și C.M. se arătă că, prin

contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1957, autorul reclamanților a înstrăinat

suprafața de 2500 m.p. familiilor N., C. și P. și se solicită admiterea cererii

de intervenție.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursurile declarate nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele

considerente:

de teren de 223 m.p. pe care se află amplasată P.D., recurenții-reclamanți

susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 11 alin.

(2) și (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, arătând că

acest teren trebuie restituit în natură deoarece nu este afectat de lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea, construcția P.D. nu a fost autorizată și face

parte din categoria celor ușoare și demontabile.

Aceste critici nu sunt fondate.

Este adevărat că, potrivit art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcțiile expropriate au fost

integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul

parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții din

teren rămase liberă.

Terenul în suprafață de 223 m.p. nu

este însă un teren liber, pe acesta aflându-se edificată o construcția nouă, P.D.

El ar putea fi totuși restituit în natură, în condițiile art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, dacă construcția existentă ar fi una neautorizată sau ușor

demontabilă.

Curtea de Apel a stabilit, prin

interpretarea probelor administrate în cauză că, deși această construcție nu a

fost autorizată, ea a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1978,

ulterior fiind aduse imobilului multiple îmbunătățiri, ce îi conferă

caracteristicile unei construcții definitive.

Stabilirea situației de fapt de

către instanța de apel nu mai poate fi cenzurată pe calea recursului, în

condițiile în care, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea

exercitarea controlului judiciar și sub acest aspect, a fost abrogat prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Caracterul definitiv al construcției

noi este un aspect rezultat din analizarea probelor administrate în cauză și,

pentru considerentele expuse, nu mai poate fi reanalizat în faza procesuală a

recursului.

Pornind de la această premisă,

Înalta Curte constată că terenul în suprafață de 223 m.p. nu poate fi restituit

în natură întrucât pe acesta se află edificată o construcție nouă, definitivă, fiind

incidente astfel dispozițiile art. 10 alin. (3) și art. 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

b) Reclamanții susțin că nu era

necesară exercitarea separată a unei acțiuni în nulitatea absolută a

certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997

emis SC C. SA. Suceava pentru suprafața de 223 m.p. teren aferent activului P.D. și a actului subsecvent, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 intervenit

între pârâții SC C. SA și SC T.P. SRL, deoarece a fost încheiat după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după îndeplinirea procedurii de notificare

prevăzută de această lege, fiind incidente dispozițiile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază aceste

critici ca fiind nefondate.

Principiul disponibilității care

guvernează desfășurarea procesului civil împiedică instanța civilă să se

sesizeze din oficiu, limitele cadrului procesual în care se va desfășura

judecata, inclusiv sub aspectul obiectului litigiului, fiind fixate de către

reclamant.

Prin urmare, în lipsa unei cereri

prin care reclamanții să solicite cenzurarea valabilității certificatului de

atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA.

Suceava pentru suprafața de 223 m.p. teren aferent activului P.D. și a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie

2001 intervenit între pârâții SC C. SA și SC T.P. SRL, instanța de judecată nu

putea din oficiu, cu încălcarea principiul disponibilității, să cerceteze

legalitatea celor două acte juridice.

Nulitatea reglementată în cuprinsul art.

21 din Legea nr. 10/2001 și procedura judiciară reglementată de acest act

normativ nu se constituie în excepții de la principiul menționat. De aceea, sancțiunea

nulității și restituirea imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001 pot fi

dispuse numai în condițiile în care instanța este învestită cu cereri formulate

în acest sens, în aplicarea regulilor generale rezultate din principiul

disponibilității în procesul civil.

În ceea ce privește criticile

rezultate din aplicarea dispozițiilor Decretului - Lege nr. 115/1938, Înalta

Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins la rândul

lor critici cu acest conținut.

Or, dat fiind principiul ierarhiei

căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio,

aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel.

Prin urmare, aceste critici nu

învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au

constituit în prealabil și motive de apel în calea exercitată de reclamanți.

c) Instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci

când a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a acorda în compensare pentru

suprafața de 5188 m.p. imposibil de restituit în natură, precum și pentru

construcțiile demolate, alte bunuri imobiliare, iar în caz de imposibilitate să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

în valoare de 964.968 euro sau echivalentul în lei la data executării, pentru

teren, respectiv 50.800 lei pentru construcții.

Întrucât până la data soluționării

apelului nu s-a făcut dovada în cauză că M. Suceava deține bunuri ce pot fi

atribuite în compensare în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu se

poate reține o culpă a instanței în identificarea acestor bunuri, astfel încât

și criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.

intervenienții C.M. și A.N.N. este nefondat.

În cuprinsul motivelor de recurs

sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., dar Înalta Curte

nu a identificat nici o critică care să poată fi analizată din perspectiva

acestor motive de modificare a hotărârii. Simpla indicare a unui motiv de

recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor

prevăzute de art. 302

1

C. proc. civ. și nu învestește în mod legal

instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul acelui

motiv de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte nu va

verifica legalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ.

Susținerile vizând identificarea

terenului ce a aparținut autorului intervenientului și care ar fi posibilă prin

coroborarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 905/474/1957, a conținutului

notificării formulate de intervenienți și a rapoartelor de expertiză efectuate

în cauză, se constituie în critici cu privire la stabilirea de către instanța

de apel a situației de fapt prin interpretarea probelor administrate.

Însă, în condițiile în care pct. 11

al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea controlului judiciar și

sub acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000,

aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

În ceea ce privește prevederile art.

84 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a acestora în raport cu cererea de intervenție formulată și cu dispozițiile art.

49 C. proc. civ.

Potrivit acestei norme, instanța

trebuie să califice cererea cu care a fost învestită în raport cu natura dreptului

și scopul urmărit prin aceasta.

Or, câtă vreme prin cererea

formulată intervenienții nu au formulat simple susțineri în interesul

pârâtului, ci au invocat pretenții proprii în legătură cu o parte din terenul

atribuit reclamanților prin hotărârea primei instanțe, în mod corect Curtea de

Apel a calificat această cerere de intervenție ca fiind una în interes propriu,

în acord cu prevederile art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

prin P. este, de asemenea, nefondat. El va fi analizat numai din perspectiva art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece niciuna din criticile formulate, astfel cum

au fost dezvoltate, nu poate fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Înalta Curte apreciază că nici o

dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice acordarea măsurilor reparatorii pentru

imobile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților

administrativ teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Potrivit situației de fapt reținută

de instanța de apel în temeiul probelor administrate în cauză și care nu mai

pot fi reapreciate în calea de atac a recursului, terenul menționat ca loc de

joacă pentru copii în suprafață de 230 m.p. este ocupat de câteva scrâncioabe.

Este adevărat că utilitatea publică

a unui bun rezultată din natura sa sau dintr-o dispoziție specială a legii face

ca dreptul subiectiv de proprietate exercitat de stat sau de unitatea

administrativ teritorială asupra bunului să fie un drept de proprietate

publică.

În aplicarea dispozițiilor art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, există o amenajare de utilitate publică în situația

în care, prin modul și măsura în care este realizată, prin destinația și uzul

acordat în mod obișnuit, apare ca neîndoielnică folosința cu caracter general

pe care o asigură colectivității. Or, în cauză nu este dovedit că o astfel de

amenajare de utilitate publică există pe terenul în litigiu, instanța de apel

reținând că pe teren există câteva scrâncioabe. Simpla susținere că acesta ar

fi „loc de joacă pentru copii”, fără probarea existenței unei amenajări

afectată unei folosințe generale în acest sens, nu este în opinia Înaltei

Curți, în măsură să atragă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului

către reclamanți.

Cu privire la cel de al doilea

amplasament, ocupat de garaje, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de vreme ce calificarea

garajelor ca fiind construcții ușoare sau demontabile este făcută chiar prin

dispozițiile art. 10.4 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007 privind Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Susținerile privind nelegalitate

hotărârii recurate sub aspectul restituirii în natură terenurilor pentru care

s-a dispus această măsură nu vor fi analizate de Înalta Curte întrucât au fost

formulate omissio medio, ele neconstituind în prealabil și motive de apel.

Motivele de recurs cuprind totodată

simple afirmații cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenienții A.N.N. și C.M. Acestea nu învestesc în mod legal instanța de

recurs cu analiza lor, ele neputând fi calificate ca fiind critici de

nelegalitate în sensul art. 302

1

C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții S.E., S.I., de intervenienții C.M. și A.N.N. și de

pârâtul M. Suceava prin P. împotriva deciziei civile nr. 14 din 16 februarie

2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 ianuarie 2011.