ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2011

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 03.0.2006 pe rolul Tribunalului Suceava, reclamanții S.E. și S.I. au chemat în judecată pe pârâții M. Suceava - prin P., SC C. SA și SC T.P. SRL și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună restituirea în natură pe vechiul amplasament sau, în caz de imposibilitate, prin compensare a suprafeței de 7500 m.p. teren identic cu p.f. 1190/379 din C.F. nr. 2613 și p.f. 1190/465 din C.F. nr. 2244 Suceava, din care suprafața de 223 m.p. este ocupată de SC C. SA și SC T.P. SRL, precum și acordarea prin compensare a unui alt imobil, pentru construcțiile casă cu anexe, demolate. Reclamanții au arătat că, în baza Legii nr. 10/2001, au formulat și comunicat M. Suceava prin executorul judecătoresc, notificările nr. 11/2001, nr. 220/2001, nr. 151/2001 și nr. 221/2001, însă până la data sesizării instanței, aceste notificări nu au fost soluționate.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 2 octombrie 2007, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul M. Suceava - prin P., să restituie reclamanților, în natură, parcela de teren în suprafață de 1191 m.p., identic cu parcela cuprinsă între B.M. (N.), bloc locuințe B3 (E), bloc locuințe A12 (S) și str. Universității (V), configurată în contur albastru în planul de situație, prin excluderea imobilului „P.”, bunul pârâtelor, în suprafață de 223 m.p., configurată în contur verde în anexa 2 din raportul de expertiză și suprafața de 1247 m.p. teren, situat în zona Aleii Mărășești, cuprins între alee și blocul D (N), alee (E), proprietate particulară, post trafo și alee (S) și blocul de locuințe J cu patru scări (V), configurat în contur albastru în planul de situație din anexa 3, condiționat de restituirea prețului actualizat primit de reclamanți la expropriere.

Totodată, a constatat dreptul de proprietate al reclamanților în echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, ori acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, pentru diferența de 5188 m.p., imposibil de restituit (186 euro/m.p. sau echivalentul în lei la data executării), și a respins, ca nefondată, plângerea formulată împotriva pârâtelor SC C. SA și SC T.P. SRL Suceava. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 1771 din 16 noiembrie 1935, V.S. a dobândit ½ din dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1 ha teren situat în Suceava, identic cu p.f. 1190/379 din C.F. 2613 Suceava, din care, în anul 1957, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 905/474, a înstrăinat suprafața de 2500 m.p.

Conform încheierii C.F. nr. 34/1965, în baza planului de situație întocmit la 15 februarie 1965 și a adresei nr. 7285 din 12 martie 1965 a Sfatului Popular Suceava, p.f. nr. 1190/379 s-a divizat în p.f. 1190/379, nr. 1190/451 și nr. 1190/465, aceasta din urmă fiind de 10.168 m.p. Potrivit încheierii C.F. nr. 135/1965, în baza Decretului nr. 775 din 9 decembrie 1964 al Consiliului de Stat al R.S.R., p.f. nr. 1190/465, de 10.168 m.p. se transcrie în C.F. 2244 Suceava pe numele S.R. În baza adresei nr. 8645/1966 a Primăriei Suceava, conform încheierii C.F. nr. 43/1966, p.f. nr. 1190/451 își schimbă nr. în 1190/478. Din raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză a rezultat că pe p.f. nr. 1190/465 s-au edificat mai multe blocuri de locuințe, două alei pietonale, Aleea Mărășești și spațiul comercial „P.D.”, această parcelă făcând obiectul Decretului nr. 775/1964.

Cum din planul de amplasament, întocmit de SC Suceava rezultă că p.f. 1190/379 din C.F. 2613, proprietatea autorilor reclamanților, nu a făcut obiectul exproprierii, iar din raportul de expertiză rezultă că pe această parcelă nu a putut fi identificată o casă, instanța a constatat că doar suprafața de 488 m.p. identică cu parcela menționată a fost preluată de stat fără titlu. Așadar, față de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a considerat că suprafața de teren ce poate fi restituită în natură este de 1414 m.p. teren cuprins între B.M., bloc de locuințe B3, bloc de locuințe A12 și strada Universității, configurat cu albastru în planul de situație, precum și suprafața de 1247 m.p.

situată în zona Aleea Mărășești, cu mențiunea că pe prima parcelă se află imobilul pârâtelor, „P.D.”, iar pe cea de a doua parcelă se află un număr de 13 garaje, un loc de joacă pentru copii neidentificat în inventarul bunurilor publice, un parc, de asemenea neidentificat, și alei asfaltate. Referitor la aceste din urmă obiective, nu au fost reținute apărările intimatului M. Suceava, prin P., privind natura lor juridică, întrucât așa cum rezultă și din raportul de expertiză, parcul și locul de joacă pentru copii nu figurează în evidențele bunurilor publice, potrivit Legii nr. 213/1998, iar terenul este liber, astfel că în raport de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, se impune restituirea în natură.

De asemenea, garajele sunt construcții ușoare, în sensul alin. (3) din art. 10 din lege, putând fi demontate, neprezentând relevanță juridică modalitatea de achiziționare a acestora. În privința pârâtelor SC C. SA și SC T.P. SRL, prima instanță a reținut că acțiunea reclamanților apare ca nefondată. Astfel, SC C. SA s-a înființat în baza Legii nr. 31/1990, iar în anul 1992 a cedat pârâtei SC T.P. SRL Suceava „P.D.” care se află pe suprafața de 223 m.p. teren. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1997, SC C. SA a dobândit dreptul de proprietate și pentru suprafața de teren pe care se află imobilul în litigiu. Nu a fost reținută poziția reclamanților privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Tribunalul reținând că nulitatea are, în toate cazurile, un caracter judiciar.

Actul de vânzare-cumpărare dintre pârâte întrunește condițiile ad validitatem, fiind încheiat în anul 2002, ulterior dobândirii dreptului vânzătoarei, iar faptul că la acea dată era în vigoare Legea nr. 10/2001 nu echivalează cu nulitatea titlului, care, de asemenea, se cere constatată, între părți existând un antecontract în baza căruia bunul fusese predat, iar prețul plătit. De altfel, din raportul de expertiză întocmit în cauză, coroborat cu referatul de cercetare locală, rezultă că plăcintăria edificată pe suprafața de teren în litigiu are caracteristicile unei construcții definitive, amplasată în conformitate cu scopul stabilit prin actul cesionar, nedemontabilă și imposibil de strămutat.

Cum, potrivit procesului verbal de evaluare întocmit, la data de 25 ianuarie 1965, autorii reclamanților au fost despăgubiți, în baza art. 11 din Legea nr. 10/2001, modificată, instanța a condiționat restituirea în natură de rambursarea prețului primit actualizat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul M. Suceava, prin P., cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel Suceava. La termenul din data de 11 martie 2009 a fost formulată o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului apelant de către C.M. și A.N.N., care au susținut imposibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 2500 m.p. teren, vândută de autorul reclamanților autorilor intervenienților, respectiv familiilor N., C. și P. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 905/474/1957.

Intervenienții au arătat că terenul atribuit de prima instanță reclamanților se suprapune cu parte din terenul ce a fost propus de către pârâtul apelant a le fi restituit lor în natură, autorii intervenienților fiind expropriați prin același decret cu autorii reclamanților. Prin decizia civilă nr. 14 din 16 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, precum și cererea de intervenție accesorie în interesul acestuia, și a admis apelul reclamanților, a modificat parțial sentința primei instanțe în sensul obligării pârâtului, în principal, la atribuirea în compensare a unei suprafețe de teren corespunzătoare pentru suprafața de 5188 m.p. teren nerestituit, iar în subsidiar a obligației de despăgubire, precum și în sensul obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru construcții.

În soluționarea apelului formulat de pârâtul M. Suceava, prin P., instanța a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998. Pârâtul a contestat atribuirea în natură a două suprafețe de teren, din care prima ocupată de un loc de joacă pentru copii, situat în spatele P.I. aparținând intimatei SC T.P. SRL, iar a doua ocupată de garaje.

S-a invocat în ceea ce privește prima suprafață de teren faptul că este inclusă în inventarul bunurilor ce fac parte din domeniul public al M. Suceava, fiind afectat unei utilități publice, însă instanța a constatat că reținerea calității de bun proprietate publică este condiționată prin textul normativ citat de „intrarea în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a ratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.” În prezenta cauză, reclamanții invocă trecerea abuzivă în patrimoniului statului a terenului, astfel că simpla înscriere în inventarul bunurilor aparținând domeniului public nu îndeplinește această condiție.

În lipsa unor alte argumente de natură a legitima intrarea în posesia statului a terenului, instanța a considerat ca fiind insuficientă menționarea în H.G. nr. 1357/2001, pentru a considera că terenul în litigiu aparține de drept pârâtului. Mai mult, deși s-a invocat existența unui spațiu dejoacă pentru copii, instanța a reținut că suprafața de 230 mp este ocupată de câteva scrâncioabe și că nu s-au produs de către pârât dovezi privind amenajarea spațiului în acest scop, conform legislației specifice. Prin urmare, în raport și de dispozițiile art. 6.1 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007, Curtea de Apel a apreciat că această porțiune de teren poate fi restituită în natură.

Cu privire la cea de-a doua suprafață de teren, pârâtul a invocat că este ocupată de garaje construite încă de la momentul edificării blocurilor de locuințe ce au constituit obiectivul în vederea căruia s-a dispus exproprierea, că terenul respectiv face obiectul unor contracte de închiriere sau superficie, încheiate cu proprietarii acestor garaje și că nu este vorba de construcții ușoare, demontabile. Curtea de Apel a respins susținerile pârâtului cu motivarea că, prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să califice garajele drept construcții ușoare și demontabile, chiar dacă amplasarea lor a fost autorizată. Cererea de intervenție accesorie formulată în cauză a fost respinsă, ca nefondată, în conformitate cu dispozițiile art. 55 C. proc.

civ. Instanța de apel a reținut că, deși cererea de intervenție a fost calificată de autorii săi drept cerere de intervenție în interesul pârâtului, intervenienții au formulat pretenții proprii asupra unei părți din terenul restituit de prima instanță, respectiv parcela cuprinsă între B.M. (N), bloc locuințe B3 (E), bloc locuințe A12 (S) și str. Universității (V), configurată în contur albastru în planul de situație. Curtea de Apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect lipsa unor mențiuni care să permită identificarea amplasamentului parcelei de 2.500 m.p. vândută de S.V. în anul 1957, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 905/474.

Nici prin expertiza topometrică efectuată în apel nu a putut fi identificat cu certitudine amplasamentul terenului aparținând intervenienților, întrucât la data încheierii convenției de înstrăinare s-a consemnat mențiunea vânzării suprafeței de 2.500 m.p., fără ca parcela tabulară să fie divizată, contractul nefiind însoțit de un plan de situație care să permită individualizarea proprietății dobândite de cumpărători. În ceea ce privește apelul declarat de către reclamanți, instanța a reținut că este întemeiată critica formulată de aceștia privind prioritatea ce trebuie acordată modalității de reparare a prejudiciilor cauzate prin expropriere pe calea atribuirii altor bunuri și servicii în compensare, față de acordarea de despăgubiri, așa cum rezultă din dispozițiile art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (3), art. 26 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.

În consecință, instanța a admis apelul reclamanților și a stabilit o obligație alternativă în sarcina pârâtului, în condițiile în care acesta are posibilitatea de a identifica în domeniul public sau privat ce îi aparține bunuri mobile sau imobile ce pot fi atribuite reclamanților, indiferent de momentul în care aceste bunuri devin proprietatea pârâtului, în caz de imposibilitate efectivă și obiectivă, urmând a fi acordate reclamanților despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, instanța a constatat a fi întemeiată critica reclamanților privind omisiunea primei instanțe de a obliga pârâtul la despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor ce au aparținut autorilor lor.

Deși în decretul de expropriere nu se menționează în mod expres preluarea casei de locuit și anexelor gospodărești, reclamanții au făcut dovada existenței acestor imobile pe terenul supus exproprierii, iar în prezent aceste construcții nu mai există, pe amplasamentul pe care se aflau construcțiile fiind în prezent edificate blocuri de locuit și garajele despre care a făcut mențiune pârâtul prin cererea de apel. Având în vedere că pârâtul nu a contestat desființarea abuzivă a acestor construcții instanța a reținut o prezumție simplă, judecătorească, în sensul că imobilele construcții au existat în patrimoniul autorilor reclamanților.

Constatând că pârâtul nu a invocat și dovedit desființarea legală a acestor construcții, în condițiile în care demolarea era supusă autorizării la data dispariției acestora din evidențele fiscale ale autorității locale, că autoarea reclamanților a achitat impozit pentru proprietatea sa „situată în strada Z., compusă din clădire și teren” până în anul 1966, instanța a apreciat că reclamanții au făcut dovada îndreptățirii la despăgubiri pentru aceste bunuri. Conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 1/2001, „pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, despăgubirile urmând a fi acordate conform dispozițiilor procedurale din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul acestora fiind stabilit prin expertiza efectuată de prima instanță la suma de 50.800 lei.

Criticile reclamanților privind posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 223 m.p. ocupat de P.D. au fost respinse ca neîntemeiate. Instanța a reținut faptul că, deși această construcție nu a fost autorizată, ea a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1978, ulterior fiind aduse imobilului multiple îmbunătățiri, ce îi conferă caracteristicile unei construcții definitive. În ceea ce privește dreptul de proprietate pentru acest teren, a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1997, pârâtei SC C. SA, iar la data 06 noiembrie 2001 terenul a fost vândut pârâtei SC T.P. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 de B.N.P.

I.L.S. În lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu se poate reține lipsa de valabilitate a acestui înscris. Aspectele invocate de către reclamanți, privind împrejurările în care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, pot face obiectul analizei instanței competente, în măsura în care aceasta va fi sesizată. Cum la dosarul cauzei nu a fost depusă nici o dovadă din care să rezulte că nevalabilitatea acestui titlu de proprietate a fost constatată judiciar, instanța constată că această suprafață de teren nu poate fi restituită în natură, reclamanții urmând a primi măsuri reparatorii conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții S.E. și S.I., intervenienții C.M. și A.N.N. și M. Suceava prin P. 1. Prin recursul declarat, reclamanții formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a) Instanța ar fi trebuit să dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață de 223 m.p. pe care se află amplasată P.D. din următoarele considerente: Acest teren face parte din categoria celor neafectate de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea. Exproprierea terenului fiind făcută în scopul construirii unor blocuri de locuințe și a unei piețe în zona A., amplasarea unei plăcintării se situează în afara acestui scop.

Terenul pe care a fost amplasată plăcintăria face parte din categoria celor reglementate prin dispozițiile art. 11 alin. (2) și (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv a terenurilor pe care nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, această situație fiind constatată în cauză și prin raportul de expertiză Construcția P.D. nu a fost autorizată și nici modificările care i s-au adus, așa cum se constată și prin raportul de expertiză. Potrivit art. 11 alin. (2) și (3) raportat la art. 10 alin. (3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii precum și cele pe care sunt situate construcții ușoare sau demontabile indiferent dacă sunt sau nu autorizate.

Or, instanța de apel deși constată că respectiva construcție nu a fost autorizată nu dă eficiență dispozițiilor art. 11 alin. (2) și (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Construcția face parte din categoria celor ușoare și demontabile deoarece este realizată în cea mai mare parte din material lemnos, iar acoperișul din ferme metalice. Demontabilitatea construcției rezultă și din faptul că inițial a fost amplasată într-un alt loc (str. A.I.), iar ulterior, în baza deciziei nr. 203 din 17 octombrie 1978 a fostului Comitet executiv al C.P.M. Suceava, a fost desființată și mutată pe actualul amplasament.

b) Acțiunea în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este o veritabilă acțiune în revendicare specială în cadrul căreia se va examina și valabilitatea titlului opus de deținătorul imobilului, astfel încât nu este necesară exercitarea separată a unei acțiuni în nulitatea absolută a titlului, mai ales în cazul în care titlul a fost obținut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA Suceava pentru suprafața de 223 m.p. teren aferent activului P.D. nu este un act juridic de înstrăinare ci un act administrativ constitutiv de drepturi lovit de nulitate întrucât a fost emis cu încălcarea H.G.

nr. 834/1991. Persoana îndreptățită la restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este obligată ca, în vederea realizării dreptului său, să urmeze în prealabil calea unei acțiuni în contencios, dreptul său fiind pe deplin realizabil în cadrul acțiunii civile în restituire reglementată de Legea nr. 10/2001. Titlul opus de SC C. SA nefiind valabil, nici actele subsecvente acestuia nu sunt valabile, conform principiului „resoluto jure dantis resolvitur jus accipiens". Pe de altă parte, actul subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 intervenit între pârâții SC C. SA și SC T.P. SRL, având ca obiect acest teren, a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după îndeplinirea procedurii de notificare prevăzută de această lege, nefiind un act valabil, față de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, imobilul fiind situat în regimul de carte funciară reglementat de dispozițiile Decretului - Lege nr. 115/1938 sunt aplicabile dispoziției acestei legi privind efectul constitutiv de drepturi reale al intabulării. Prin urmare, atât SC C. SA Suceava cât și SC T.P. SRL Suceava au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului abia la data de 11 septembrie 2002 când prin încheierea emisă de Judecătoria Suceava, cartea funciară sub nr. 4989 - 4990/11 septembrie 2002, s-a dispus intabularea succesivă a dreptului de proprietate pentru cele două societăți comerciale. Acest moment al dobândirii dreptului situându-se după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și în cursul soluționării procedurii administrative declanșată prin notificare, rezultă că la data intrării în vigoare a acestei legi terenul în suprafață de 223 m.p.

era deținut din punct de vedere juridic, de o persoană juridică de drept public (M. Suceava) astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din lege, care prevăd obligativitatea restituirii în natură a imobilelor deținute de orice persoană juridică de drept public la data intrării în vigoare a acestei legi. c) Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii, ori să propună despăgubiri în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată. Întrucât obligația de acordare a unei asemenea măsuri este o obligație de rezultat nimic nu împiedică instanța de judecată ca în cazul în care unitatea deținătoare nu își îndeplinește această obligație într-un anumit termen să fie obligată la plata despăgubirilor echivalente bunului.

În cauză s-a făcut dovada că M. Suceava deține suficiente terenuri în domeniul său pentru a putea compensa și pe reclamanți pentru suprafața de teren expropriată și imposibil de restituit în natură pe vechiul amplasament, existând însă un refuz constant al acestei autorități de a furniza informații cu privire la domeniul său și de a oferi în compensare alte bunuri. În consecință, instanța ar fi trebuit să dispună obligarea M. Suceava la atribuirea prin compensare a unui teren echivalent valorii terenului expropriat imposibil de restituit și a valorii construcției demolate sau, în caz de neîndeplinire a acestei obligații într-un termen rezonabil de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, obligarea acestui pârât la plata unei despăgubiri echivalente terenului expropriat și construcției demolate.

2. Intervenienții C.M. și A.N.N. au formulat următoarele critici: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 905/474/1957 depus la dosar, S.V. a vândut părți egale din suprafața de 2500 m.p. teren cumpărătorilor C.G. și C.F., autorilor intervenienților, precum și familiilor P. și N. În contractul de vânzare-cumpărare se menționează că terenul situat în perimetrul de construcție al orașului Suceava, în suprafața de 2500 m.p. este identic cu ½ din ½ din C.F. Suceava, constând din parcela nr. 1190/379. Ca urmare, motivarea instanței de apel în sensul că prin probele administrate nu a putut fi identificat cu certitudine amplasamentul terenului aparținând intervenienților este neîntemeiată, întrucât instanța nu a analizat contractul de vânzare-cumpărare.

Se mai arată că, deși cererea de intervenție este intitulată ca o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului M. Suceava, indicându-se și temeiul legal, instanța de apel o încadrează ca fiind o cerere de intervenție în interes propriu reținând că este „justificată de propriile pretenții” asupra terenului care contravine celor ale reclamanților. Se mai arată că și intervenienții au depus notificare cu privire la restituirea a 833 m.p. teren din cei 2500 m.p. înstrăinați de S.V. autorilor lor și că instanța de recurs trebuie să examineze ambele rapoarte de expertiză efectuate în cauză. Cererea de recurs este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. 3. M. Suceava prin P., formulează următoarele critici pe care le încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.: Instanța de judecată a apreciat nelegal că este insuficientă menționarea în cuprinsul H.G. 1357/2001 a terenului ce reprezintă loc de joacă pentru copii, pentru a aprecia că acel bun aparține de drept recurentului-pârât, făcând parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale al M. Suceava. Cu privire la cel de al doilea amplasament, ocupat de garaje, se arată că, în mod greșit instanța de judecată a reținut că acestea sunt construcții ușoare în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Se susține, totodată, că hotărârea este nelegală și în privința terenurilor pentru care s-a dispus restituirea în natură, deoarece, potrivit suplimentului la expertiză tehnică întocmită în cauză, acestea sunt ocupate de rețele tehnico-edilitare (apă, canal, termoficare, gaze naturale).

Cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții A.N.N. și C.M. se arătă că, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1957, autorul reclamanților a înstrăinat suprafața de 2500 m.p. familiilor N., C. și P. și se solicită admiterea cererii de intervenție. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: 1. a) În ceea ce privește suprafața de teren de 223 m.p. pe care se află amplasată P.D., recurenții-reclamanți susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 11 alin. (2) și (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, arătând că acest teren trebuie restituit în natură deoarece nu este afectat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, construcția P.D.

nu a fost autorizată și face parte din categoria celor ușoare și demontabile. Aceste critici nu sunt fondate. Este adevărat că, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții din teren rămase liberă. Terenul în suprafață de 223 m.p. nu este însă un teren liber, pe acesta aflându-se edificată o construcția nouă, P.D. El ar putea fi totuși restituit în natură, în condițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă construcția existentă ar fi una neautorizată sau ușor demontabilă.

Curtea de Apel a stabilit, prin interpretarea probelor administrate în cauză că, deși această construcție nu a fost autorizată, ea a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1978, ulterior fiind aduse imobilului multiple îmbunătățiri, ce îi conferă caracteristicile unei construcții definitive. Stabilirea situației de fapt de către instanța de apel nu mai poate fi cenzurată pe calea recursului, în condițiile în care, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea controlului judiciar și sub acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Caracterul definitiv al construcției noi este un aspect rezultat din analizarea probelor administrate în cauză și, pentru considerentele expuse, nu mai poate fi reanalizat în faza procesuală a recursului.

Pornind de la această premisă, Înalta Curte constată că terenul în suprafață de 223 m.p. nu poate fi restituit în natură întrucât pe acesta se află edificată o construcție nouă, definitivă, fiind incidente astfel dispozițiile art. 10 alin. (3) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel. b) Reclamanții susțin că nu era necesară exercitarea separată a unei acțiuni în nulitatea absolută a certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA. Suceava pentru suprafața de 223 m.p. teren aferent activului P.D. și a actului subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 intervenit între pârâții SC C. SA și SC T.P.

SRL, deoarece a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după îndeplinirea procedurii de notificare prevăzută de această lege, fiind incidente dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate. Principiul disponibilității care guvernează desfășurarea procesului civil împiedică instanța civilă să se sesizeze din oficiu, limitele cadrului procesual în care se va desfășura judecata, inclusiv sub aspectul obiectului litigiului, fiind fixate de către reclamant. Prin urmare, în lipsa unei cereri prin care reclamanții să solicite cenzurarea valabilității certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA.

Suceava pentru suprafața de 223 m.p. teren aferent activului P.D. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 intervenit între pârâții SC C. SA și SC T.P. SRL, instanța de judecată nu putea din oficiu, cu încălcarea principiul disponibilității, să cerceteze legalitatea celor două acte juridice. Nulitatea reglementată în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 10/2001 și procedura judiciară reglementată de acest act normativ nu se constituie în excepții de la principiul menționat. De aceea, sancțiunea nulității și restituirea imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001 pot fi dispuse numai în condițiile în care instanța este învestită cu cereri formulate în acest sens, în aplicarea regulilor generale rezultate din principiul disponibilității în procesul civil.

În ceea ce privește criticile rezultate din aplicarea dispozițiilor Decretului - Lege nr. 115/1938, Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel. Prin urmare, aceste critici nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil și motive de apel în calea exercitată de reclamanți. c) Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci când a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a acorda în compensare pentru suprafața de 5188 m.p.

imposibil de restituit în natură, precum și pentru construcțiile demolate, alte bunuri imobiliare, iar în caz de imposibilitate să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în valoare de 964.968 euro sau echivalentul în lei la data executării, pentru teren, respectiv 50.800 lei pentru construcții. Întrucât până la data soluționării apelului nu s-a făcut dovada în cauză că M. Suceava deține bunuri ce pot fi atribuite în compensare în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu se poate reține o culpă a instanței în identificarea acestor bunuri, astfel încât și criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate. 2. Recursul declarat de intervenienții C.M.

și A.N.N. este nefondat. În cuprinsul motivelor de recurs sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., dar Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi analizată din perspectiva acestor motive de modificare a hotărârii. Simpla indicare a unui motiv de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 302 1 C. proc. civ. și nu învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul acelui motiv de recurs. Prin urmare, Înalta Curte nu va verifica legalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Susținerile vizând identificarea terenului ce a aparținut autorului intervenientului și care ar fi posibilă prin coroborarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 905/474/1957, a conținutului notificării formulate de intervenienți și a rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, se constituie în critici cu privire la stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt prin interpretarea probelor administrate. Însă, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea controlului judiciar și sub acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. În ceea ce privește prevederile art. 84 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în raport cu cererea de intervenție formulată și cu dispozițiile art. 49 C. proc. civ. Potrivit acestei norme, instanța trebuie să califice cererea cu care a fost învestită în raport cu natura dreptului și scopul urmărit prin aceasta. Or, câtă vreme prin cererea formulată intervenienții nu au formulat simple susțineri în interesul pârâtului, ci au invocat pretenții proprii în legătură cu o parte din terenul atribuit reclamanților prin hotărârea primei instanțe, în mod corect Curtea de Apel a calificat această cerere de intervenție ca fiind una în interes propriu, în acord cu prevederile art. 49 alin. (2) C. proc.

civ. 3. Recursul declarat de M. Suceava prin P. este, de asemenea, nefondat. El va fi analizat numai din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece niciuna din criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate, nu poate fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice acordarea măsurilor reparatorii pentru imobile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Potrivit situației de fapt reținută de instanța de apel în temeiul probelor administrate în cauză și care nu mai pot fi reapreciate în calea de atac a recursului, terenul menționat ca loc de joacă pentru copii în suprafață de 230 m.p.

este ocupat de câteva scrâncioabe. Este adevărat că utilitatea publică a unui bun rezultată din natura sa sau dintr-o dispoziție specială a legii face ca dreptul subiectiv de proprietate exercitat de stat sau de unitatea administrativ teritorială asupra bunului să fie un drept de proprietate publică. În aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, există o amenajare de utilitate publică în situația în care, prin modul și măsura în care este realizată, prin destinația și uzul acordat în mod obișnuit, apare ca neîndoielnică folosința cu caracter general pe care o asigură colectivității. Or, în cauză nu este dovedit că o astfel de amenajare de utilitate publică există pe terenul în litigiu, instanța de apel reținând că pe teren există câteva scrâncioabe.

Simpla susținere că acesta ar fi „loc de joacă pentru copii”, fără probarea existenței unei amenajări afectată unei folosințe generale în acest sens, nu este în opinia Înaltei Curți, în măsură să atragă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către reclamanți. Cu privire la cel de al doilea amplasament, ocupat de garaje, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de vreme ce calificarea garajelor ca fiind construcții ușoare sau demontabile este făcută chiar prin dispozițiile art. 10.4 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Susținerile privind nelegalitate hotărârii recurate sub aspectul restituirii în natură terenurilor pentru care s-a dispus această măsură nu vor fi analizate de Înalta Curte întrucât au fost formulate omissio medio, ele neconstituind în prealabil și motive de apel.

Motivele de recurs cuprind totodată simple afirmații cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții A.N.N. și C.M. Acestea nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, ele neputând fi calificate ca fiind critici de nelegalitate în sensul art. 302 1 C. proc. civ. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.E., S.I., de intervenienții C.M. și A.N.N. și de pârâtul M. Suceava prin P. împotriva deciziei civile nr. 14 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.