ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2418/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

33274/3/2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III – a civilă,

reclamantul I.N. a formulat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., contestație

împotriva deciziei nr. 197 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1771 din 10

decembrie 2008, Tribunalul București, secția a III – a civilă, a admis

contestația formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 197 din 23 iulie 2008

emisă de pârâtă și a modificat în parte decizia menționată, în sensul că la

art. 2 s-a propus acordarea de despăgubiri în conformitate cu art. 29 din Legea

nr. 10/2001 republicată (în loc de măsuri reparatorii), menținând celelalte

dispoziții ale deciziei atacate. Totodată, a fost obligată pârâta la plata

către reclamant a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, în condițiile art.

274 C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin decizia nr. 197 din 23 iulie 2008 emisă de A.V.A.S. s-a

respins cererea de restituire în natură formulată de reclamant, reținându-se

incidența dispozițiilor art. 29 din lege, întrucât imobilul revendicat este

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate și s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001 republicată, pentru imobilul – construcție magazie (depozit)

și teren, în suprafață de 692,63 mp situat în Brăila, evidențiat în patrimoniul

SC D. SA Galați, care face obiectul notificării nr. 47/2001. De asemenea, s-a

înaintat decizia către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Interpretând sistematic dispozițiile

art. 1 alin. (2), art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, prima instanță a reținut că legea

reglementează, ca și regulă generală, posibilitatea acordării, în cazul în care

restituirea în natură nu este posibilă, de măsuri reparatorii în echivalent

care pot fi ori acordarea de bunuri în compensare, ori acordarea de despăgubiri

bănești.

În ceea ce privește cauza de față,

prima instanță a reținut că ne aflăm într-o ipoteză specială a Legii nr.

10/2001, respectiv în cazul unui imobil evidențiat în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate [care nu se încadrează la art. 21 alin. (1) și (2) din

aceeași lege], situație în care legea prevede în mod expres numai acordarea de

despăgubiri, ca formă de reparare prin echivalent. Ca atare, instanța a

considerat că în mod greșit, în decizia atacată cu contestație, pârâta a

menționat doar dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în mod generic,

fără a specifica în mod concret dreptul la despăgubiri.

Pentru aceste considerente,

apreciind cererea ca fiind întemeiată, tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea

nr. 10/2001, a admis contestația, a modificat în parte Decizia nr. 197 din 23

iulie 2008 emisă de A.V.A.S., în sensul că la art. 2 să se propună acordarea de

despăgubiri în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată (în

loc de măsuri reparatorii), menținând celelalte dispoziții ale deciziei

atacate.

Împotriva sentinței civile nr. 1771

din 10 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă,

a declarat apel pârâta A.V.A.S.

În motivarea apelului se arată că

sentința este dată cu încălcarea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, text potrivit căruia instituția publică care a efectuat

privatizarea trebuie să propună măsuri reparatorii în echivalent,

individualizarea acestora revenind în sarcina Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Apelanta mai arată că, pe lângă

categoriile de măsuri reparatorii enumerate în sentința atacată (bunuri în

compensare sau despăgubiri bănești), măsurile reparatorii mai pot consta și în

titluri de despăgubire, conform art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005. De asemenea, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu se referă la

despăgubiri bănești, ci la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, iar A.V.A.S. nu are competența de a emite o decizie cu propunerea

acordării de despăgubiri bănești, ci de a emite decizie cu propunere de

acordare a măsurilor reparatorii.

Apelanta critică sentința și sub

aspectul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, susținând că acestea

au fost stabilite în mod arbitrar, nefiind depuse dovezi justificative.

Prin decizia civilă nr. 376 din 3

iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins apelul

declarat împotriva sentinței civile nr. 1771 din 10 decembrie 2008 pronunțat de

Tribunalul București, secția a IV – a civilă, obligând pe apelantă la 2.000 lei

cheltuieli de judecată către intimat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel a considerat următoarele: astfel cum în mod corect a reținut prima

instanță, categoriile de măsuri reparatorii prin echivalent sunt stabilite de

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv: compensarea cu

alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv.

Susținerea apelantei, în sensul că

ar mai exista o a treia categorie de măsuri reparatorii prin echivalent,

respectiv, titlurile de despăgubire, conform art. 3 lit. a) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, nu poate fi primită, deoarece aceste titluri reprezintă

doar forma care încorporează dreptul la despăgubiri, nicidecum o modalitate de

reparație distinctă de cele două, prevăzute expres și limitativ de art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prima instanță nu a impus apelantei

obligația de a propune acordarea de despăgubiri bănești, astfel încât apelanta

pornește de la o premisă eronată atunci când susține că nu are competența de a

emite o decizie cu propunerea acordării de despăgubiri bănești. În realitate,

prima instanță a înlocuit sintagma „măsuri reparatorii”, din art. 2 al deciziei

contestate, cu sintagma „despăgubiri în conformitate cu art. 29 din Legea nr.

10/2001, republicată”, pentru a se da eficiență prevederilor art. 29 alin. (1)

din lege, potrivit cărora, în cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1)

și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate.

Ca atare, în ipoteza prevăzută de

acest text legal, persoana îndreptățită poate obține doar despăgubiri, nu

măsuri reparatorii în general, care ar include și acordarea de bunuri sau

servicii în compensare. În mod corelativ, în ipoteza prevăzută de art. 29 alin.

(1) din lege, persoana juridică învestită cu soluționarea notificării nu poate

să propună acordarea altor măsuri reparatorii, decât despăgubiri.

Soluția dată de prima instanță nu

este de natură să încalce competențele stabilite de lege în ceea ce privește

stabilire și plata despăgubirilor. A.V.A.S. are competența de a propune

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

așa cum prevede art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 10/2001, republicată

(potrivit acestui text de aplicație generală, măsurile reparatorii în

echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz,

dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării), iar Comisia Centrală are competența de a evalua

despăgubirile și de a emite titlul de despăgubire, în conformitate cu prevederile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Nici critica referitoare la

modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită. La

fila 35 din dosarul de fond se găsește chitanța privind onorariul avocațial de

2.500 lei pe care reclamantul l-a plătit avocatului său pentru redactarea și

susținerea acțiunii în fața instanței. Ca atare, nu se poate susține că

instanța ar fi acordat cheltuieli de judecată nedovedite.

Din acest onorariu, prima instanță a

acordat reclamantului, sub forma cheltuielilor de judecată, doar suma de 1.000

lei, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și reținând că aceasta

este suma care s-ar cuveni în raport de durata scurtă a procesului și gradul de

complexitate al cauzei. Această soluție nu a fost atacată de reclamant, însă

acest aspect nu împiedică instanța de apel să constate că gradul în care

instanța de fond a redus cheltuielile de judecată este excesiv (deoarece

avocatul a redactat acțiunea, s-a prezentat la cele două termene de judecată

ale cauzei și a pus concluzii asupra probelor și pe fondul cauzei, neexistând o

justificare rezonabilă pentru reducerea onorariului cu 60%). Nu înseamnă că

instanța va agrava situația apelantei în propria cale de atac, însă această

constatare justifică aprecierea instanței de apel în sensul că apelanta nu este

îndreptățită să impute primei instanțe arbitrariul în stabilirea cuantumului

cheltuielilor de judecată, soluția sub acest aspect fiindu-i, în mod evident,

favorabilă.

Împotriva deciziei a declarat recurs

A.V.A.S., succesoarea legală a A.P.A.P.S., care a susținut următoarele motive

de nelegalitate a deciziei recurate.

Instanțele de judecată au pronunțat

hotărâri nelegale, cu încălcarea prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 și implicit a competenței A.V.A.S. conform acestor prevederi legale,

motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; instanța de

apel nu a analizat motivele de apel prin care A.V.A.S. a invocat prevederile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/001. Se mai susține că A.V.A.S. nu are

competența de a individualiza măsurile reparatorii prin echivalent, ci Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform dispozițiilor Legii nr.

247/2005.

Ultima critică vizează greșita

obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată care sunt arbitrar

stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare, conforme cu costurile reale

ale procesului.

Se invocă în drept prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin

prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Instanța de apel a interpretat și

aplicat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 29 din Legea

nr. 10/2001, considerând că prima instanță, pentru a da eficiență prevederilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a înlocuit sintagma „măsuri

reparatorii” cu „despăgubiri în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea

nr. 10/2001”.

Nu sunt justificate susținerile

recurentei în sensul că se încalcă competențele A.V.A.S., reglementate prin

lege, deoarece conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. are competența

de a propune stabilirea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de studiu și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor are competența de a evalua despăgubirile și de a emite titlul de

despăgubiri, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Curtea a analizat motivele de apel

invocate, inclusiv incidența prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în baza

cărora A.V.A.S. este obligată să emită o decizie prin care va propune acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Nici critica privind greșita

obligare a pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată nu se justifică,

instanța de apel a aplicat în mod just dispozițiile art. 274 C. proc. civ., indicând

în considerentele deciziei motivele de fapt și de drept ce au format

convingerea sa în admiterea cererii de obligare la plata cheltuielilor de

judecată a apelantei – pârâte A.V.A.S.

Având în vedere dispozițiile art.

274 C. proc. civ. și dovada achitării onorariului de apărător depusă în faza

procesuală a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga pe

recurenta – pârâtă la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către

intimatul – reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat

de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 376 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă.

Obligă pe recurentul - pârât să

plătească intimatului - reclamant I.N. suma de 3.000 lei, cheltuieli de

judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

aprilie 2010.