ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 871/2010

Deliberând asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

încheierea din 13 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2831/91/2008,

Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins excepția tardivității acțiunii,

iar prin sentința nr. 95 din 05 februarie 2009, pronunțată în același dosar, a

admis acțiunea formulată de reclamantul N.l. în contradictoriu cu pârâta P.O.

Odobești, sens în care a anulat dispoziția nr. 97/2002 emisă de pârât și a

stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în despăgubiri pentru

imobilul situat în Odobești, fosta str. 23 August, compus din teren în

suprafață de 350,70 mp și casă în suprafață de 251,25 mp, construită din zid și

acoperită cu tablă; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 500 lei către reclamant.

Pentru a respinge excepția

tardivității acțiunii, tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada comunicării

dispoziției administrative atacate prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în condițiile art. 10 din Legea nr.

10/2001, întrucât a făcut dovada că este moștenitorul defunctului proprietar al

imobilului solicitat prin notificare, compus din teren în suprafață de 350,70

mp, în prezent ocupat de blocuri, și construcție în suprafață de 251,25 mp,

demolată, precum și a preluării abuzive a acestui imobil, în sensul art. 2

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței tribunalului a

declarat apel pârâta.

Curtea de Apel Galați, secția civilă,

prin decizia nr. 199/ A/l din 1 iunie 2009, a admis apelul și a schimbat în

parte sentința, în sensul înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de

judecată, stabilită în sarcina pârâtei.

Curtea a reținut că apelul pârâtei

este fondat numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată, sens în care a

reținut că această parte nu datorează cheltuieli de judecată, pentru că atâta

timp cât Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 este instituție cu activitate

jurisdicțională care emite decizii în funcție de documentația prezentată de notificator,

ea nu se poate afla în culpă procesuală spre a-i fi aplicabile dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

Critica privind greșita respingere a

excepției tardivității acțiunii nu a fost primită, apreciindu-se că prin actele

depuse nu s-a făcut dovada certă a comunicării dispoziției atacate și că

această situație îi profită reclamantului.

De asemenea, nu au fost primite nici

criticile de fond legate de interpretarea eronată a datelor din anexa la

Decretul nr. 92/1950, sub acest aspect instanța de apel reținând că din anexa

la actul normativ menționat rezultă că imobilul este compus din teren în

suprafață de 350,70 mp și o casă în suprafață de 251,15 mp, construită din zid

și acoperită cu tablă.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către pârâtă, care a criticat-o pentru următoarele motive:

au respins excepția tardivității acțiunii, evaluând eronat probele și

argumentele invocate în susținerea acesteia.

Astfel, nu s-a avut în vedere faptul

că notificarea nr. 386/2001, înregistrată la P. Odobești sub nr. 4836 din 12

iulie 2001, a fost soluționată prin dispoziția nr. 97 din 5 august 2002, act ce

a fost comunicat reclamantului cu scrisoarea recomandată nr. 11/2002, anexată

la dosar.

Faptul comunicării dispoziției nr.

97/2002 a fost dovedit și cu copia filei din condica de corespondență, în care

se arăta că notificarea nr. 386/2001, înregistrată la P. Odobești sub nr. 4836

din 12 iulie 2001, a fost comunicată reclamantului.

Cum termenul prevăzut de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 pentru contestarea dispoziției administrative emise

în baza acestei legi curge de la data comunicării, fiind un termen de decădere,

și cum de la data comunicării” (30 noiembrie 2002) și până la data introducerii

acțiunii au trecut mai mult de 30 zile, se impunea admiterea excepției de

tardivitate a acțiunii.

Susținerile reclamantului în sensul că

nu i s-a comunicat dispoziția atacată este lipsită de suport probator. De

asemenea, susținerea potrivit căreia pârâta trebuia să comunice dispoziția prin

scrisoare recomandata cu confirmare de primire nu poate fi nici ea primită,

întrucât legiuitorul nu a instituit o anume modalitate în ce privește

comunicarea unei dispoziții.

De altfel, din economia textului de

lege invocat nu reiese că ar exista o altfel de prevedere decât aceea ca

dispoziția/decizia să se comunice beneficiarului Legii nr. 10/2001.

este întemeiată doar în parte, așa încât în mod eronat instanța de judecată a

dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 350,70 mp

și casa (magazin - descris în anexa la Decretul nr. 92/1950) în suprafață de

251,25 mp.

Instanța a interpretat greșit datele

înscrise în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția 10.

În realitate, din compararea datelor

înscrise în col. 3 cu cele din col. 8 ale. acestui act, rezultă ca suprafața

imobilului (teren și casă) este de 350,70 mp și nu cum greșit a reținut

instanța.

În drept, recurenta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:

respingere a excepției tardivității contestației, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, criticile

formulate în acest sens nefiind întemeiate, cu consecința inaplicabilității în

speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, ca regulă generală, art. 102

C. proc. civ., prevede că „termenele încep să curgă de la data comunicării

actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.”

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere

notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită (..) în termen de 30 de zile de la comunicare.”

Prin urmare, legea aplicabilă în

cauză, Legea nr. 10/2001, nu cuprinde nicio derogare în stabilirea momentului

de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru declanșarea fazei

judiciare a procedurii pe care o reglementează, stabilind, în acord cu norma

generală incidență, că acest termen curge de la comunicarea actului contestat.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu

cuprinde norme prin care să reglementeze modalitatea de comunicare a

deciziilor/dispozițiilor emise în procedura pe care o instituie, nu poate duce

la concluzia că această comunicare ar putea lipsi, devreme ce legea impune, în

mod expres, prin textul art. 26 alin. (3), comunicarea, ca modalitate de

înștiințare a persoanei îndreptățite asupra modului de soluționare a

notificării formulate.

Transmiterea prin poștă, cu scrisoare

recomandată cu confirmare de primire, reținută de instanțele anterioare ca

modalitate legală de comunicare a dispoziției administrative emise în procedura

Legii nr. 10/2001, își găsește suportul în dispozițiile generale ale Codului de

procedură civilă, art. 86 alin (3), aplicabile în tăcerea legii speciale pe

acest aspect.

Existența confirmării de primire a

scrisorii recomandate cu care se trimite dispoziția administrativă emisă în

procedura Legii nr. 10/2001 asigură realizarea scopului pentru care legiuitorul

a impus obligativitatea comunicării, acela ca destinatarul să cunoască

conținutul actului pe care, ulterior, are posibilitatea de a-l ataca în

justiție.

Or, în speță, deși recurenta invocă

faptul că a făcut comunicarea dispoziției contestate prin poștă, cu scrisoarea

recomandată nr. 11/2002, ea nu a produs în instanță confirmarea de primire de

către destinatar a actului astfel pretins comunicat, dovadă în absența căreia

în mod corect instanțele anterioare au apreciat în sensul că termenul de 30 de

zile pentru formularea contestației nu a început să curgă pentru reclamant, cu

consecința introducerii în termen a contestației, conform art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Dovada comunicării trebuie să rezulte

din însuși actul procedural cu această funcție, în speță confirmarea de primire

a scrisorii recomandate, iar nu din probe extrinseci, cum ar fi copia filei din

condica de corespondență, la care se face trimitere prin motivele de recurs.

Întrucât potrivit art. 1169 C. civ.,

sarcina probei comunicării în modalitatea prevăzută de lege revine emitentului

actului de comunicat, în speță recurentei-pârâte, și întrucât aceasta nu a

făcut o asemenea probă, neprezentând confirmarea de primire a scrisorii

recomandate cu care pretinde că a trimis reclamantului dispoziția

administrativă contestată, în mod legal instanța de apel a menținut soluția

fondului de respingere a excepției tardivității formulării contestației.

recurs se contestă întinderea dreptului la reparație al reclamantului,

susținându-se că instanța de judecată a dispus în mod eronat acordarea de

măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 350,70 mp și casă în

suprafață de 251,25 mp, soluție la care s-a ajuns în urma interpretării greșite

a datelor înscrise în anexa la Decretul nr. 92/1959, care ar atesta că

suprafața întregului imobilul, teren și casă, ar fi de 350,70 mp.

Critica vizează, deci, greșita

interpretare de către instanță a unei probe administrate în cauză, respectiv

anexa la Decretul nr. 92/1950, așa încât ea nu se încadrează în cazul de

modificare indicat de recurentă, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care

reglementează ipoteza interpretării greșite a actului juridic dedus judecății,

iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii.

De asemenea, critica nu se încadrează

nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului

judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art.

304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci

doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe

care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe

aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a

recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea

hotărârii atacate.

Ceea ce are competența să verifice

instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv

stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, în speță, prin raportare la

situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că imobilul preluat

prin naționalizare din patrimoniul autorului reclamantului era compus din teren

în suprafață de 350,70 mp și casă în suprafață de 251,15 mp, hotărârea atacată,

prin care s-a confirmat soluția fondului de acordare de măsuri reparatorii

reclamantului pentru imobilul în această configurație, apare ca fiind dată cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001, care recunosc moștenitorilor proprietarului

deposedat abuziv dreptul la restituire pentru imobilele deținute în proprietate

la data preluării abuzive. Ca atare, din acest punct de vedere, în speță nu sunt

îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că recursul pârâtei este nefondat și îl va respinge în

consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta P.O. Odobești împotriva deciziei nr. 199/ A din 11 iunie

2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

12 februarie 2010.