ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 871/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 13 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2831/91/2008, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins excepția tardivității acțiunii, iar prin sentința nr. 95 din 05 februarie 2009, pronunțată în același dosar, a admis acțiunea formulată de reclamantul N.l. în contradictoriu cu pârâta P.O. Odobești, sens în care a anulat dispoziția nr. 97/2002 emisă de pârât și a stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în despăgubiri pentru imobilul situat în Odobești, fosta str. 23 August, compus din teren în suprafață de 350,70 mp și casă în suprafață de 251,25 mp, construită din zid și acoperită cu tablă; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei către reclamant.

Pentru a respinge excepția tardivității acțiunii, tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada comunicării dispoziției administrative atacate prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, întrucât a făcut dovada că este moștenitorul defunctului proprietar al imobilului solicitat prin notificare, compus din teren în suprafață de 350,70 mp, în prezent ocupat de blocuri, și construcție în suprafață de 251,25 mp, demolată, precum și a preluării abuzive a acestui imobil, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 199/ A/l din 1 iunie 2009, a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită în sarcina pârâtei. Curtea a reținut că apelul pârâtei este fondat numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată, sens în care a reținut că această parte nu datorează cheltuieli de judecată, pentru că atâta timp cât Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 este instituție cu activitate jurisdicțională care emite decizii în funcție de documentația prezentată de notificator, ea nu se poate afla în culpă procesuală spre a-i fi aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Critica privind greșita respingere a excepției tardivității acțiunii nu a fost primită, apreciindu-se că prin actele depuse nu s-a făcut dovada certă a comunicării dispoziției atacate și că această situație îi profită reclamantului.

De asemenea, nu au fost primite nici criticile de fond legate de interpretarea eronată a datelor din anexa la Decretul nr. 92/1950, sub acest aspect instanța de apel reținând că din anexa la actul normativ menționat rezultă că imobilul este compus din teren în suprafață de 350,70 mp și o casă în suprafață de 251,15 mp, construită din zid și acoperită cu tablă. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a criticat-o pentru următoarele motive: 1. În mod greșit instanțele anterioare au respins excepția tardivității acțiunii, evaluând eronat probele și argumentele invocate în susținerea acesteia. Astfel, nu s-a avut în vedere faptul că notificarea nr. 386/2001, înregistrată la P. Odobești sub nr. 4836 din 12 iulie 2001, a fost soluționată prin dispoziția nr. 97 din 5 august 2002, act ce a fost comunicat reclamantului cu scrisoarea recomandată nr. 11/2002, anexată la dosar.

Faptul comunicării dispoziției nr. 97/2002 a fost dovedit și cu copia filei din condica de corespondență, în care se arăta că notificarea nr. 386/2001, înregistrată la P. Odobești sub nr. 4836 din 12 iulie 2001, a fost comunicată reclamantului. Cum termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru contestarea dispoziției administrative emise în baza acestei legi curge de la data comunicării, fiind un termen de decădere, și cum de la data comunicării” (30 noiembrie 2002) și până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 30 zile, se impunea admiterea excepției de tardivitate a acțiunii. Susținerile reclamantului în sensul că nu i s-a comunicat dispoziția atacată este lipsită de suport probator.

De asemenea, susținerea potrivit căreia pârâta trebuia să comunice dispoziția prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire nu poate fi nici ea primită, întrucât legiuitorul nu a instituit o anume modalitate în ce privește comunicarea unei dispoziții. De altfel, din economia textului de lege invocat nu reiese că ar exista o altfel de prevedere decât aceea ca dispoziția/decizia să se comunice beneficiarului Legii nr. 10/2001. 2. Pe fond, acțiunea reclamantului este întemeiată doar în parte, așa încât în mod eronat instanța de judecată a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 350,70 mp și casa (magazin - descris în anexa la Decretul nr. 92/1950) în suprafață de 251,25 mp.

Instanța a interpretat greșit datele înscrise în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția 10. În realitate, din compararea datelor înscrise în col. 3 cu cele din col. 8 ale. acestui act, rezultă ca suprafața imobilului (teren și casă) este de 350,70 mp și nu cum greșit a reținut instanța. În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele: 1. Confirmând soluția fondului de respingere a excepției tardivității contestației, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, ca regulă generală, art. 102 C. proc. civ., prevede că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.” Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită (..) în termen de 30 de zile de la comunicare.” Prin urmare, legea aplicabilă în cauză, Legea nr. 10/2001, nu cuprinde nicio derogare în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru declanșarea fazei judiciare a procedurii pe care o reglementează, stabilind, în acord cu norma generală incidență, că acest termen curge de la comunicarea actului contestat.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme prin care să reglementeze modalitatea de comunicare a deciziilor/dispozițiilor emise în procedura pe care o instituie, nu poate duce la concluzia că această comunicare ar putea lipsi, devreme ce legea impune, în mod expres, prin textul art. 26 alin. (3), comunicarea, ca modalitate de înștiințare a persoanei îndreptățite asupra modului de soluționare a notificării formulate. Transmiterea prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, reținută de instanțele anterioare ca modalitate legală de comunicare a dispoziției administrative emise în procedura Legii nr. 10/2001, își găsește suportul în dispozițiile generale ale Codului de procedură civilă, art. 86 alin (3), aplicabile în tăcerea legii speciale pe acest aspect.

Existența confirmării de primire a scrisorii recomandate cu care se trimite dispoziția administrativă emisă în procedura Legii nr. 10/2001 asigură realizarea scopului pentru care legiuitorul a impus obligativitatea comunicării, acela ca destinatarul să cunoască conținutul actului pe care, ulterior, are posibilitatea de a-l ataca în justiție. Or, în speță, deși recurenta invocă faptul că a făcut comunicarea dispoziției contestate prin poștă, cu scrisoarea recomandată nr. 11/2002, ea nu a produs în instanță confirmarea de primire de către destinatar a actului astfel pretins comunicat, dovadă în absența căreia în mod corect instanțele anterioare au apreciat în sensul că termenul de 30 de zile pentru formularea contestației nu a început să curgă pentru reclamant, cu consecința introducerii în termen a contestației, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dovada comunicării trebuie să rezulte din însuși actul procedural cu această funcție, în speță confirmarea de primire a scrisorii recomandate, iar nu din probe extrinseci, cum ar fi copia filei din condica de corespondență, la care se face trimitere prin motivele de recurs. Întrucât potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei comunicării în modalitatea prevăzută de lege revine emitentului actului de comunicat, în speță recurentei-pârâte, și întrucât aceasta nu a făcut o asemenea probă, neprezentând confirmarea de primire a scrisorii recomandate cu care pretinde că a trimis reclamantului dispoziția administrativă contestată, în mod legal instanța de apel a menținut soluția fondului de respingere a excepției tardivității formulării contestației.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se contestă întinderea dreptului la reparație al reclamantului, susținându-se că instanța de judecată a dispus în mod eronat acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 350,70 mp și casă în suprafață de 251,25 mp, soluție la care s-a ajuns în urma interpretării greșite a datelor înscrise în anexa la Decretul nr. 92/1959, care ar atesta că suprafața întregului imobilul, teren și casă, ar fi de 350,70 mp. Critica vizează, deci, greșita interpretare de către instanță a unei probe administrate în cauză, respectiv anexa la Decretul nr. 92/1950, așa încât ea nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurentă, art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., care reglementează ipoteza interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii. De asemenea, critica nu se încadrează nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. Ceea ce are competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, în speță, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că imobilul preluat prin naționalizare din patrimoniul autorului reclamantului era compus din teren în suprafață de 350,70 mp și casă în suprafață de 251,15 mp, hotărârea atacată, prin care s-a confirmat soluția fondului de acordare de măsuri reparatorii reclamantului pentru imobilul în această configurație, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care recunosc moștenitorilor proprietarului deposedat abuziv dreptul la restituire pentru imobilele deținute în proprietate la data preluării abuzive. Ca atare, din acest punct de vedere, în speță nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.O. Odobești împotriva deciziei nr. 199/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2010.