ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2137/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă

nr. 657 din 15 decembrie 2009 a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată

de reclamanta SC Q. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Cluj, având ca

având ca obiect suspendarea deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie

2009 privind obligații fiscale suplimentare, stabilite de inspecția

fiscală.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a constatat îndeplinirea condiției privind achitarea cauțiunii,

în cuantum de 100.000 lei, conform dovezii depuse la dosar, precum și îndeplinirea

procedurii prealabile reglementată de art. 17 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, instanța a opinat

că reclamanta nu a reușit să argumenteze convingător , în

fapt și în drept, existența unui caz bine justificat, astfel cum este

definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, simpla constatare a

existenței unor cheltuieli nedeductibile, care conduce automat la

majorarea impozitului pe profit, neîncadrându-se în această noțiune.

Interpretarea normelor care permit sau nu anumite deduceri este realizată

de organul administrativ cu ocazia contestației sau de către

instanța de judecată, pârâta fiind astfel competentă să

cenzureze modul de înscriere în contabilitate a unor cheltuieli cum sunt taxe

de studiu, deplasări în străinătate, achiziții de bunuri

etc.

Cu privire la condiția existenței

pagubei iminente, definită de art. 2 lit. ș) din lege, s-a apreciat

că asigurarea sumei necesare salariilor nu reprezintă o

problemă, indiferent de executarea sau nu a sumei stabilite de organele

fiscale, întrucât nu există indicii că cifra de afaceri a reclamantei

a înregistrat vreo scădere în anul 2009, în condițiile în care

domeniul în care societatea acționează nu a fost afectat de criza

economică, cifra de afaceri aferentă acestui an fiind de 17.344.491

lei , iar cheltuielile de salarii 44242 lei pe fiecare lună.

S-a reținut de asemenea că

înscrisurile depuse în probațiune, la dosarul cauzei, nu dovedesc

existența unor obligații scadente într-un cuantum care să

poată fi afectat prin executare, iar sechestrul impus asupra activelor societății

nu este relevant, neconstituind condiție legală de suspendare.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta SC Q. SRL, solicitând modificarea ei în sensul

admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 1009

din 30 septembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite

de inspecția fiscală.

În motivarea recursului, s-a apreciat că

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

raportat la îndeplinirea în speță a cerințelor impuse de art. 14

din Legea nr. 554/2004.

Astfel, susține recurenta,

existența cazului bine justificat este pe deplin dovedită, întrucât: (i)

organul de inspecție fiscală a considerat o serie de cheltuieli

eferente unor deplasări în străinătate ca fiind nedeductibile, deși

toate acestea au fost înregistrate în contabilitate pe bază de documente

justificative, documente care au fost prezentate dar nu au fost luate în

considerare; (ii) sumele plătite cu titlu de diurnă nu trebuie

justificate, ele cuvenindu-se angajatului prin simplul fapt că a fost delegat

în interesul societății, însă cu toate acestea au fost

considerate nedeductibile; (iii) în ceea ce privește anumite cheltuieli cu

sponsorizări considerate nedeductibile a fost calculată greșit

baza asupra căreia a fost aplicat procentul de 20% sau 3 la mie din cifra

de afaceri; iiii) au fost considerate nedeductibile cheltuielile cu ratele de

leasing operațional și cele cu bunuri și servicii aferente celor

care au făcut obiectul contractelor de leasing pornindu-se de la premisa

falsă și lipsită de temei legal că societatea era obligată

să cumpere bunurile la finalizarea contractului, deși această

opțiune reprezintă un drept, nu o obligație contractuală

sau legală în sarcina acesteia.

În privința condiției pagubei

iminente, s-a concluzionat greșit că executarea unei sume

considerabile de 1.633.894,33 lei nu este de natură a bloca activitatea

societății și a determina, în final, deschiderea procedurii

insolvenței.

Sub acest aspect, apreciază

recurenta, în ceea ce privește cheltuielile salariale, era necesar ca

raportarea să se facă între sume corespondente, respectiv rezultatul

net al exercițiului financiar aferent anului fiscal 2008, de 241.417 lei,

trebuie corelat cu suma reprezentând cheltuieli salariale tot pentru un an

întreg, nu doar pentru o lună, cumulând suma de 530.904 lei, dublu față

de rezultatul net al exercițiului financiar considerat ca punct de referință.

Totodată, susținerile instanței

de fond în privința celorlalte obligații de plată nu sunt conforme

cu situația financiară a societății, așa cum

rezultă din înscrisurile anexate cererii de recurs (centralizator cuprinzând

scadențele restanțelor conform contractelor de creditare - 5317 146

,99 lei; bilete de ordin - 816.859 lei; facturi furnizori pe sold - 9.005.945

lei), care justifică pe deplin existența unui prejudiciu iminent, de

proporții majore, deloc neglijabil, de natură să determine cu

necesitate suspendarea executării actului de impunere contestat.

S-a solicitat a se avea în vedere și

faptul că actul administrativ-fiscal de impunere a fost contestat numai în

parte, ceea ce constituie o justificare implicită a bunei-credințe în

exercitarea drepturilor procesuale, exclusiv în scopul unei juste și

riguroase aplicări a legii. S-a făcut referire și la

obligativitatea aplicării cu prioritate a dreptului comunitar, în acest sens

fiind conturată și practica instanțelor care au dat

eficiență acestor norme. Exemplificativ, recurenta a indicat

sentința civilă nr. 242/2008 a Curții de Apel Cluj,

întemeiată și pe jurisprudența CEDO (cauza Janosevici, cauza

Suedia) care a reținut încălcarea dreptului de acces la

instanță în situația în care autoritățile fiscale au

impus reclamantului plata de taxe și accesorii stabilite retroactiv ce au

fost puse în executare înainte ca o instanță competentă să

se pronunțe asupra legalității actului administrativ-fiscal.

Recursul este fondat.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma

dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului

judiciar, Înalta Curte reține că subzistă în cauză motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele

ce succed.

În conformitate cu prevederile art. 215

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

introducerea contestației pe calea administrativă nu suspendă

executarea actului administrativ-fiscal.

Același text de lege prevede

însă, prin alin. (2), că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului

contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ-fiscal

în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, instanța competentă

putând dispune o atare măsură dacă se depune o cauțiune de

până la 20% din cuantumul sumei contestate.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004,

în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral.

Rezultă din aceste prevederi legale

necesitatea întrunirii cumulative a celor două condiții – cazul bine

justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2

lit. ș) și t) – care, prin tonul lor restrictiv – imperativ,

denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării

executării actului administrativ, presupunând așadar dovedirea efectivă

a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului

atacat.

Suspendarea executării actului

administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a

drepturilor și intereselor particularilor până la momentul în care

instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată

prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul

juridic al Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii

Europene.

În sensul acestor instrumente juridice,

suspendarea poate fi acordată atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor

și intereselor prezente în cauză, se apreciază că

executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave,

dificil de reparat și există argumente juridice aparent valabile cu

privire la nelegalitatea acestuia.

Prin urmare, cazul bine justificat

și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza

împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea

interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de

răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul

administrativ și să facă verosimilă iminența

producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus

evaluării.

În raport de circumstanțele concrete

ale prezentei cauze, pe baza actelor avute în vedere de prima

instanță și a celor anexate cererii de recurs, ținând seama

și de jurisprudența CEDO în materie, Înalta Curte reține,

contrar concluziei judecătorului fondului, că sunt îndeplinite cumulativ

cele două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a

se lua măsura de protecție provizorie a suspendării

executării actului administrativ contestat.

Reclamanta-recurentă a invocat

astfel suficiente împrejurări legate de starea de fapt și de drept

circumscrise, fără antamarea fondului cauzei, unor argumente juridice

aparent valabile, de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ fiscal contestat,

iar datoriile scadente ale societății și cuantumul considerabil

al debitului stabilit prin decizia de impunere fiscală justifică pe

deplin existența unui prejudiciu iminent de proporții majore, deloc

neglijabile și cu consecințe greu de înlăturat, în ipoteza executării

acesteia anterior examinării legalității ei de către instanța

competentă.

În cauză s-a depus, totodată, o

garanție cu caracter serios, al cărei cuantum este de natură

să asigure acoperirea eventualelor daune suferite de creditor , ca urmare a

întârzierii executării silite, constituind totodată o garanție

reală a exercitării cu bună-credință de către

debitor a drepturilor sale procesuale.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite

prezentul recurs și va modifica în tot hotărârea atacată în

sensul admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere contestate,

acordând această măsură de protecție provizorie până

la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC Q. SRL împotriva

sentinței civile nr. 657 din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată în sensul că, în fond, admite cererea formulată de reclamanta

SC Q. SRL.

În consecință dispune

suspendarea executării deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009

emisă pentru suma de 1633894,33 lei până la soluționarea în fond

a acțiunii în contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.