ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2137/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 657 din 15 decembrie 2009 a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC Q. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Cluj, având ca având ca obiect suspendarea deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009 privind obligații fiscale suplimentare, stabilite de inspecția fiscală. Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat îndeplinirea condiției privind achitarea cauțiunii, în cuantum de 100.000 lei, conform dovezii depuse la dosar, precum și îndeplinirea procedurii prealabile reglementată de art. 17 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, instanța a opinat că reclamanta nu a reușit să argumenteze convingător , în fapt și în drept, existența unui caz bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, simpla constatare a existenței unor cheltuieli nedeductibile, care conduce automat la majorarea impozitului pe profit, neîncadrându-se în această noțiune.

Interpretarea normelor care permit sau nu anumite deduceri este realizată de organul administrativ cu ocazia contestației sau de către instanța de judecată, pârâta fiind astfel competentă să cenzureze modul de înscriere în contabilitate a unor cheltuieli cum sunt taxe de studiu, deplasări în străinătate, achiziții de bunuri etc. Cu privire la condiția existenței pagubei iminente, definită de art. 2 lit. ș) din lege, s-a apreciat că asigurarea sumei necesare salariilor nu reprezintă o problemă, indiferent de executarea sau nu a sumei stabilite de organele fiscale, întrucât nu există indicii că cifra de afaceri a reclamantei a înregistrat vreo scădere în anul 2009, în condițiile în care domeniul în care societatea acționează nu a fost afectat de criza economică, cifra de afaceri aferentă acestui an fiind de 17.344.491 lei , iar cheltuielile de salarii 44242 lei pe fiecare lună.

S-a reținut de asemenea că înscrisurile depuse în probațiune, la dosarul cauzei, nu dovedesc existența unor obligații scadente într-un cuantum care să poată fi afectat prin executare, iar sechestrul impus asupra activelor societății nu este relevant, neconstituind condiție legală de suspendare. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC Q. SRL, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală. În motivarea recursului, s-a apreciat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, raportat la îndeplinirea în speță a cerințelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, susține recurenta, existența cazului bine justificat este pe deplin dovedită, întrucât: (i) organul de inspecție fiscală a considerat o serie de cheltuieli eferente unor deplasări în străinătate ca fiind nedeductibile, deși toate acestea au fost înregistrate în contabilitate pe bază de documente justificative, documente care au fost prezentate dar nu au fost luate în considerare; (ii) sumele plătite cu titlu de diurnă nu trebuie justificate, ele cuvenindu-se angajatului prin simplul fapt că a fost delegat în interesul societății, însă cu toate acestea au fost considerate nedeductibile; (iii) în ceea ce privește anumite cheltuieli cu sponsorizări considerate nedeductibile a fost calculată greșit baza asupra căreia a fost aplicat procentul de 20% sau 3 la mie din cifra de afaceri; iiii) au fost considerate nedeductibile cheltuielile cu ratele de leasing operațional și cele cu bunuri și servicii aferente celor care au făcut obiectul contractelor de leasing pornindu-se de la premisa falsă și lipsită de temei legal că societatea era obligată să cumpere bunurile la finalizarea contractului, deși această opțiune reprezintă un drept, nu o obligație contractuală sau legală în sarcina acesteia.

În privința condiției pagubei iminente, s-a concluzionat greșit că executarea unei sume considerabile de 1.633.894,33 lei nu este de natură a bloca activitatea societății și a determina, în final, deschiderea procedurii insolvenței. Sub acest aspect, apreciază recurenta, în ceea ce privește cheltuielile salariale, era necesar ca raportarea să se facă între sume corespondente, respectiv rezultatul net al exercițiului financiar aferent anului fiscal 2008, de 241.417 lei, trebuie corelat cu suma reprezentând cheltuieli salariale tot pentru un an întreg, nu doar pentru o lună, cumulând suma de 530.904 lei, dublu față de rezultatul net al exercițiului financiar considerat ca punct de referință.

Totodată, susținerile instanței de fond în privința celorlalte obligații de plată nu sunt conforme cu situația financiară a societății, așa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de recurs (centralizator cuprinzând scadențele restanțelor conform contractelor de creditare - 5317 146 ,99 lei; bilete de ordin - 816.859 lei; facturi furnizori pe sold - 9.005.945 lei), care justifică pe deplin existența unui prejudiciu iminent, de proporții majore, deloc neglijabil, de natură să determine cu necesitate suspendarea executării actului de impunere contestat. S-a solicitat a se avea în vedere și faptul că actul administrativ-fiscal de impunere a fost contestat numai în parte, ceea ce constituie o justificare implicită a bunei-credințe în exercitarea drepturilor procesuale, exclusiv în scopul unei juste și riguroase aplicări a legii.

S-a făcut referire și la obligativitatea aplicării cu prioritate a dreptului comunitar, în acest sens fiind conturată și practica instanțelor care au dat eficiență acestor norme. Exemplificativ, recurenta a indicat sentința civilă nr. 242/2008 a Curții de Apel Cluj, întemeiată și pe jurisprudența CEDO (cauza Janosevici, cauza Suedia) care a reținut încălcarea dreptului de acces la instanță în situația în care autoritățile fiscale au impus reclamantului plata de taxe și accesorii stabilite retroactiv ce au fost puse în executare înainte ca o instanță competentă să se pronunțe asupra legalității actului administrativ-fiscal. Recursul este fondat. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că subzistă în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru argumentele ce succed. În conformitate cu prevederile art. 215 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, introducerea contestației pe calea administrativă nu suspendă executarea actului administrativ-fiscal. Același text de lege prevede însă, prin alin. (2), că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ-fiscal în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, instanța competentă putând dispune o atare măsură dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral. Rezultă din aceste prevederi legale necesitatea întrunirii cumulative a celor două condiții – cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) – care, prin tonul lor restrictiv – imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând așadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat.

Suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul în care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul juridic al Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. În sensul acestor instrumente juridice, suspendarea poate fi acordată atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente în cauză, se apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat și există argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea acestuia.

Prin urmare, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării. În raport de circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor avute în vedere de prima instanță și a celor anexate cererii de recurs, ținând seama și de jurisprudența CEDO în materie, Înalta Curte reține, contrar concluziei judecătorului fondului, că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se lua măsura de protecție provizorie a suspendării executării actului administrativ contestat.

Reclamanta-recurentă a invocat astfel suficiente împrejurări legate de starea de fapt și de drept circumscrise, fără antamarea fondului cauzei, unor argumente juridice aparent valabile, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal contestat, iar datoriile scadente ale societății și cuantumul considerabil al debitului stabilit prin decizia de impunere fiscală justifică pe deplin existența unui prejudiciu iminent de proporții majore, deloc neglijabile și cu consecințe greu de înlăturat, în ipoteza executării acesteia anterior examinării legalității ei de către instanța competentă. În cauză s-a depus, totodată, o garanție cu caracter serios, al cărei cuantum este de natură să asigure acoperirea eventualelor daune suferite de creditor , ca urmare a întârzierii executării silite, constituind totodată o garanție reală a exercitării cu bună-credință de către debitor a drepturilor sale procesuale.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite prezentul recurs și va modifica în tot hotărârea atacată în sensul admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere contestate, acordând această măsură de protecție provizorie până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC Q. SRL împotriva sentinței civile nr. 657 din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată în sensul că, în fond, admite cererea formulată de reclamanta

SC Q. SRL.

În consecință dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009 emisă pentru suma de 1633894,33 lei până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.