ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3335/2010

În recursul declarat împotriva primei decizii recurentul formulează următoarele critici: 1.1. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de judecată a încălcat prevederile art. 296 C. proc. civ. și, în propria cale de atac, i-a creat - în calitate de apelant - o situație mai grea decât aceea din sentința tribunalului. Față de acest aspect, se impune admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 256/A din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați și trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii. 1.

Instanța de judecată a interpretat în mod greșit actul dedus judecății, conform prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât a apreciat că instanța de fond nu a făcut o analiză și nicio încadrare în unul din cazurile de preluare abuzivă prin expropriere și nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la aspectele invocate de subsemnatul, respectiv la nepublicarea decretului de expropriere și la neacordarea despăgubirilor urmare a exproprierii. Or, preluarea abuziva din anul 1987 poate fi încadrata la doua puncte ale art. 2 din Legea nr. 10 din 2001, menționate de Curte, respectiv la lit. i), pentru că nu s-au respectat legile în vigoare și Constituția din 1965 și la pct. f, pentru că este un imobil preluat de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării în Buletinul Oficial. Mai mult, unitatea administrativ-teritoriala a perseverat in încălcarea drepturilor de proprietate și după primirea notificării reclamantului în luna iulie 2001. 1.

Nici Primăria, nici Consiliul Local nu au respectat în continuarea dezbaterilor prevederile cu privire la procedură, încurajate de lipsa de reacție a curții: nu au depus întâmpinare la apelul declarat de reclamant, nici delegație pentru consilierul juridic G.M., confuzia tolerată sau chiar acoperită de instanță între Primăria Municipiului Galați si Consiliul Local Galați trebuind să conțină o semnificație; au continuat sa obstrucționeze desfășurarea dezbaterilor, amânând răspunsul la interogatoriu etc. 1.

Contrar susținerilor din decizia civilă nr. 256/A din 26 noiembrie 2008, în apel s-a făcut dovada suprafeței solicitate. Diminuarea suprafeței la 492 mp, suprafața a terenului care apare in foile matricole prezentate la dosar de Primărie, nu poate fi rezultatul unei erori în măsurători, după ce vechile măsurători au fost valabil recunoscute și a rezultat o suprafață pentru care s-a plătit impozit mai mult de 40 de ani. Dispariția celor 130 mp este rezultatul unei alte preluări abuzive parțiale, realizata de vecinii/locatarii din imobilul învecinat, imobil proprietatea Întreprinderii Gospodărire Locativă, deci a municipiului, probabil cu acordul întreprinderii sus-menționate. Fiind tot o preluare abuziva realizata între anii 1945 - 1989 se încadrează tot in obiectul si în perioada de care se preocupă Legea nr. 10/2001 și face obiectul acestei acțiuni. Ceea ce instanțele nu au înțeles este ca certificatele fiscale nr. 63328 si nr. 63330 din 14 octombrie 1987 reprezintă deschiderea a doua roluri fiscale - singura intenție a administrației fiscale a fost să echilibreze cele două obligații fiscale în interpretarea prevederii din Certificatul de moștenire cu privire la stăpânirea in indiviziune a terenului imobilului - pe numele mamei reclamantului si al său personal, ca moștenitori ai defunctului R.E., din rolul fiscal pe numele acestuia. Cele doua suprafețe se însumează - 246 + 245 = 491; este adevărat ca nu totalizează 492 mp, dar măcar faptul ca nu erau ambele egale (de 246 mp) nu lăsau in nici un caz posibilitatea pe care o alege instanța de fond : "imobilul avea 245 sau 246 mp, iar nu suprafața de 622 mp Așa cum a recunoscut instanța de fond, acest teren nu a fost niciodată expropriat. În acest sens, reclamantul invocă extrasul comunicat de Consiliul Județului Galați în decembrie 2001 din "Tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile, situate in județul Galați se expropriază și se trec în proprietatea statului" - Anexa 6 la Decretul Consiliului de Stat nr. 308 din 11 decembrie 1987, în care la poziția 36 apar "moștenitorii defunctului R.E.", iar la "Suprafața imobilului ce se expropriază", coloana 5 "terenuri" se expropriază "zero metri pătrați". Potrivit art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001 „existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive”, dar numai „în absența unor probe contrare”. În aceasta situație, considerentele entității învestită cu soluționarea notificării, ale instanțelor de fond și de apel asupra întinderii dreptului de proprietate -instanța de apel chiar perseverează în eroarea că suprafața este cea prevăzuta in actul de expropriere au fost contrazise prin probele contrare administrate, inclusiv sub semnătura pârâtului reprezentat prin Primarul Municipiului Galați. 1.

Obligarea Consiliului Local Galați la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosința a imobilului, de natura unor chirii este de fapt o restrângere benevola a exercițiului unor drepturi, acceptând obligația de a menține destinația imobilului teren care, conform susținerilor Primăriei, are în prezent are o utilitate publică sau socială. Ce nu poate accepta reclamantul este încălcarea art. 25, art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin tergiversarea fără sfârșit a procedurilor administrative. Astfel, obligarea Consiliului Local Galați la plata contravalorii lipsei de folosință - pârât care, de altfel, nu a contestat sentința și nu a formulat apel, contrar celor afirmate de instanța de apel - își găsește izvorul de drept chiar în forma actuala a Legii nr. 10/2001. 1.

Decizia nr. 53/2007 a Î.C.C.J. stabilește: „Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, niciodată în acest dosar, încă de la notificarea din 2001, reclamantul nu a cerut restituirea în natura a terenului, în aplicarea art. 35 din Legea nr. 33/1994, ci doar bazat pe prevederile Legii nr. 10/2001, art. 11 alin. (3): în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea in natură a părții de teren rămase liberă . La data notificării, reclamantul nu avea cunoștință că decretul de expropriere îi lasă în proprietate întreaga suprafața de teren și că pârâtul se află în situația unei posesii ilicite. Singura legătura cu Legea nr. 33/1994 în aceasta acțiune este aceea că reclamantul și-a ales data de 1 iulie 1994 ca dată de la care curg pretențiile sale, după ce primarul, în calitate de expropriator, dispunea de noi prevederi legale, art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru a legaliza situația terenului ocupat ilicit. Oricum, data de 1 iulie 1994 poate fi luată ca reper, ca fiind după ratificarea Convenției Europene prin Legea nr. 30/1994, astfel încât procedurile eventuale în fața C.E.D.O. Strasbourg să nu fie afectate de obiecțiuni bazate pe incompatibilitatea rationae temporis . Poziția constanta a C.E.D.O. în hotărârile din diferite dosare este că România nu a explicat într-o manieră convingătoare de ce reclamanții nu au primit nicio despăgubire în schimbul exploatării imobilului de către stat; Curtea consideră că nu s-a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de proprietate al reclamanților și exigențele interesului general. 1.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere din apel, pe baza prevederilor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Curți de Casație si Justiție: „hotărârea justiției sa înlocuiască dispoziția motivata a Primarului și să asigure continuarea procedurilor care revin Prefectului si Primarului, în conformitate cu forma la zi a Titlului VII Legea nr. 247/2005 și a Normelor metodologice H.G. nr. 1095/2005. 2. Împotriva celei de-a doua decizii, reclamantul formulează următoarele critici: 2.1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât dna judecător A.I. a făcut parte din ambele complete de judecată: completul care a soluționat dosarul în apel, ocazie cu care s-a pronunțat decizia civilă nr. 256/A din 26 noiembrie 2008, dar a făcut parte și din completul care a soluționat cererea de completare și lămurire a deciziei. 2.2. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, conform prevederilor art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ. Decizia din apel cuprinde inexactități, contrarietăți și erori care, nefiind corectate și lămurite, pot duce chiar și la afectarea recursului. Reclamantul a solicitat completarea deciziei datorită faptului că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere din apel, și anume: „hotărârea justiției să înlocuiască dispoziția motivată a Primarului și să asigure continuarea procedurilor care revin defectului și Primarului, în conformitate cu forma la zi a Titlului VII din Legea nr. 147/2005 și a Normelor Metodologice H.G. nr. 1095/2005”. După cum se poate ușor observa din lecturarea deciziei, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel invocat mai sus. În mod greșit se apreciază că prin respingerea apelului reclamantului s-a menținut dispoziția primei instanțe cu privire la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât nici instanța de fond nu face referire la acest aspect al acțiunii. Intimatul Prefectul județului Galați a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Ceilalți intimați nu au depus întâmpinări la dosar. Analizând cele două recursuri, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 25A din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă, este fondat și va fi admis, parte din criticile formulate fiind întemeiate, în sensul celor ce se vor arăta: 1.1. Curtea de apel a analizat două apeluri și a admis apelul părții potrivnice, respingându-l pe cel declarat de reclamant. Prin urmare, înrăutățirea situației reclamantului a avut loc nu în propria cale de atac, cum susține acesta, ci în calea de atac a pârâtului, situație în care nu pot fi incidente prevederile art. 296 C. proc. civ., care consacră principiul non reformatio in pejus . Afirmația referitoare la situația pârâtului care a declarat apel și a căii de atac a acestuia reprezintă o critică distinctă, ce va fi analizată ulterior. Față de modul cum a înțeles însă curtea de apel să soluționeze cele două apeluri nu i se poate imputa încălcarea principiului neagravării situației părții în propria cale de atac. 1.2. Cea de-a doua critică este impropriu încadrată în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin confuzia pe care o face recurentul între „actul juridic dedus judecății” și calea de atac exercitată împotriva sentinței, sentință care face obiectul judecății în apel, dar care nu este asimilată unui act juridic a cărui natură ori al cărui înțeles să poată fi denaturate, așa cum prevede art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În realitate, critica vizează un aspect de nelegalitate și este fondată din perspectiva art. 2 și art. 11 ale Legii nr. 10/2001. Chiar dacă exproprierea nu este una din modalitățile enumerate expres de art. 2 ca fiind de preluare abuzivă a imobilelor, aceasta nu înseamnă că legiuitorul nu a considerat abuzive exproprierile făcute în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Posibilitatea ca un imobil expropriat să fi fost preluat abuziv de stat rezultă fără echivoc din întregul conținut al art. 11 al legii, care reglementează tocmai măsurile reparatorii cuvenite pentru imobile expropriate în perioada de referință a legii speciale de reparație. Problema pe care o ridică reclamantul este dacă imobilul său - teren și construcție - a fost preluat abuziv cu titlu sau fără titlu valabil, distincție pe care art. 2 din Legea nr. 10/2001 o face atât în alin. (1) lit. i), cât și în alin. (2). Tocmai fiindcă motivarea sentinței era lacunară sub acest aspect, pentru o justă soluționare a cauzei și în virtutea caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel trebuia să analizeze acest motiv pe fondul său și să stabilească în ce articol din Legea nr. 10/2001 se încadrează situația terenului, respectiv a construcției ce fac obiectul notificării nesoluționate. 1.3. Criticile referitoare la nerespectarea unor etape procedurale nu sunt dezvoltate de o asemenea manieră încât să permită încadrarea lor în art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sau în vreunul din celelalte cazuri de casare ori modificare a deciziei. Astfel, nu este suficient ca recurentul să semnaleze o deficiență, ci trebuie să și arate în ce măsură constatarea acesteia de către instanța de recurs este posibilă față de specificul acestei căi extraordinare de atac și, de asemenea, în ce măsură poate să conducă la casarea ori modificarea deciziei. 1.4. Pentru a respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, curtea de apel a reținut că, deși în perioada aferentă anilor 1958-1961 reclamantul a figurat în evidențele foii matricole cu o suprafață de 622 mp la data de 14 octombrie 1987 reclamantul figura cu suprafața de 246, respectiv 245 mp și că, dată fiind această împrejurare, în mod corect tribunalul a reținut ca fiind dovedită suprafața din decretul de expropriere. Procedând astfel, curtea de apel a aplicat greșit prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, critica de nelegalitate formulată de recurent fiind întemeiată în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamantul a susținut că statul i-a preluat abuziv întregul imobil, adică atât construcția, cât și întreaga suprafață de teren pe care a avut-o în proprietate. Prezumția potrivit căreia întinderea suprafeței este cea menționată în actul de preluare operează în lipsa altor probe care să ateste dreptul de proprietate. În speță, prezumția nu se putea aplica referitor la teren din două motive, și anume: În tabelul anexă la Decretul de expropriere nr. 308 din 11 decembrie 1987 la imobilul figurează exclusiv construcția, cu o suprafață de 370,32 mp, din care suprafața utilă 295,10 mp, rubrica privitoare la teren fiind barată, aspect al situației de fapt necontestat în cauză. În al doilea rând, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată funcționează în lipsa unei probe contrare. Or, reclamantul a înțeles să depună la dosar și alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate, pe lângă contractul de vânzare-cumpărare al terenului - din care lipsește mențiunea privind întinderea acestuia - acte constând în foi matricole, certificate fiscale, certificat de moștenitor etc. Nu în ultimul rând, dacă ar fi tras concluzia că din terenul inițial cumpărat autorul reclamantului ar fi ajuns, la un moment dat, să dețină o suprafață mai mică, instanța ar fi trebuit să se stabilească modalitatea în care diferența a ieșit din patrimoniul acestuia. Cu alte cuvinte, pentru a se putea reține că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii doar pentru o parte din terenul cumpărat de autorul său, ar fi trebuit să existe dovada că din suprafața inițială acesta ar fi înstrăinat o anumită porțiune de teren anterior exproprierii. Or, reclamantul a susținut în mod constant că diferența dintre cei 622 mp pe care i-a deținut în proprietate și cei 492 mp recunoscuți de autorități, și anume suprafața de 130 mp, „a dispărut” din evidențe ca rezultat tot al unei alte preluări abuzive, ce a avut loc în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Instanța de apel era datoare să clarifice acest aspect, în sensul de a stabili dacă diferența dintre suprafața inițială de 622 mp și cea recunoscută a fost de asemenea preluată de stat și dacă da, în ce temei, iar în cazul în care se constata că se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 să stabilească măsurile reparatorii la care reclamantul este îndreptățit. Sub acest aspect trebuie precizat că sub incidența art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 intră și orice preluare de facto a unui imobil, care s-a produs în perioada de referință a legii, în absența oricărui temei legal. 1.5. În ceea ce privește apelul declarat de pârât, este corectă susținerea reclamantului în sensul că prin decizia atacată s-a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul local Galați, în condițiile în care, un asemenea apel nu a fost declarat în cauză. Astfel, la fila 18 a dosarului curții de apel se află cererea formulată de Municipiul Galați prin primar, cerere care poartă antetul Primăriei municipiului Galați și care conține apelul declarat împotriva sentinței civile nr.652 din 19 mai 2008 al Tribunalului Galați. Cum din dispozitivul și din considerentele deciziei recurate rezultă că s-a analizat apelul declarat de Consiliul local Galați, Înalta Curte constată că instanța nu a respectat limitele învestirii și nici calitatea părților, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea soluționării apelului declarat de municipiul Galați prin primar. 1.6. Toate criticile legate de nelegalitatea ori netemeinicia deciziei din perspectiva modului în care a fost soluționat capătul de cerere privitor la despăgubiri pentru lipsa de folosință vor fi avute în vedere de instanța de trimitere, în limitele devoluțiunii din apel. 1.7. De asemenea, în funcție de constatările pe care le va face cu privire la întinderea dreptului reclamantului, la situația juridică actuală a imobilului și la măsurile reparatorii care i se cuvin reclamantului, față și de dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Î.C.C.J., curtea de apel se va pronunța, așa cum solicită reclamantul, arătând expres care sunt și în sarcina cui revin obligațiile de acordare/propunere de măsuri reparatorii ce trebuie îndeplinite în continuare, dispoziția din sentința tribunalului, prin care doar se constată dreptul la măsuri reparatorii ce se vor acorda în temeiul Legii nr. 247/2005, nefiind susceptibilă de executare. Se va avea în vedere, dacă va mai fi cazul, și lipsa învederată de reclamant cu privire la dovada calității de reprezentant a consilierului juridic a apelantului pârât. Pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 7 și 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor declarate împotriva sentinței. 2. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 80 din 25 februarie 2009 va fi respins ca nefondat. 2.1. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi primit, deoarece judecătorii care au soluționat cererea de lămurire și de completare a dispozitivului deciziei date în apel nu se aflau în niciunul de cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 24 C. proc. civ., din pricină că ar fi soluționat apelul. Textul de lege menționat se referă expres și limitativ la situațiile în care judecătorul se află în situația de a lua parte la judecata aceleiași pricini în apel, în recurs sau în caz de rejudecare după casare. Mai mult, art. 99 alin. (5) din Hotărârea C.S.M de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede că cererile de lămurire ori de completare a dispozitivului hotărârii se soluționează de același complet care a pronunțat hotărârea, situație față de care ideea de incompatibilitate este exclusă. 2.2. Nici dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente. Decizia este motivată în fapt și în drept și nu se impune rejudecarea cererii de lămurire și de completare a dispozitivului, cu atât mai mult cu cât decizia dată asupra apelurilor va fi casată în întregime. Pe fond, așa cum corect a reținut curtea de apel, prin cererea formulată reclamantul nu a urmărit să obțină lămurirea unor dispoziții contradictorii din dispozitivul deciziei pronunțate în apel, ci a formulat o serie de critici referitoare la modul în care instanța a soluționat apelurile, critici car se puteau formula prin exercitarea căilor de atac. De asemenea, pentru argumente ce substituie considerentele deciziei atacate, curtea de apel nu putea ca, printr-o completare a primei deciziei, să mai schimbe sentința tribunalului, sub un aspect pe care l-a găsit corect dezlegat cu ocazia soluționării apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanțe. Nefiind incidente dispozițiile art. 281 1 și 2 C. proc. civ., recursul declarat împotriva celei de a doua decizii va fi respins ca nefondat, iar aspectele reclamate prin acesta vor fi avute în vedere de instanța de trimitere în virtutea admiterii primului recurs și dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.