ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3002/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanții Ș.A.I. și SC O. SRL au chemat în judecată pe pârâții M.A.R. și SC E.C. SRL și au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună excluderea pârâtului M.A.R. din SC O. SRL pentru fraudă în dauna societății și folosirea semnăturii sociale, cu consecința pronunțării și asupra structurii capitalului social al societății, constatarea nulității absolute a contractului de închiriere din 15 mai 2006 încheiat între SC O. SRL și SC E.C. SRL, cu repunerea părții situația anterioară încheierii contractului și evacuarea pârâtei SC E.C. SRL din spațiul comercial situat în intravilanul comunei Limanu, compus din teren în suprafață de 500 mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, în ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat excluderea pârâtului M.A.R., s-a arătat că acesta a deținut cadrul SC O. SRL calitatea de asociat și administrator, la data 5 iunie 2006, organismul societar a hotărât revocarea sa din funcția de administrator, revocare publicată la O.R.C., însă, în calitate de administrator a folosit banii societății prin retrageri succesive din contul acesteia, în interes personal. De asemenea, a încălcat prevederile actului constitutiv și a încheiat în fără acordul prealabil al A.G.A. contractul de închiriere din 15 mai 2006 cu pârâta SC E.C. SRL, singurul activ al SC O. SRL. Respectiva convenție este lovită de nulitate absolută, datorită lipsei totale a consimțământului locatorului, iar pe de altă parte, acordul de voință a încheiat cu fraudarea legii și la un preț neserios.

Convenția depășind durata de 5 ani, aceasta reprezenta un act de dispoziție și de aceea locatorul trebuia să aibă capacitatea de contracta, respectiv să îndeplinească cerințele prevăzute de lege pentru a face acte de dispoziție, în acest sens, pârâtul, pentru a putea perfecta contractul de închiriere, trebuia în prealabil sa aibă acordul A.G.A., astfel cum se prevede în art. 7 alin. (3) din actul constitutiv al societății, pârâtul putând înstrăina folosința activului numai acordul A.G.A. și în condițiile speciale de cvorum. De asemenea, reclamanții au considerat că și prețul neserios, vădit inferior valorii reale a chiriilor practicate în zonă, determină nulitatea contractului și în consecință se impune evacuarea SC E.C.

SRL din spațiul respectiv. Pârâtul M.A.R. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes în promovarea capetelor de cerere 2, 3, 4, întrucât respectivul activ a fost înstrăinat către SC D.P. SRL, iar în ce privește excluderea sa din societate, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat. Pe cale separată a fost promovată acțiunea din dosarul nr. 7523/212/2006 având același obiect, cauză și părți și urmare admiterii excepției de litispendență (prin încheierea interlocutorie din 8 martie 2007), au fost reunite cauzele prin încheierea din 16 mai 2007. Reclamanții în temeiul art. 57 C. proc. civ. au solicitat introducerea în cauză în calitate de intervenient forțat a SC D.P.

SRL, avându-se în vedere calitatea sa de proprietar al spațiului litigios, solicitare încuviințată de instanță. Prin sentința civilă nr. 4716/COM din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei de interes invocată de pârâtul M.A.R. și a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL în contradictoriu cu pârâții M.A.R. și SC E.C. SRL și intervenientul în interes propriu SC D.P. SRL și a fost respinsă ca nefondată și cererea întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că, în ce privește excepția lipsei de interes în promovarea capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, repunerea în situația anterioară și evacuarea pârâtei SC E.C.

SRL, având în vedere înstrăinarea imobilului litigios, aceasta este nefondată, deoarece reclamanții își justifică pe deplin interesul promovării acțiunii, atâta timp cât în calitatea sa de fost proprietar vânzător al imobilului, funcționează obligația de garanție, știut fiind faptul că noul proprietar trebuie să respecte locațiunea începută, interesul promovării acțiunii rezultând și din faptul că se invocă o pretinsă lezare a interesului societar. Pe fondul acțiunii, aceasta a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că susținerea conform căreia pârâtul M.A.R. a comis fraudă în dauna societății folosindu-se de semnătura socială în folosul său nu a fost susținută de probe, iar în ce privește încălcarea interdicțiilor statutare de către administratorul statutar și care ar echivala cu o fraudare a interesului societar, s-a reținut că în cauză, nu este cazul.

Aceasta, deoarece încheierea respectivului contract de închiriere s-a făcut de către pârâtul administrator cu respectarea dispozițiilor statutare, nefiind probat concertul fraudulos, iar interdicția înstrăinării mijloacelor fixe ale societății la care se referă art. 7 din actul constitutiv, se referă la înstrăinarea dreptului de proprietate asupra acestora. Or, în cauză, contractul atacat este un contract de locațiune și încheierea acestuia reprezintă mai degrabă o chestiune de oportunitate avută în vedere de fostul manager al societății și chiar dacă în doctrina în materie s-a statuat că locațiunea care depășește 5 ani ar reprezenta un act de dispoziție, aceasta nu poate sancționa cu nulitatea raportul juridic obligațional.

Astfel, la data încheierii contractului de închiriere, pârâtul M.A.R. reprezenta legal societatea și nu a încălcat clauza statutară deoarece interdicția privea doar gajarea sau înstrăinarea mijloacelor fixe, pârâtul încheind doar un act de administrare a bunului litigios, având puteri depline să reprezinte societatea tocmai în calitate de administrator statutar. Prin urmare nici excluderea și nici sancționarea convenției sinalagmatice, nu pot opera, închirierea reprezentând o decizie managerială luată tocmai în vederea exploatării spațiului pentru obținerea unui profit. Așadar, la data încheierii contractului de închiriere pârâtul reprezenta legal societatea comercială și deci aceasta nu și-a exprimat viciat consimțământul, ci dimpotrivă.

S-a mai reținut și că, nici invocarea unui preț neserios al chiriei nu justifică sancționarea actului, întrucât prețul chiriei este cuantificat la suma de 50.000 euro/lunar, este un preț rezonabil în funcție de durata de exploatare a imobilului și caracteristicile acestuia, expertiza stabilind un preț al chiriei per sezon și nu cuantificat lunar, valoarea având un caracter orientativ. Respingându-se acțiunea principală, s-a reținut că este nefondată și cererea întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ. și de asemenea s-a respins și cererea de evacuare a SC E.C. SRL, atâta timp cât locațiunea nu a putut fi sancționată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Ș.A.I., I.M.D.

și SC O. SRL solicitându-se admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, hotărârea apelată fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 127/COM din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității apelului declarat de SC O. SRL și a respins apelurile declarate de apelanții reclamanți Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL București împotriva sentinței civile nr. 4716/COM din 10 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 2746/118/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți - SC E.C. SRL Constanța și M.A.R.

și intimata intervenientă SC D.P. SRL București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că la termenul din 25 iunie 2009, din oficiu, a invocat excepția tardivității formulării apelului de către SC O. SRL având în vedere că aceasta a declarat apel la data de 30 aprilie 2009. Excepția tardivității a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că, în cauză, la prima instanță au fost reclamantul Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL, apelul a fost formulat în termen legal de reclamantul Ș.A.I., la termenul din 30 aprilie 2009 reclamanții I.M.D. și SC O. SRL arătând că au calitate de apelanți prin motivele de apel depuse, conform art. 287 indice 2 C. proc. civ. la prima zi de înfățișare.

Prin urmare în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 293 și art. 293 indice 1 C. proc. civ. apelul s-a considerat că a fost formulat în termen. Pe fond, apelul a fost respins, cu motivarea că, în ce privește excluderea asociatului administrator M.A.R.

din SC O. SRL pentru frauda în dauna societății și folosirea semnăturii sociale în folosul său, solicitarea e nefondată, cum legal a reținut prima instanță nefiind dovedite îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 70 din Legea nr. 31/1990, întrucât banii societății, urmare retragerilor succesive din contul societății nu au fost folosiți în interesul personal al pârâtului administrator M.A.R., nefiind dovedită susținerea în acest sens, iar actele la care se face referire în apel nu fac dovada creării unui prejudiciu de 27.500 lei, retragerile datorându-se tocmai bunului mers al societății și exercitării legale a calității de administrator desemnat de asociați, al societății, fiind folosiți în interesul acesteia și nu în folos propriu.

Nici excluderea datorată încălcării actului constitutiv al societății nu a fost primită de către instanța de apel, cum corect a stabilit și prima instanță, deoarece art. 7 din actul constitutiv al societății de referă la înstrăinarea sau gajarea activelor societății pentru care ar fi necesar acordul tuturor și prealabil al asociaților, iar în cauză, contractul de închiriere al spațiului deși se referea la un termen mai mare de 5 ani, nu poate fi asimilat unei înstrăinării, pentru a reprezenta un act de dispoziție, din cuprinsul contractului, cu clauzele sale, rezultând fară îndoială că societatea, prin administratorul său, a procedat la închirierea activului și nu la înstrăinarea acestuia, părțile contractante vizând expres locațiunea și nu vânzarea - cumpărarea.

Actul respectiv fiind unul de administrare și nu de dispoziție, a fost legal semnat de administratorul societății, care a angajat legal societatea, fără a încălca actul constitutiv și fără a determina nulitatea actului încheiat pentru lipsa totală a consimțământului. Și susținerea că actul încheiat (contractul de închiriere) este lovit de nulitate, prețul fiind nereal și neserios, nu a fost primită, instanța de apel constatând, de asemenea, că nu sunt întrunite dispozițiile legale pentru a interveni această sancțiune, întrucât suma convenită de părți, în contract, de 5.000 euro pe sezon nu poate fi considerată derizorie, activitatea fiind sezonieră, în expertiză s-a calculat o chirie medie lunară de același ordin cu suma prevăzută în contract (ordinul miilor de euro), iar suma de 50.000 euro din hotărâre fiind o evidentă eroare materială care rezultă din înseși considerentele respingerii acțiunii.

Instanța de apel a mai reținut că pârâtul în calitate de administrator al societății a acționat ca un bun manager închiriind spațiul pe o perioadă îndelungată și pentru o sumă care depășea valoarea construcției și care asigura amortizarea acesteia într-un termen rezonabil, fără alte cheltuieli, fiind exclusă de aceea și frauda la lege în încheierea actului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. pr. civ. În motivarea recursului (în fapt, o copie fidelă a motivelor de apel) se arată că în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită excluderea pârâtului M.A.R. din SC O. SRL, pentru frauda în dauna societății și folosirea semnăturii sociale în folosul său, instanța a ignorat înscrisurile depuse la dosar prin care arătau că acesta a produs un prejudiciu de aproximativ 27.500 lei prin retragerea acestor sume din contul societății în folosul personal.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere, se arată că hotărârea este dată cu încălcarea legii și a actului constitutiv. Astfel, deși erau cunoscute dispozițiile art. 7 din actul constitutiv, precum și doctrina în materie, instanța de apel apreciază că în speță nu sunt aplicabile și consideră, spre nemulțumirea recurenților, că încheierea contractului a fost o decizie managerială chiar bună, aducătoare de profit. Recurenți mai sunt nemulțumiți și faptul că instanța nu a reținut corect situația de fapt și nici cea care rezultă din probele aflate la dosar, inclusiv expertiza, având în vedere că prin contractul de închiriere se prevede că prețul chiriei este de 5.000 euro pe an, plătită în 2 tranșe, iar în expertiză s-a prevăzut că prețul minim al chiriei este de 8.199 euro pe lună, fiind evident că prețul e nereal și neserios, dimpotrivă, reținând că prețul chiriei e de 50.000 euro pe lună, sumă vădit rezonabilă.

În concluzie, în dezvoltarea motivelor de recurs recurenții au susținut că instanța de apel nu a demonstrat de ce s-a oprit asupra soluției pronunțate, ce a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1303 și art. 1304 C. civ. și a art. 7 din actul constitutiv, dar și cu ignorarea înscrisurilor de la dosar. Recurenții au mai susținut hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii pentru că instanța de fond, ca și cea de apel, nu au reținut în mod corect situația de fapt care rezută din probele de la dosar. Înalta Curte, analizând decizia acată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente: Cât privește prima critică, analizând decizia atacată (și ale cărei considerente au fost expuse pe larg în cele ce preced) în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat. Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că decizia este motivată în fapt și în drept, fiind clară și concisă, nicidecum sumară așa cum susțin recurenții. Cât privește cea de-a doua critică, analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl găsește nefondat în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiția legală a dezvoltării implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se întemeiază. Recurenții circumscriu, practic, motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac. Recurenții urmăresc, prin criticile subsumate acestui motiv, o reapreciere a probelor administrate și care să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în dosar.

Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor, situația de fapt este un „dat” ce nu mai poate fi schimbat în recurs, în această cale de atac fiind supuse cenzurii numai aspectele de nelegalitate. Ori în decizia atactă, față de situația de fapt reținută (și care nu mai poate fi schimbată în recurs) nu rezultă lipsa temeiului legal, sau o încălcare a legii, ori o aplicare greșită a acesteia. De altfel, în speță nici măcar nu sunt incidente dispozițiile art. 1303 și art. 1304 care sunt cuprinse în Codul Civil în :„Titlul V - Despre Vinderi - Capitolul I - Despre natura si forma vânzării”, în prezenta cauză fiind dedus judecății un contract de închiriere. Cauzele de nulitate ale unui contract de vânzare - cumpărare nu sunt identice cu cele ale unui contract de locațiune.

Astfel, pretul locațiunii se fixeaza, de regula, in bani. Dar - spre deosebire de vanzare - contractul ramane locatiune chiar daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii - de exemplu, cota-parte din fructe sau prestari de servicii.(art. 1414. „Se considera ca o locatiune orice concesiune temporară a unui imobil drept o prestatie anuală, ori sub ce titlu ar fi făcută”). Înalta Curte va mai reține că art. 7 din actul constitutiv al societății de referă la înstrăinarea sau gajarea activelor societății pentru care ar fi necesar acordul tuturor și prealabil al asociaților, iar în cauză, contractul de închiriere al spațiului deși se referea la un termen de 10 ani, nu poate fi asimilat unei înstrăinării, pentru a reprezenta un act de dispoziție.

Din cuprinsul contractului rezultă fară îndoială că societatea, prin administratorul său, a procedat la închirierea activului și nu la înstrăinarea acestuia. În consecință, hotărărea recurată nu încalcă nici dispozițiile art. 7 din actul constitutiv al societății. În consecință, conform art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL București împotriva deciziei civile nr. 127/COM din 29 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL București împotriva deciziei civile nr. 127/COM din 29 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.