ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3002/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3002/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Reclamanții Ș.A.I. și SC O. SRL au

chemat în judecată pe pârâții M.A.R. și SC E.C. SRL și au

solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

excluderea pârâtului M.A.R. din SC O. SRL pentru fraudă în dauna

societății și folosirea semnăturii sociale, cu consecința

pronunțării și asupra structurii capitalului social al

societății, constatarea nulității absolute a contractului

de închiriere din 15 mai 2006 încheiat între SC O. SRL și SC E.C. SRL, cu

repunerea părții situația anterioară încheierii contractului

și evacuarea pârâtei SC E.C. SRL din spațiul comercial situat în

intravilanul comunei Limanu, compus din teren în suprafață de 500 mp,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, în ce

privește capătul de cerere prin care s-a solicitat excluderea

pârâtului M.A.R., s-a arătat că acesta a deținut cadrul SC O.

SRL calitatea de asociat și administrator, la data 5 iunie 2006, organismul

societar a hotărât revocarea sa din funcția de administrator,

revocare publicată la O.R.C., însă, în calitate de administrator a folosit

banii societății prin retrageri succesive din contul acesteia, în

interes personal. De asemenea, a încălcat prevederile actului constitutiv

și a încheiat în fără acordul prealabil al A.G.A. contractul de

închiriere din 15 mai 2006 cu pârâta SC E.C. SRL, singurul activ al SC O. SRL.

Respectiva convenție este

lovită de nulitate absolută, datorită lipsei totale a

consimțământului locatorului, iar pe de altă parte, acordul de

voință a încheiat cu fraudarea legii și la un preț neserios.

Convenția depășind

durata de 5 ani, aceasta reprezenta un act de dispoziție și de aceea

locatorul trebuia să aibă capacitatea de contracta, respectiv să

îndeplinească cerințele prevăzute de lege pentru a face acte de

dispoziție, în acest sens, pârâtul, pentru a putea perfecta contractul de

închiriere, trebuia în prealabil sa aibă acordul A.G.A., astfel cum se

prevede în art. 7 alin. (3) din actul constitutiv al societății,

pârâtul putând înstrăina folosința activului numai acordul A.G.A. și

în condițiile speciale de cvorum.

De asemenea, reclamanții au

considerat că și prețul neserios, vădit inferior valorii

reale a chiriilor practicate în zonă, determină nulitatea

contractului și în consecință se impune evacuarea SC E.C. SRL din

spațiul respectiv.

Pârâtul M.A.R. a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes în promovarea

capetelor de cerere 2, 3, 4, întrucât respectivul activ a fost înstrăinat

către SC D.P. SRL, iar în ce privește excluderea sa din societate, a

solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat.

Pe cale separată a fost

promovată acțiunea din dosarul nr. 7523/212/2006 având același

obiect, cauză și părți și urmare admiterii

excepției de litispendență (prin încheierea interlocutorie din 8

martie 2007), au fost reunite cauzele prin încheierea din 16 mai 2007.

Reclamanții în temeiul art. 57 C.

proc. civ. au solicitat introducerea în cauză în calitate de intervenient

forțat a SC D.P. SRL, avându-se în vedere calitatea sa de proprietar al

spațiului litigios, solicitare încuviințată de

instanță.

Prin sentința civilă nr. 4716/COM

din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, a fost respinsă ca

nefondată excepția lipsei de interes invocată de pârâtul M.A.R. și

a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL în contradictoriu cu

pârâții M.A.R. și SC E.C. SRL și intervenientul în interes

propriu SC D.P. SRL și a fost respinsă ca nefondată și

cererea întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ.

Pentru a pronunța această

sentință prima instanță a reținut că, în ce

privește excepția lipsei de interes în promovarea capetelor de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere,

repunerea în situația anterioară și evacuarea pârâtei SC E.C.

SRL, având în vedere înstrăinarea imobilului litigios, aceasta este

nefondată, deoarece reclamanții își justifică pe deplin

interesul promovării acțiunii, atâta timp cât în calitatea sa de fost

proprietar vânzător al imobilului, funcționează obligația

de garanție, știut fiind faptul că noul proprietar trebuie

să respecte locațiunea începută, interesul promovării

acțiunii rezultând și din faptul că se invocă o

pretinsă lezare a interesului societar.

Pe fondul acțiunii, aceasta a

fost respinsă ca nefondată, având în vedere că susținerea

conform căreia pârâtul M.A.R. a comis fraudă în dauna

societății folosindu-se de semnătura socială în folosul

său nu a fost susținută de probe, iar în ce privește

încălcarea interdicțiilor statutare de către administratorul statutar

și care ar echivala cu o fraudare a interesului societar, s-a reținut

că în cauză, nu este cazul.

Aceasta, deoarece încheierea

respectivului contract de închiriere s-a făcut de către pârâtul

administrator cu respectarea dispozițiilor statutare, nefiind probat concertul

fraudulos, iar interdicția înstrăinării  mijloacelor fixe ale

societății la care se referă art. 7 din actul constitutiv, se

referă la înstrăinarea dreptului de proprietate asupra acestora.

Or, în cauză, contractul atacat

este un contract de locațiune și încheierea acestuia reprezintă

mai degrabă o chestiune de oportunitate avută în vedere de fostul

manager al societății și chiar dacă în doctrina în materie

s-a statuat că locațiunea care depășește 5 ani ar reprezenta

un act de dispoziție, aceasta nu poate sancționa cu nulitatea

raportul juridic obligațional.

Astfel, la data încheierii

contractului de închiriere, pârâtul M.A.R. reprezenta legal societatea și

nu a încălcat clauza statutară deoarece interdicția privea doar

gajarea sau înstrăinarea mijloacelor fixe, pârâtul încheind doar un act de

administrare a bunului litigios, având puteri depline să reprezinte

societatea tocmai în calitate de administrator statutar.

Prin urmare nici excluderea și

nici sancționarea convenției sinalagmatice, nu pot opera, închirierea

reprezentând o decizie managerială luată tocmai în vederea

exploatării spațiului pentru obținerea unui profit.

Așadar, la data încheierii

contractului de închiriere pârâtul reprezenta legal societatea comercială

și deci aceasta nu și-a exprimat viciat consimțământul, ci

dimpotrivă.

S-a mai reținut și

că, nici invocarea unui preț neserios al chiriei nu justifică

sancționarea actului, întrucât prețul chiriei este cuantificat la

suma de 50.000 euro/lunar, este un preț rezonabil în funcție de

durata de exploatare a imobilului și caracteristicile acestuia, expertiza

stabilind un preț al chiriei per sezon și nu cuantificat lunar,

valoarea având un caracter orientativ.

Respingându-se acțiunea

principală, s-a reținut că este nefondată și cererea

întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ. și de asemenea

s-a respins și cererea de evacuare a SC E.C. SRL, atâta timp cât

locațiunea nu a putut fi sancționată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL solicitându-se

admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în

sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, hotărârea

apelată fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 127/COM

din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția tardivității apelului declarat de SC O. SRL și

a respins apelurile declarate de apelanții reclamanți Ș.A.I., I.M.D.

și SC O. SRL București împotriva sentinței civile nr. 4716/COM

din 10 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în

dosarul nr. 2746/118/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți - SC

E.C. SRL Constanța și M.A.R. și intimata intervenientă SC

D.P. SRL București.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut că la termenul din 25

iunie 2009, din oficiu, a invocat excepția tardivității

formulării apelului de către SC O. SRL având în vedere că

aceasta a declarat apel la data de 30 aprilie 2009.

Excepția tardivității

a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că, în cauză, la

prima instanță au fost reclamantul Ș.A.I., I.M.D. și SC O.

SRL, apelul a fost formulat în termen legal de reclamantul Ș.A.I., la

termenul din 30 aprilie 2009 reclamanții I.M.D. și SC O. SRL arătând

că au calitate de apelanți prin motivele de apel depuse, conform art.

287 indice 2 C. proc. civ. la prima zi de înfățișare. Prin

urmare în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 293 și art. 293

indice 1 C. proc. civ. apelul s-a considerat că a fost formulat în termen.

Pe fond, apelul a fost respins, cu

motivarea că, în ce privește excluderea asociatului administrator M.A.R.

din SC O. SRL pentru frauda în dauna societății și folosirea

semnăturii sociale în folosul său, solicitarea e nefondată, cum

legal a reținut prima instanță nefiind dovedite îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 70 din Legea nr. 31/1990, întrucât

banii societății, urmare retragerilor succesive din contul

societății nu au fost folosiți în interesul personal al

pârâtului administrator M.A.R., nefiind dovedită susținerea în acest

sens, iar actele la care se face referire în apel nu fac dovada creării

unui prejudiciu de 27.500 lei, retragerile datorându-se tocmai bunului mers al

societății și exercitării legale a calității de

administrator desemnat de asociați, al societății, fiind

folosiți în interesul acesteia și nu în folos propriu.

Nici excluderea datorată

încălcării actului constitutiv al societății nu a fost

primită de către instanța de apel, cum corect a stabilit și

prima instanță, deoarece art. 7 din actul constitutiv al

societății de referă la înstrăinarea sau gajarea activelor

societății pentru care ar fi necesar acordul tuturor și

prealabil al asociaților, iar în cauză, contractul de închiriere al

spațiului deși se referea la un termen mai mare de 5 ani, nu poate fi

asimilat unei înstrăinării, pentru a reprezenta un act de

dispoziție, din cuprinsul contractului, cu clauzele sale, rezultând

fară îndoială că societatea, prin administratorul său, a

procedat la închirierea activului și nu la înstrăinarea acestuia,

părțile contractante vizând expres locațiunea și nu

vânzarea - cumpărarea.

Actul respectiv fiind unul de

administrare și nu de dispoziție, a fost legal semnat de

administratorul societății, care a angajat legal societatea,

fără a încălca actul constitutiv și fără a

determina nulitatea actului încheiat pentru lipsa totală a

consimțământului.

Și susținerea că

actul încheiat (contractul de închiriere) este lovit de nulitate, prețul

fiind nereal și neserios, nu a fost primită, instanța de apel

constatând, de asemenea, că nu sunt întrunite dispozițiile legale

pentru a interveni această sancțiune, întrucât suma convenită de

părți, în contract, de 5.000 euro pe sezon nu poate fi

considerată derizorie, activitatea fiind sezonieră, în expertiză

s-a calculat o chirie medie lunară de același ordin cu suma

prevăzută în contract (ordinul miilor de euro), iar suma de 50.000 euro

din hotărâre fiind o evidentă eroare materială care rezultă

din înseși considerentele respingerii acțiunii.

Instanța de apel a mai

reținut că pârâtul în calitate de administrator al

societății a acționat ca un bun manager închiriind spațiul

pe o perioadă îndelungată și pentru o sumă care

depășea valoarea construcției și care asigura amortizarea

acesteia într-un termen rezonabil, fără alte cheltuieli, fiind

exclusă de aceea și frauda la lege în încheierea actului.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. pr. civ.

În motivarea recursului (în fapt, o

copie fidelă a motivelor de apel) se arată că în ceea ce privește

capătul de cerere prin care se solicită excluderea pârâtului M.A.R. din

SC O. SRL, pentru frauda în dauna societății și folosirea

semnăturii sociale în folosul său, instanța a ignorat

înscrisurile depuse la dosar prin care arătau că acesta a produs un

prejudiciu de aproximativ 27.500 lei prin retragerea acestor sume din contul

societății în folosul personal.

În ceea ce privește celelalte

capete de cerere, se arată că hotărârea este dată cu

încălcarea legii și a actului constitutiv. Astfel, deși erau

cunoscute dispozițiile art. 7 din actul constitutiv, precum și

doctrina în materie, instanța de apel apreciază că în

speță nu sunt aplicabile și consideră, spre

nemulțumirea recurenților, că încheierea contractului a fost o

decizie managerială chiar bună, aducătoare de profit.

Recurenți mai sunt

nemulțumiți și faptul că instanța nu a reținut

corect situația de fapt și nici cea care rezultă din probele

aflate la dosar, inclusiv expertiza, având în vedere că prin contractul de

închiriere se prevede că prețul chiriei este de 5.000 euro pe an,

plătită în 2 tranșe, iar în expertiză s-a prevăzut

că prețul minim al chiriei este de 8.199 euro pe lună, fiind

evident că prețul e nereal și neserios, dimpotrivă,

reținând că prețul chiriei e de 50.000 euro pe lună,

sumă vădit rezonabilă.

În concluzie, în dezvoltarea

motivelor de recurs recurenții au susținut că instanța de

apel nu a demonstrat de ce s-a oprit asupra soluției pronunțate, ce a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1303 și art. 1304 C. civ. și a art. 7 din

actul constitutiv, dar și cu ignorarea înscrisurilor de la dosar.

Recurenții au mai susținut hotărârea atacată a fost

dată cu aplicarea greșită a legii pentru că instanța

de fond, ca și cea de apel, nu au reținut în mod corect situația

de fapt care rezută din probele de la dosar.

Înalta Curte, analizând decizia

acată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru

următoarele considerente:

Cât privește prima

critică, analizând decizia atacată (și ale cărei

considerente au fost expuse pe larg în cele ce preced) în raport de motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a

fost invocat în mod nefondat. Hotărârea atacată cuprinde motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței și

conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în

căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să

răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei

nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat

cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că decizia este

motivată în fapt și în drept, fiind clară și concisă,

nicidecum sumară așa cum susțin recurenții.

Cât privește cea de-a doua critică,

analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte îl găsește nefondat în condițiile

în care în cauza de față nu rezultă că instanța de

apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau

că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea

extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recursul, nefiind o cale de atac

devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu

se poate limita la o simplă indicare formală a textelor,

condiția legală a dezvoltării implicând determinarea

greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt

și în drept, precum și indicarea probelor pe care se întemeiază.

Recurenții circumscriu,

practic, motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critici de

netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta

cale de atac. Recurenții urmăresc, prin criticile subsumate acestui

motiv, o reapreciere a probelor administrate și care să conducă

la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în

dosar. Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor,

situația de fapt este un „dat” ce nu mai poate fi schimbat în recurs, în

această cale de atac fiind supuse cenzurii numai aspectele de nelegalitate.

Ori în decizia atactă, față de situația de fapt

reținută (și care nu mai poate fi schimbată în recurs) nu

rezultă lipsa temeiului legal, sau o încălcare a legii, ori o

aplicare greșită a acesteia.

De altfel, în speță nici

măcar nu sunt incidente dispozițiile art. 1303 și art. 1304 care

sunt cuprinse în Codul Civil în :„Titlul V - Despre Vinderi - Capitolul I -

Despre natura si forma vânzării”, în prezenta cauză fiind dedus

judecății un contract de închiriere. Cauzele de nulitate ale unui

contract de vânzare - cumpărare nu sunt identice cu cele ale unui contract

de locațiune. Astfel, pretul locațiunii se fixeaza, de regula, in

bani. Dar - spre deosebire de vanzare - contractul ramane locatiune chiar daca

chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii - de exemplu, cota-parte din

fructe sau prestari de servicii.(art. 1414. „Se considera ca o locatiune orice

concesiune temporară a unui imobil drept o prestatie anuală, ori sub ce titlu

ar fi făcută”).

Înalta Curte va mai reține

că art. 7 din actul constitutiv al societății de referă la

înstrăinarea sau gajarea activelor societății pentru care ar fi

necesar acordul tuturor și prealabil al asociaților, iar în

cauză, contractul de închiriere al spațiului deși se referea la

un termen de 10 ani, nu poate fi asimilat unei înstrăinării, pentru a

reprezenta un act de dispoziție. Din cuprinsul contractului rezultă

fară îndoială că societatea, prin administratorul său, a

procedat la închirierea activului și nu la înstrăinarea acestuia. În

consecință, hotărărea recurată nu încalcă nici

dispozițiile art. 7 din actul constitutiv al societății.

În consecință, conform

art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de

reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL București împotriva

deciziei civile nr. 127/COM din 29 octombrie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții Ș.A.I., I.M.D. și SC O. SRL București

împotriva deciziei civile nr. 127/COM din 29 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.