ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2537/2010

SC K.B. SRL se obligă să aducă reparațiile necesare, fără a cauza prejudicii proprietarilor”. Contractul de comodat nu a fost întocmit în formă autentică, în fața notarului public, purtând doar semnăturile lui Ș.M., Ș.M.C. și M.C. Apoi, la data de 8 aprilie 2005 s-a încheiat un Contract de închiriere (dosar nr. 652/1371/2006) pe durată de 1 an, între H.P.K.E. și H.N., în calitate de proprietari și SC K.B. SRL, reprezentată prin M.C., în calitate de chiriaș, privind același imobil. De pe acest contract lipsesc semnăturile celor doi cetățeni olandezi, în dreptul rubricii „proprietar” existând însă semnătura numitului Ș.M.; nu se face în cuprinsul său vreo trimitere la Procura de administrare, acest contract fiind înregistrat la A.F.P. Sighișoara în 29 aprilie 2005, fără însă să se fi încheiat în formă autentică, în fața notarului public. La data de 12 mai 2006 s-a încheiat un alt Contract de închiriere (dosar nr. 652/1371/2006) pentru o durată de 5 ani, tot între H.P.K.E. și H.N., în calitate de proprietari și SC K.B. SRL, reprezentată prin M.C., în calitate de chiriaș, privind același imobil. Nici acest contract nu este încheiat în formă autentică, el nu poartă semnăturile celor doi proprietari, cetățeni olandezi, nu se face în cuprinsul său nicio mențiune privind calitatea în care Ș.M. a semnat în locul celor doi proprietari legitimi. La data de 1 decembrie 2006 cei doi proprietari ai imobilului cetățeni olandezi s-au adresat cu o cerere de relații O.R.C. Târgu Mureș (dosar 652/1371/2006) și au primit de la acesta cu adresă (dosar 652/1371/2006), în copie, toate actele de care reprezentanții legali ai SC K.B. SRL - Ș.M. și M.C., ambii fiind asociați și administratori - s-au folosit pentru a stabili sediul acestei societăți comerciale la adresa imobilului C.E., proprietatea celor doi reclamanți, din Municipiul Sighișoara. Urmare acestei informări, cei doi cetățeni olandezi s-au deplasat în România și, la data de 5 decembrie 2006, în fața notarului public au semnat documentul intitulat Declarație (dosar nr. 652/1371/2006) prin care arată că: „revocăm procura specială autentificată în data de 13 septembrie 2001 de Notarul Public U.M. din Sighișoara, județul Mureș, împreună cu toate mandatele cuprinse în aceasta”. Această declarație a fost autentificată în 5 decembrie 2006. La data de 11 decembrie 2006 s-a promovat de către reclamanți prezenta acțiune având ca obiect, inițial, cererea de evacuare a pârâtei SC K.B. SRL și radierea mențiunii sediului său din imobilul proprietatea lor, apoi, după două precizări de acțiune făcute la 23 martie 2007 și 28 octombrie 2008, s-a mai adăugat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de comodat încheiat la 15 septembrie 2001 si a contractului de închiriere încheiat la data de 12 mai 2006. Acest din urmă petit, devenit capătul de cerere principal, urmare precizării de acțiune, a fost analizat mai întâi de către instanță, care a apreciat că de soluționarea lui depinde și soluția ce se va da celorlalte cereri formulate de reclamanți. Față de acesta, prima instanță a reținut că atât contractul de comodat încheiat la 12 mai 2001 cât și cel de închiriere încheiat la 12 mai 2006 sunt viciate prin lipsa totală a consimțământului celor doi reclamanți, proprietari ai imobilului care a format obiectul lor, care nu au semnat nici unul din cele două contracte, ceea ce atrage sancțiunea nulității lor absolute. În argumentarea soluției, prima instanță a apreciat că „Procura de reprezentare” dată de reclamanții-proprietari intervenientului Ș.M., semnatarul celor două contracte în numele lor, trebuie analizată după regulile mandatului, prescrise la art. 1532 și urm. C. civ., fiind limitată la actele de administrare, imobilul putând fi închiriat doar în măsura în care Ș.M. ar fi dovedit că a acționat în interesul celor care l-au mandatat, adică al proprietarilor, și nu interesul său propriu. În realitate, cei cărora le-a profitat contractul de comodat și contractul de închiriere, sunt societatea comercială pârâtă SC K.B. SRL, care și-a stabilit sediul în acel imobil și intervenientul Ș.M., acționar și administrator al pârâtei, care a cules fructele exploatării imobilului pensiune C.E., proprietatea celor doi reclamanți. Au fost înlăturate susținerile din întâmpinare potrivit cărora reclamanții nu ar fi fost, de fapt, prejudiciați prin încheierea celor două contracte, ci ar fi fost beneficiarii sporului de valoare dobândit de imobilul proprietatea lor, ca rezultat al muncii intervenientului și familiei sale, de vreme ce aceștia din urma nu au dovedit că ar fi efectuat vreo investiție în lucrările de refacere a imobilului, iar pârâta societate comercială SC K.B. SRL nu a dovedit că ar fi plătit vreo sumă drept chirie pentru folosința imobilului, nu de la data de 15 septembrie 2001, când a preluat imobilul în baza contractului de comodat (căci la acea dată s-au început lucrările de renovare a acestuia), însă cel puțin pe parcursul derulării celor două contracte de închiriere (dosar nr. 652/1371/2006) care aveau stipulată clauza plății de către pârâta societate comercială a unei chirii de 550 euro lunar. Dreptul de creanță despre care pârâta, prin întâmpinare, a arătat că aparține intervenientului și familiei acestuia și care ar rezulta din conținutul Acordului încheiat între părți la data de 14 iulie 2004 (dosar nr. 652/1371/2006) nu formează obiectul cauzei de față și nu justifică depășirea limitelor mandatului încredințat, câtă vreme el se dovedește a fi un drept sub condiție: „numai când proprietarii vor vinde imobilul”. Concluzionând cu privire la primul petit al acțiunii, privind constatarea nulității absolute a celor două contracte, prima instanță a constatat nulitatea absolută, atât a contractului de comodat încheiat la 15 septembrie 2001, cât și a contractului de închiriere, încheiat la data de 12 mai 2006, cauza de nulitate reținută fiind lipsa totală a consimțământului proprietarilor imobilului, lipsă ce nu poate fi acoperită prin Procura de administrare dată de aceștia intervenientului Ș.M. (pentru contractul de comodat, care face referire la procură), iar cât privește contractul de închiriere, acesta nici măcar nu face vreo mențiune privind calitatea în care Ș.M. a semnat în locul celor doi proprietari legitimi. Cât privește cel de-al doilea petit, privind evacuarea pârâtei SC K.B. SRL din imobilul proprietatea reclamanților, acesta a fost și el admis, în raport de norma de drept intern dată de dispozițiile art. 480 C. civ., ca o consecință a faptului că prin constatarea nulității absolute a titlului în baza căruia pârâta și-a stabilit sediul social la adresa din Sighișoara, nu mai există niciun just titlu în baza căruia aceasta să ocupe și să folosească respectivul imobil. Sub acest aspect prima instanță a mai reținut și incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Primului Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, pe care România l-a ratificat prin Legea nr. 30/1994. Reclamanților - în calitate de proprietari ai spațiului - nu le poate fi îngrădit, de către pârâtă, dreptul de a dispune de imobilul care le aparține, atribut al proprietății lor, motiv pentru care prima instanță a admis și capătul de cerere prin care s-a solicitat evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea lor. Cu privire la cel de-al treilea petit, prin care s-a solicitat radierea de la Registrul Comerțului a mențiunii privind sediul SC K.B. SRL de la adresa de mai sus, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, modificată și republicată, persoana care se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune la registrul comerțului, are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente, în cazul în care printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, au fost desființate în tot sau în parte, ori au fost modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menționarea în Registrul Comerțului. Pe cale de consecință, în speță, și acest capăt de cerere a fost admis, instanța dispunând radierea de la Registrul Comerțului a mențiuni privind sediul SC K.B. SRL la adresa din Sighișoara, județul Mureș, după data rămânerii irevocabile a sentinței pronunțate. În raport de soluția dată cererii principale, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei, formulată de intervenientul Ș.M., a fost respinsă, iar în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., intervenientul și pârâta - societate comercială, au fost obligați, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, către reclamanți, în sumă de 1.680,02 lei. Împotriva sentinței, în termen legal, s-a declarat apel de către pârâta SC K.B. SRL Sighișoara, reprezentată de administratorul Ș.M., și Ș.M., în nume propriu, în calitate de intervenient. Odată cu cererea de apel, s-a solicitat și suspendarea executării sentinței, până la soluționarea apelului. La data de 25 martie 2009, reclamanții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat. Cu privire la cererea de suspendare a executării sentinței, Curtea de Apel Pitești, prin încheierea din 25 martie 2009 a fixat cauțiunea aferentă, de 500 lei, plătită prin chitanța din 3 aprilie 2009 (a cărei copie a fost cusută la dosar), pentru ca prin încheierea din 8 aprilie 2009 să încuviințeze cererea și să dispună suspendarea executării sentinței comerciale nr. 1193/C din 17 decembrie 2008 a Tribunalului Comercial Argeș, până la soluționarea apelului. În cauză, instanța de apel a administrat proba cu înscrisuri, traduse de un traducător autorizat, fiind respinsă proba cu expertiză tehnică a imobilului și cea contabilă. Prin decizia nr. 49/A-C din 13 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâta SC K.B. SRL și de intervenientul în interesul pârâtei, Ș.M., a fost schimbată sentința în sensul că a fost respinsă acțiunea precizată și s-a admis cererea de intervenție în interesul pârâtei, formulată de Ș.M. Totodată au fost obligați intimații-reclamanți să plătească intimatei-pârâte SC K.B. SRL suma de 4.392,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prima critică, ce vizează încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea răspunsurilor la interogatoriu, este neîntemeiată, în condițiile în care Codul de procedură civilă (art. 218 – art. 225 ) nu prevede o asemenea obligație pentru instanță, răspunsurile putând fi cunoscute prin examinarea dosarului. Într-adevăr, a fost formulată, la data de 10 decembrie 2008, o cerere de amânare a cauzei, din partea apărătorului ales al pârâtei, justificată cu certificatul de concediu medical, cerere respinsă la același termen de judecată, cu motivarea că a mai fost amânată judecata pentru aceleași circumstanțe, însă partea nu a fost prejudiciată în vreun fel, în condițiile în care pronunțarea a fost amânată cu o săptămână, pentru a se da posibilitatea formulării concluziilor scrise, potrivit dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. În schimb, apelul este fondat pentru următoarele considerente: Esențial pentru rezolvarea cauzei este calificarea actelor juridice, pentru a se verifica dacă acestea puteau fi încheiate în baza procurii de administrare din 2001. Astfel, termenii procurii au un caracter de generalitate, referindu-se la acte de administrare, în temeiul ei, mandanții conferind mandatarilor dreptul de a-i reprezenta în fața persoanelor fizice sau juridice și de a semna, și încheia, implicit, contracte prin care imobilul să fie exploatat. Contractul de comodat ca și cel de închiriere, încheiate în vederea realizării eficiente a administrării imobilului - scop urmărit prin încheierea procurii - sunt acte valabile, profitabile reclamanților. Dispozițiile art. 1536 alin. (1) C. civ., permit încheierea actelor de administrare - în a căror categorie intră și contractul de comodat sau de închiriere - probele administrate în cauză demonstrând cu prisosință faptul că scopul acordării mandatului a fost acela al reabilitării imobilului pentru a fi afectat activităților turistice, pentru creșterea valorii acestuia - aspecte releva prin chiar motivele acțiunii, redactate de reclamanți. De asemenea, s-a reținut faptul că, deși s-a contestat valabilitatea contractului de închiriere din 2006, totuși, printr-o acțiune aflată pe rolul Judecătoriei Sighișoara (dosar nr. 1498/308/2008), s-a solicitat de către reclamanți obligarea la plata chiriei, astfel cum ea a fost stabilită prin respectivul contract. În ceea ce privește primul contract de închiriere, chiar reclamanții au susținut prin motivarea acțiunii principale, că au aflat despre încheierea lui, și nu s-au opus, ceea ce atrage și consecința reglementată art. 1546 alin. (2) C. civ. - ratificarea actului juridic. S-a reținut în plus, că o eventuală executare defectuoasă a mandatului nu este de natură a atrage nulitatea absolută a actelor juridice încheiate, ci atrage doar răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 1540 C. civ., mandatul fiind fără plată. S-a apreciat că este eronată concluzia primei instanțe referitoare la lipsa totală consimțământului, la încheierea actelor atacate, în condițiile în care aceste concluzii s-au întemeiat pe procura de administrare, Ș.M. semnând în calitatea sa de mandatar, ce decurge din respectivul înscris, actele fiind încheiate în numele și pe seama proprietarilor reclamanți. În procura de administrare autentificată din septembrie 2001 s-a menționat în mod explicit ca reclamanții împuternicesc pe Ș.M. și pe Ș.M.C. să administreze ca buni gospodari imobilul în cauză, sens în care mandatarii îi vor reprezenta, cu puteri depline, în fața organelor competente, vor achita impozitele și taxele vor face orice act necesar pentru o bună administrare a imobilului, cât și reparații ale acestuia, putând ca mandatarii să semneze valabil, în numele și pentru reclamanți, orice act necesar executării mandatului. Procura din 2001 a fost revocată expres prin declarația autentificată din 5 decembrie 2006, ulterior încheierii actelor atacate. S-a reținut și că, potrivit acordului încheiat la 14 iulie 2004, (existent la dosarul nr. 652/1371/2006), s-a stabilit că în cazul vânzării imobilului, Ș.M., Ș.M.C. și M.C., vor primi câte 15% din prețul de vânzare, reprezentând recompensă pentru munca efectuată în perioada de restaurare a imobilului, ceea ce confirmă susținerea apelanților că reabilitarea s-a făcut cu aportul lor în muncă și că scopul acordării procurii a fost acela al obținerii unui spor de valoare, prin includerea imobilului respectiv în categoria pensiunilor turistice. Martorul R.J.R. (declarația din dosarul Tribunalului Comercial), a arătat că reclamanții au cumpărat imobilul ca pe o investiție, deși la acel moment era într-o stare deteriorată, cu scopul de al reabilita, soții Ș. fiind cei care trebuiau să supravegheze și gestioneze renovarea. Tot același martor a relatat că de la reclamanți știa că au fost consultați la încheierea contractului de închiriere sau de comodat, și că nu s-ar fi opus derulării primului contract de închiriere, ceea ce denotă faptul și că au înțeles să ratifice acel act juridic. Și martorul V.A. a declarat că Ș.M. s-a ocupat de lucrările de renovare, iar scopul dobândirii imobilului fost acela al sporirii valorii, urmată de vânzare. Celălalt martor audiat, G.E., confirmă, de asemenea că imobilul a fost renovat sub supravegherea lui Ș.M. Chiar și reclamanții, prin răspunsurile la interogatoriu - din dosarul Tribunalului Comercial Argeș - au declarat că au achiziționat imobilul în scopul renovării, sub gestiunea lui Ș.M., în vederea introducerii lui în circuitul turistic și vânzarea ulterioară, pentru obținerea unui profit, sens în care l-a împuternicit pe acesta, pentru ca împreună cu fiul său, să administreze imobilul, în numele lor. Tot din răspunsurile la interogatoriu (pct. 10), se desprinde concluzia că s-a dorit introducerea imobilului în circuitul turistic, existența procurii făcând posibilă încheierea oricărui act de administrare, în a căror sferă se încadrează contractul de comodat sau de închiriere, potrivit dispozițiilor art. 1536 alin. (1) C. civ., fiind fără relevanță cu cine anume se contracta. Cert este că a existat un mandat acordat în acest sens, iar eventuala executare defectuoasă a mandatului nu se înscrie în categoria cauzelor de nulitate, cu consecințe asupra actelor încheiate în baza procurii generale. Și în copia de pe e-mail-ul din dosarul instanței de apel, este menționat faptul că se dorea, din partea reclamantului H.P.K.E. încheierea unui contract de închiriere valabil de la 1 ianuarie 2006 - până ianuarie 2011, cu păstrarea destinației clădirii, despre a cărei exploatare, ca hotel, se cunoștea. Toate acestea denotă că întocmirea procurii de administrare s-a făcut în vederea gestionării unei afaceri, astfel că nu se poate reține existența lipsei totale a consimțământului reclamanților la încheierea celor două contracte care, fiind acte de administrare, s-au circumscris limitelor mandatului acordat. Nu se poate vorbi nici de o cauză ilicită, pentru că scopul sporii valorii, a fost atins prin gestionarea renovării de către apelant, în vederea includerii imobilului în circuitul turistic, potrivit voinței reclamanților, și nici de existența unei cauze de anulare - dolul prin reticență - în condițiile în care înscrisurile analizate dovedesc faptul că reclamanții încurajau pe apelanți în sensul restaurării imobilului, ca o pensiune turistică. Neplata chiriei nu constituie motiv de nulitate, ci, eventual de reziliere a contractului, petit la care s-a și renunțat prin declarația expresă reclamanților. Împotriva aceste decizii au formulat recurs reclamanții H.P.K.E. și H.N. care au criticat decizia recurată, sub următoarele aspecte: 1. Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1536 și art. 1537 C. civ., deoarece procura de administrare, autentificată, reprezintă un mandat general, prin care mandatarii erau împuterniciți să efectueze numai acte de administrare. În opinia recurenților, încheierea unor contracte de închiriere nu reprezintă o operație de administrare, deoarece implică transferul unuia dintre atributele dreptului de proprietate, și anume - folosința, or, pentru aceasta, ar fi fost nevoie de un mandat special. 2. Instanța de apel face o confuzie gravă între depășirea limitelor mandatului, situație care atrage răspunderea mandatarului, în baza dispozițiilor art. 1540 C. civ., și lipsa mandatului, care atrage nulitatea actelor încheiate de mandatar.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1546 alin. (2) C. civ., deoarece, împrejurarea că într-un alt dosar, recurenții au solicitat plata folosului de care au fost privați prin încheierea celor două acte de către intimații pârâți, nu echivalează cu o ratificare a contractului de locațiune. Nici împrejurarea că la un moment dat și-au manifestat intenția de a încheia un contract de închiriere, pe care nu l-au încheiat și nu l-au semnat, nu poate fi considerată ca o ratificare a celor două acte încheiate de intimați.

Recurenții susțin că instanța de apel a apreciat în mod greșit că revocarea procurii date intimatului nu are nicio relevanță asupra soluționării cauzei de față, deoarece această procură nu a făcut obiectul acțiunii, iar instanța de apel trebuia să examineze cele două contracte încheiate (cel de comodat și cel de închiriere) sub aspectul nulității lor și nu revocarea mandatului.

În mod greșit a reținut instanța de apel că, împrejurarea stipulării în acordul din 14 iulie 2004 a faptului că recurenții s-ar fi obligat să plătească intimaților 15% din prețul de vânzare, cu ocazia vânzării imobilului, ar constitui o dovadă a faptului că recurenții au mandatat intimatul să încheie contracte de închiriere pentru imobilul proprietatea acestora. În situația în care s-ar reține că respectiva convenție este valabilă, intimații nu ar avea decât un eventual drept de creanță asupra recurenților, în niciun caz nu ar reprezenta o dovadă a unei procuri de închiriere a imobilului.

Este greșită susținerea instanței de apel că încheierea contractelor de comodat și închiriere reprezintă acte valabile și profitabile reclamanților, în condițiile în care aceștia din urmă nu au primit niciodată vreo chirie. De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de apel că scopul urmărit prin încheierea celor două contracte ar fi fost atins, prin faptul gestionării renovării imobilului, situație ce a condus la sporirea valorii acestuia, concluzionând că ne aflăm în prezența unei cauze licite. Recurenții susțin că renovarea imobilului se înscrie în limitele procurii, intimații având un drept de creanță față de recurenți, în măsura în care pot dovedi că au contribuit cu fonduri proprii la renovarea imobilului. În schimb, închirierea presupune plata unei chirii, astfel că nu se poate susține că proprietarul nu trebuie să primească chiria cuvenită, pe motiv că imobilul a fost reabilitat în contul acestei chirii.

Recurenții susțin că sunt de acord cu concluziile instanței de apel, în sensul că neplata chiriei constituie un motiv de reziliere a contractului și nu de nulitate a acestuia, însă, susțin recurenții, ei au invocat faptul că acel contract de închiriere este fundamentat pe o cauză falsă, fapt ce trebuie să atragă constatarea nulității acestuia. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. 1. Rezolvarea primei critici reprezintă cheia soluției în cauza de față. Problema esențială care se pune este aceea, dacă cele două contracte încheiate de mandatar, cel de comodat și cel de închiriere, reprezintă acte de dispoziții sau acte de administrare. Potrivit dispozițiilor art. 1536 alin. (1) C. civ., mandatul conceput în termen generali cuprinde numai acte de administrație. În mod legal a reținut instanța de apel, că mandatul dat de către reclamanții recurenți este un mandat general și că în baza acestuia intimații aveau dreptul să încheie contractul de comodat și respectiv contractul de închiriere. De altfel, potrivit alin. (2) al art. 1536 C. civ., mandatul trebuie să fie special atunci când e vorba de o înstrăinare, o ipotecare sau de facerea unor acte ce trec peste administrația ordinară. Prin urmare, numai pentru acte de dispoziție, care ar putea afecta nuda proprietate a reclamanților, ar fi necesară existența unei procuri speciale. Perfectarea unor acte de administrare (care presupun conservarea bunului) poate să presupună renunțarea, temporară, la unele atribute ale dreptului de proprietate, tocmai pentru conservarea nudei proprietăți. Ca atare, în mod corect a stabilit instanța de apel că, în baza mandatului dat de către reclamanții recurenți, mandatarul putea să încheie contractele de comodat și de închiriere, contracte care nu pot fi calificate decât acte de administrare și nu acte de dispoziție. 2. Nu poate fi reținută nici cea de-a doua critică, deoarece, atâta timp cât s-a concluzionat că încheierea celor două contracte (cel de comodat și cel de închiriere) s-a făcut în baza mandatului dat de către reclamanți, eventuala răspundere a mandatarului nu poate fi atrasă decât în baza art. 1540 C. civ., pentru depășirea limitelor mandatului. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută, deoarece, recurenții, în fapt, nu critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 1546 alin. (2) C. civ., ci modul de interpretare, de către instanța de apel, a probelor administrate în cauză, relativ la reținerea faptului că recurenții ar fi ratificat contractul de închiriere, prin aceea că au solicitat, într-un dosar separat, plata contravalorii chiriei și respectiv, că și-au manifestat intenția de a încheia un contract de închiriere. Analiza temeiniciei unei hotărâri judecătorești numai poate fi făcută în calea de atac, extraordinară, a recursului, deoarece dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. De altfel, recurenții reclamanți nici nu au reclamat depășirea limitelor mandatului, ci nulitatea contractelor încheiate în baza acestuia, pe motiv că respectivele contracte ar reprezenta acte de dispoziție și nu acte de administrare. 4. Instanța de apel a făcut referire la revocarea mandatului doar pentru a releva faptul că la data încheierii celor două contracte, ce fac obiectul cauzei de față, mandatul era în vigoare și că, prin urmare, cele două contracte au fost încheiate în mod valabil, revocarea intervenind la un moment ulterior încheierii respectivelor contracte. 5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reținută. De altfel, și aceasta vizează tot greșita interpretare a probelor administrate în cauză, deci temeinicia hotărârii recurată, însă instanța de apel, prin acele considerente nu a vrut decât să întărească faptul că respectivele contracte, de comodat și de închiriere, nu reprezintă decât acte de administrare, și că recurenții ar fi fost de acord, în mod implicit, prin aceea că au semnat mandatul, ca mandatarul să încheie respectivele contracte. 6. Instanța de recurs nu poate reține nici această critică. Pentru aceleași considerente, arătate mai sus, nu se va analiza critica ce vizează greșita interpretare a probelor, ci doar critica ce vizează nelegalitatea hotărârii, respectiv existența cauzei ilicite. În mod legal a reținut instanța de apel, că scopul încheierii contractului de mandat general, acela de conservare a bunului imobil ce a făcut obiectul celor două contracte în litigiu, a fost atins prin faptul renovării și introducerii lui în circuitul turistic, or, din acest punct de vedere, încheierea celor două contracte, de comodat și respectiv de închiriere, apar ca subsumate tocmai acestui scop, astfel că, în cauză, nu ne aflăm în prezența unei cauze ilicite, ci licite. 7. Așa după cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel neplata chiriei poate atrage rezilierea contractului și nu nulitatea acestuia, iar în ce privește cauza, așa cum s-a arătat mai sus, cauza acestor contracte este una licită, prin faptul că, prin încheierea celor două contracte, de comodat și de închiriere, scopul contractului de mandat general, acela de buna administrare a imobilului, a fost atins. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanții vor fi obligați la plata sumei de 1.600 lei cheltuieli de judecată către intimații SC K.B. SRL Sighișoara și Ș.M.