ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2834/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1121 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamanta H.V. în contradictoriu cu pârâtul M.A.E.

Instanța a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea

reclamantei și l-a obligat pe acesta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii să stabilească o dată când reclamanta să se prezinte

pentru a depune (înregistra) cererea de redobândire a cetățeniei române, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1991, însoțită de actele necesare. Au

fost respinse capetele de cerere relative la daunele morale și cheltuielile de

judecată solicitate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că reclamanta s-a adresat de mai multe ori cu aceeași cerere,

manifestând stăruință în redobândirea cetățeniei române, însă cererea sa a

rămas fără soluționare efectivă, datorită motivului invocat de către pârât

relativ la capacitatea sa de procesare a cererilor.

În ce privește daunele morale solicitate, judecătorul

fondului a apreciat că în speță nu se poate reține reaua credință a pârâtului,

motivul invocat fiind unul obiectiv ce conduce la lipsa culpei pârâtului ca

element al răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.A.E.,

criticând soluția pronunțată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul a susținut că prima instanță a apreciat în

mod eronat asupra existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii

reclamantei, din probatoriul administrat rezultând că au existat repetate

răspunsuri ale M.A.E. adresate solicitantei, exprimarea de voință fiind tocmai

în sensul că cererea formulată va fi soluționată favorabil.

Motivele obiective invocate, care nu au fost

valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanță

esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în Republica

Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției acestuia,

așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe cuprinsul

țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

Examinând sentința recurată, în raport cu criticile

formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor

fi expuse în continuare

.

Instanța de control judiciar constată că, în cauză,

nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a

realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita aplicare de

către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de

soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991,

persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea

de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile

consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată comisiei

pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este

legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile

de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior arătat,

rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care

autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal,

trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană

pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen

rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat

într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei

proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se

face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate

fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate

rezonabile.

Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă

de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata

procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este

precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de

timp cuprins între data formulării cererii 21 iulie 2008 și data soluționării

cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor

legale mai sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar apreciază

că nu poate primi susținerea recurentului relative la relevanța răspunsurilor

transmise solicitantei, atâta vreme cât prin acestea nu s-a procedat la

soluționare, invocându-se existența unui mare număr de cereri care depășesc

capacitatea de procesare, iar autoritățile naționale trebuie să ia măsurile

necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia

aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și

criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.E., împotriva sentinței

civile nr. 1.121 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2010.